ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1383/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1383/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

de față,

În baza lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 216/P din 3 noiembrie 2009

a

Tribunalului Bihor, secția penală,

inculpatul S.F., a fost condamnat la:

- 2 ani

închisoare și 2 ani interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită,

prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat art. 6 și art. 7 alin.

(1) din Legea 78/2000, modificată, cu

aplicarea

art. 41 alin. (2) , art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen.

În baza art.

71 C. pen. inculpatului i-a fost interzise

exercitarea

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c) C. pen.

,

pe durata executării pedepsei principale.

În baza art.

254 alin. (3) C. pen., a fost confiscată de la inculpat, în favoarea statului,

suma de 500 Euro.

În baza art. 192

alin. (1) C. pen. inculpatul a fost obligat la

plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță

a reținut

următoarele :

Inculpatul S.F., în calitate de agent operativ la

SPF

Valea lui Minai, a pretins și primit diferite sume de bani de la mai

multe persoane, în perioada lunii decembrie

2005, persoane care au

intrat în

țară peste termenul legal de ședere în străinătate de 90 de

zile, fără a

le implementa în baza specială de date, care ar fi atras

după sine restricționarea dreptului la liberă

circulație în străinătate.

Prin decizia Consiliului Uniunii Europene nr.

2.414 din

07 decembrie 2001,

cetățenii români au fost exceptați de la

obligativitatea

deținerii vizei la intrarea ca turist într-un stat

membru al Spațiului Schengen, cu posibilitatea șederii pentru o perioadă de până

la 3 luni într-un semestru. Despre această decizie, România a luat act prin

II.

Ci. nr. 1268/2001. Libera circulație a cetățenilor

români în țările spațiului Schengen, valabilă începând

cu

01 ianuarie 2002,

presupunea,

însă, respectarea unui ansamblu de reguli, prevăzute în Acordul Schengen,

precum și în legile și reglementările interne ale fiecărui stat membru. Astfel,

conform art. 20 din Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen, semnat în

19 iunie 1990, privind eliminarea graduală a controalelor la frontiera comună,

străinii care nu sunt supuși obligației de a obține o viză (cazul cetățenilor

români, n.n.) pot circula liber pe teritoriile părților semnatare ale

acordului, pe o perioadă de maximum trei luni, în cursul unei perioade de 6

luni de la data primei intrări, dacă îndeplinesc condițiile de intrare

prevăzute în art. 5. paragraful 1. lit. a), c), d) și e). Aceste condiții se

referă la situația personală a turistului străin, respectiv, la posesia unui

document valabil de trecere a frontierei de stat, la existența unor mijloace de

subzistenta, internaționale ale uneia din părți. Consecința acestor prevederi

era aceea că turiștii nu

puteau rămâne

într-o țară Schengen mai mult de 3 luni, iar după

întoarcerea în

România, următoarea reintrare într-un stat Schengen trebuia să se facă după

minimum trei luni de ședere în

țară. Dacă

durata legală de ședere era depășită sau scopul declarat

al călătoriei

(turistic, de afaceri, pentru participarea la activități științifice, sportive

sau vizitarea rudelor etc), era abandonat în favoarea muncii „la negru"

într-un stat membru Schengen sau pentru alte activități ilegale, acest stat

putea decide interzicerea intrării acelei persoane prin transmiterea la SIS

(Sistemul de Informații Schengen) a datelor persoanei respective, sancțiunea pe

care o putea aplica statul respectiv, valabilă în întreg spațiul Schengen,

fiind interdicția de intrare, valabilă pe întreg spațiul Schengen, pentru o

durată între 5 și 10 ani.

Pe cale de

consecință, rezultă că toți turiștii - inclusiv cei care

reveneau din spațiul Schengen - cu durata leagă de

ședere depășită,

trebuiau înregistrați de către polițiștii de frontieră

români, într-un fel

sau altul, într-o

evidență specială, diferența fiind dată doar de regimul

sancționator.

Potrivit O.U.G. nr. 104/2001, aprobată prin Legea

nr. 81/2002, polițistul de frontieră este funcționar public cu statut special,

iar in

conformitate cu atribuțiile generale de serviciu si fișele

postului,

polițiștii de frontieră aveau

obligația, printre altele, de a executa

supravegherea frontierei de

stat, controlul pașapoartelor și al celorlalte documente de trecere a

frontierei, permițând

intrarea/ieșirea

în/din țară numai persoanelor ce posedă documente

care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege,

convenții și acorduri la

care România este parte.

începutul lunii decembrie 2005, martorul V.V.C., aflat în Italia, I-a contactat

telefonic pe martorul

A.I.C., căruia i-a explicat

faptul că a depășit termenul

de

ședere și i-a solicitat sprijin în acest sens, sprijin care i-a și fost

promis.

Ca urmare, la 11 decembrie 2005, martorul V.V.C.

s-a îmbarcat în autoturismul marca Opel Zafira,

condus de A.I.C.

, cu care, la 12

decembrie 2005, în jurul orelor 22.

00

, s-a

prezentat

pentru a intra în țară prin Punctul de trecere a frontierei Valea lui

Mihai-Barantau. Prezentându-se pentru controlul

documentelor, acesta i-a dat polițistului de frontieră aflat în serviciu

suma de 200 Euro, formata din două

bancnote de câte 100 Euro pe

care

Ie-a pus în pașaport, pentru a se „rezolva problema depășirii

termenului

de ședere in străinătate". Acesta l-a descris pe polițistul de frontiera

aflat în serviciu și l-a recunoscut de pe planșa foto ca fiind inculpatul S.F.

Din verificarea listingurilor cuprinzând

persoanele implementate

și codurile lucrătorilor din cadrul S.P.F. Valea

lui Minai, care au

efectuat operațiunea (cf.

adresei nr. 996187 din 28 iunie 2006 emisa de I.J.P.F. Bihor), a Registrului de

evidență a pașapoartelor reținute nr.

S/845

din 01 august 2005, a Registrului de evidență a privind planificarea

personalului și a ștampilelor de trafic folosite,

nr. S/869 din 01 septembrie 2005,

precum si a bazelor de date

administrate de poliția de frontieră referitoare la implementarea cetățenilor

români la intrarea in România, s-a constatat că martorul V.V.C.,

persoana cu termenul legal de ședere în

străinătate depășit, a fost

implementat în bazele de date, fără a fi

făcute alte mențiuni, și cu

toate că, la

data respectivă, au fost întocmite taloane pentru alți 13

cetățeni

români cu termenul de ședere in străinătate depășit,

V.V.C. nu se regăsește printre aceste persoane.

Acesta a intrat in România la data de 12

decembrie 2005, orele 21.45 cu

autoturismul, operațiunea de implementare

fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce aparține

inculpatului S.F., care, la acea data si-a

exercitat atribuțiunile

de serviciu

pe sensul de intrare in România în P.T.F. Valea lui Mihai

Barantău, fiindu-i atribuită ștampila de trafic

cu codul 08.

plecat

în Italia, unde a stat fără

formele legale de ședere impuse de statul italian, depășind astfel termenul de

3 luni al șederii în străinătate. La data de 12 decembrie 2005, acesta a intrat

în România cu martorul

C.M., care

făcea curse regulate, transportând persoane,

pe ruta Italia - România. Martorul V.I. l-a abordat pe martorul

C.M., spunându-i că a stat în străinătate o

perioadă mai

mare de 3 luni, fapt

pentru care ar fi putut avea probleme la intrarea

în țară, în sensul

restricționării deplasărilor ulterioare în străinătate ale acestuia, martorul

C.M. răspunzându-i că, pentru

suma de 200

de Euro, care trebuia plătită polițistului de frontieră de

serviciu, va rezolva intrarea în țară fără a i se

aplica o interdicție.

Totodată, i-a comunicat faptul că intrarea se va

putea face prin punctul de trecere a frontierei Valea lui Mihai. Conform celor

declarate de către martorul V.I., în suma de 200

de Euro era

inclusă și contravaloarea

transportului. Totodată, acesta a mai arătat

faptul că, în autovehiculul condus de martorul C.M., mai

erau încă două persoane care depășiseră termenul

de ședere în

străinătate de 3 luni și

cărora acesta Ie-a detaliat același mod de

rezolvare a problemelor, mai

exact, prin mituirea polițistului de

frontieră,

dar fără ca martorul V.I. sa vadă momentul când

acestea i-au dat banii lui C.M. In urma acestei înțelegeri,

autovehiculul condus de martorul C.M. a ajuns în, ziua de 12 decembrie 2005 în

jurul orei 23

00

punctul de trecere al frontierei

Valea lui Mihai, unde martorul C.M. a adunat

pașapoartele

pasagerilor, cerându-le suma de bani menționată, pentru a

li se

permite intrarea în România fără a li

se aplica nici o interdicție; în

schimbul banilor predați, martorului

V.I. i s-a restituit

pașaportul în care era

aplicată ștampila de intrare în România, fără a

i se fi menționat constatarea vreunei nereguli. Deoarece prezența în

punctul de trecere a frontierei s-a făcut

noaptea, martorul V.I.

nu a putut

descrie lucrătorul din Poliția de Frontieră care i-a lucrat

pașaportul.

Din verificarea listingurilor cuprinzând

persoanele implementate si a

codurilor lucrătorilor din cadrul S.P.F.

Valea lui Mihai, care au

efectuat

operațiunea (cf. adresei nr. 996187 din 28 iunie 2006 emisa de

I.J.P.F. Bihor), a Registrului de evidentă a

pașapoartelor reținute nr. S/845 din 01 august 2005, a Registrului de evidenta

privind planificarea personalului si a ștampilelor de trafic folosite, nr.

S/869 din 01 septembrie 2005,

precum și a bazelor de date administrate

de politia de frontiera referitoare la implementarea cetățenilor romani la

intrarea în România, s-a constatat ca martorul V.I., persoana cu

termenul legal de ședere in străinătate depășit,

a fost implementat în

bazele de date, fără a fi făcute alte mențiuni,

și, cu toate că, la data

respectivă, au

fost întocmite taloane pentru alți 13 cetățeni romani cu termenul de ședere in

străinătate depășit, martorul V.I. nu se

regăsește printre aceste persoane. Acesta a intrat in România la data

de 12 decembrie 2005, orele 22.09 cu

autoturismul, operațiunea

de

implementare fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce

aparține inculpatului S.F., care la acea data si-a

exercitat

atribuțiile de serviciu, pe sensul de intrare în România în

P.T.F.

Valea lui Mihai Barantau, fiindu-i

atribuita ștampila de trafic cu codul

08.

afla în Italia, pe

fondul unor probleme medicale, martora B.R.,

împreuna cu fratele ei B.P., s-au hotărât sa revină

în

România. Fără a putea preciza

numele transportatorului sau date despre autoturism, aceasta a declarat că la

urcarea în mijlocul de

transport a

fost întrebată de către șofer dacă au depășit termenul de

ședere in străinătate, iar la răspunsul afirmativ

al amândurora, acesta

Ie-a explicat

ca-i va costa suma de 100 de Euro transportul și 400 de

Euro rezolvarea problemei la frontiera, pentru

fiecare; în acest sens,

atât B.R.

cât și B.P. au dat fiecare câte 500 de

Euro

transportatorului identificat ulterior ca fiind C.D.. prezentându-se pentru

controlul documentelor, în punctul de trecere

a frontierei Valea lui

Mihai-Barantău, C.D. a strâns pașapoartele pasagerilor si Ie-a dat polițistului

de frontieră aflat în serviciu. Acesta Ie-a atras atenția asupra faptului că au

depășit termenul de ședere in străinătate,

dar nu a luat nicio măsura

în acest sens.

Din verificarea listingurilor cuprinzând

persoanele implementate

si a

codurilor lucrătorilor din cadrul S.P.F. Valea lui Mihai, care au

efectuat

operațiunea (cf. adresei 996187 din 28 iunie 2006 emisa de

I.J.P.F. Bihor), a Registrului de evidenta a

pașapoartelor reținute nr.

S/845 din

01 august 2005, a Registrului de evidenta privind planificarea personalului si

a ștampilelor de trafic folosite, nr. S/869 din 01 septembrie 2005,

precum

si a bazelor de date administrate de poliția de frontieră referitoare la

implementarea cetățenilor români la intrarea în

România, s-a constatat ca B.R. si B.P., persoane

cu termenul

legal de ședere in străinătate depășit, au fost

implementat în bazele de date, fără a fi făcute alte mențiuni, și , cu

toate că la data respectivă, au fost întocmite taloane pentru alți 13

cetățeni români cu termenul de ședere in

străinătate depășit, cei doi

nu se

regăsesc printre aceste persoane. Aceștia au intrat in România

la data de 12 decembrie 2005, între orele 22.02

22.04 cu autoturismul

, operațiunea

de implementare fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce aparține

agentului S.F., care, la acea

dată,

și-a exercitat atribuțiunile de serviciu pe sensul de intrare in

România în P.T.F. Valea lui Minai Barantau,

fiindu-i atribuită ștampila

de trafic cu codul 08; martorul M.C. a

confirmat

înțelegerea telefonică avută cu

martorul C.D. în vederea

transportării

unor pasageri, urmând ca martorul M.C. să

plătească toate cheltuielile

ocazionate de călătorie, precum și

referitor

la „procedura" de control al documentelor necesare trecerii

frontierei în clădirea din incinta punctului, ca

și despre numărul de

pasageri care

aveau termenul legal de ședere în străinătate depășit;

acesta din urmă - C.D.- strângea banii, o sumă

cuprinsă

între 100 și 200 Euro

pentru fiecare pasager cu termenul legal de

ședere în străinătate

depășit.

Instanța de fond a apreciat că probele

(declarațiile martorilor

V.V.C.,

C.M., V.I., A.I.C.

, B.R.,B.P., C.D.,

M.C.

declarația inculpatului S.F.) demonstrează, fără dubiu, săvârșirea

de către inculpat infracțiunii de luare de mită, în formă continuata.

Materialul

probator ce corespunde acestei infracțiuni s-a

coroborat sub toate aspectele, existând contradicții doar în ceea ce

privește cuantumul sumei predate inculpatului,

aspect cu relevanță în

ce privește problema confiscării acesteia. Deși

inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, declarația sa - necoroborându-se

cu

nici o altă probă - nu are valoare

concludentă. în apărare s-a invocat

ca

element ce viciază probele testimoniale, imposibilitatea audierii în

fața

instanței a martorilor importanți, respectiv, audierea transportatorilor.

S-a arătat că

în sistemul nostru de drept, conform dispozițiilor

art. 327 C. proc. pen., citirea declarației date de martor în faza de

urmărire penală reprezintă o administrare a probei

în instanță.

Ca atare,

depozițiile martorilor audiați în faza de urmărire

penală nu au putut fi înlăturate de principiu ca neconcludente, în caz

contrar, încălcându-se dispoziția legală

precizată. Aceste probe, ca

orice alte probe, pot fi apreciate ca fiind

concludente în urma

examinării de către

judecător a tuturor probelor administrate, aspect

prevăzut expres în

art. 63 alin. (2) C. proc. pen. Această condiție a concludentei probelor în

discuție este îndeplinită

în prezenta

cauză, declarațiile martorilor audiați exclusiv de organul

de urmărire penală coroborându-se cu date

obiective existente în

cauză și conducând la lămurirea cauzei,

respectiv, stabilirea vinovăției inculpatului; în concret, declarațiile

martorilor ce atestă

faptul că inculpatul a

fost polițistul de frontieră ce a efectuat controlul

documentar și a primit sumele de bani se

coroborează cu datele

furnizate de

Inspectoratul Poliției de Frontieră Bihor, de Registrul de

evidență a pașapoartelor reținute, de Registrul de

evidență privind

planificarea

personalului și a ștampilelor de trafic folosite, date ce

atestă că

implementarea în baza de date s-a efectuat de către operatorul cu număr de cod

312, ce aparține inculpatului S.F., în data de 12/13decembrie 2005, data la

care au intrat în

țară martorii denunțători

V.V.C., V.I. și

B.R., martori ce au

fost implementați în baza de date ca

fiind

persoanele ce au intrat în țară în zilele mai sus menționate, fără

a fi făcute mențiuni referitoare la depășirea

termenului de ședere în

străinătate, deși, la aceea dată s-au întocmit

taloane cu alte 13 persoane ce au avut termen de ședere depășit.

Cu privire la depoziția martorului V.V.C., s-a

menționat

că, în finalul declarațiilor sale, acesta a făcut mențiunea

că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. de pe planșa

foto, pusă

la dispoziție de organul judiciar, ca fiind polițistul ce a

verificat pașapoartele și a primit banii.

Cu privire la valoarea acestei recunoașteri a

inculpatului făcută prin declarație de către martorul V.V.C. s-a impus

precizarea că la dosarul cauzei nu a fost depus

un proces-verbal de

recunoaștere

după planșă fotografică, deși s-au făcut demersuri în

acest sens. S-a

apreciat însă că lipsa acestui proces-verbal cu

valoarea probatorie nu infirmă declarația martorului, sub aspectul

mențiunii

că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. ca fiind polițistul de frontieră căruia

i-a dat banii; într-adevăr, acest aspect

nu

poate fi verificat de către instanță, respectiv, nu se poate verifica dacă

persoana recunoscută de martor este inculpatul S.F.,

însă martorul în cuprinsul declarației sale

(paragraf penultim) face o

descriere

fizică a inculpatului care corespunde ; în concret, martorul arată : „în

legătură cu polițistul care a fost de serviciu în data de

12 decembrie

2005, la orele 22

00

', în P.T.F. Valea lui Mihai, și care a

verificat pașapoartele și căruia i-a dat suma de

200 Euro pentru a nu-i

pune

interdicție, acesta are aproximativ 30 ani, este slăbuț, cu tenul

puțin mai închis și a remarcat că avea urechile

puțin mai mari". La fila

14 dosar de urmărire penală se află o

planșă foto ce conține, la poziția 6, fotografia inculpatului, astfel încât s-a

constatat

corespondența dintre descrierea

făcută de martor și aspectul fizic al

inculpatului. Din această

perspectivă, s-a apreciat că se poate concluziona, chiar în absența

procesului-verbal de recunoaștere de

pe

planșă foto, că martorul l-a recunoscut chiar pe inculpatul S.F.

ca fiind polițistul de frontieră căruia i-a dat

banii. Totodată,

concludenta

depoziției martorului decurge și din împrejurarea că inculpatul S.F. a fost de

serviciu la data intrării în țară a

martorilor denunțători, dată la care

aceștia au fost implementați în

baza de

date , prin folosirea codului de operare 312 ce aparținea

inculpatului S.F., fără a se face mențiunea

privind depășirea

termenului legal de ședere în străinătate. Faptul că

martorul

V.V. l-a recunoscut pe inculpat, în

afara oricărui dubiu,

rezultă și din

împrejurarea că, la data de 12 decembrie 2005, când martorul a

intrat în țară, inculpatul S.F. era de serviciu

împreună cu

numitul M.T., iar acesta din urmă se regăsește pe planșa

aflată la fila 24 din dosarul de urmărire penală

și, în mod evident, nu

corespunde

descrierii făcute de martor polițistului de frontieră ce a

primit banii.

Inculpatul

S.F. s-a apărat în cauză invocând și

împrejurarea

că a implementat în baza de date taloane completate de

polițistul care

se afla la tonetă și care, implicit, ar fi primit banii.

Această apărare este nefondată, odată pentru că

inculpatul a fost

recunoscut de unul dintre martori ca fiind polițistul

ce a efectuat

controlul documentelor, iar

apoi însuși inculpatul prin varianta pe care

o susține, dovedește că

încearcă să obțină exonerarea de

răspundere

penală, întrucât susținerea sa îi oferă posibilitatea de a

găsi un alt vinovat indiferent de activitatea pe

care a desfășurat-o la

controlul documentelor sau la implementarea

datelor, în concret, acesta arată că nu exista o delimitare netă a atribuțiilor

celor care lucrau împreună într-o tură, astfel încât, controlul documentar,

aplicarea ștampilei și implementarea în baza de date, au putut fi realizate fie

de câte un lucrător, în mod distinct, câte o activitate, fie

de unul singur, toate activitățile enumerate, când

celălalt lipsea. Cert este faptul că inculpatul a fost recunoscut de către unul

dintre martorii

denunțători ca fiind persoana care a primit banii și tot

din baza de

date rezultă că inculpatul a

făcut operarea fără mențiunea necesară

privind depășirea termenului

legal de ședere; în cazul celorlalți

martori

denunțători, într-adevăr nu există o identificare a inculpatului,

făcută

de către aceștia, însă există elementul obiectiv privind

accesarea bazei de date de către inculpat și

neoperarea în aceasta a

mențiunii că martorii au avut termenul de ședere

în străinătate

depășit. împotriva acestui

fapt obiectiv, ce, în opinia instanței, atestă

vinovăția inculpatului, s-a apreciat că apărarea acestuia nu are forța

de

a conduce la o altă concluzie; apărarea inculpatului, care, în

esență, a încercat să transfere răspunderea

penală asupra colegului său de tură, ar putea crea un dubiu care să îi fie

favorabil, însă nu în

cauza de față, unde s-a dovedit nesinceritatea sa,

respectiv, în contextul în care inculpatul a fost recunoscut de către martorul

V.V.C. ca fiind persoana care a primit banii,

fapt

contestat de către inculpat.

În apărare s-a tins și la acreditarea ideii că

banii au fost dați transportatorilor și că există posibilitatea ca aceștia să

și-i fi însușit fără a-i înmâna polițistului de frontieră; în opinia instanței,

această

posibilitate este infirmată

obiectiv de datele cauzei. Este demonstrant

că banii au fost predați

polițistului de frontieră, întrucât persoanele

care au predat banii transportatorilor erau .conform declarațiilor date

de aceștia, cu termenul de ședere în

străinătate depășit și cu toate

acestea nu au fost operate ca atare în

baza de date, de către

polițistul de

frontieră. Logica acestui fapt sugerează fără echivoc că

banii au fost

dați polițistului de frontieră tocmai pentru efectuarea

unei implementări necorespunzătoare a datelor și că banii nu au fost

însușiți

de către transportatori.

Prima instanță a apreciat, față de considerentele

expuse, că

materialul probator analizat demonstrează vinovăția

inculpatului S.F.

Împotriva

acestei sentințe, inculpatul S.F. a declarat apel în termen, solicitând

admiterea acestuia și

desființarea

sentinței apelate, în sensul de a se dispune achitarea sa

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. c) C. proc. pen.

, întrucât fapta nu există; în dezvoltarea

motivului de apel

invocat a apreciat că o

cercetare judecătorească bazată exclusiv pe declarațiile luate în cursul

urmăririi penale nu poate conduce în mod

indubitabil la confirmarea stării de fapt reținută în sarcina

inculpatului

prin actul de sesizare a instanței.

Prin Decizia penală nr. 62 A din 5 octombrie 2010,

Curtea de

Apel Oradea, secția penală

și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul apelant S.F.,

a desființat

în întregime sentința

penală apelată și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10

lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de luare de mită,

prevăzută de

art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 și art.

7alin. (1) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., pe

motiv că fapta nu a fost săvârșită de inculpat.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina

statului.

Pentru a se decide astfel s-au reținut, în esență,

următoarele:

Din coroborarea întregului material

probatoriu existent la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine patru aspecte, și

anume:

-

faptul că inculpatul S.F. a fost de serviciu în

data de

12 decembrie 2005, exercitându-și atribuțiunile de serviciu pe

sensul de

intrare în România în PTF Valea

lui Mihai Barantău, fiindu-i atribuită

ștampila de trafic cu codul 08,

și că a efectuat operațiuni de implementare, având codul de operator 312, cod

ce aparține inculpatului S.F.; Alături de inculpat, mai era de serviciu și

M.T.N.

- faptul că există mai multe persoane care au

intrat în țară la data de 12 decembrie 2005 între orele 22-23, având termenul

de ședere în

străinătate depășit, mențiuni care nu au fost implementate

în baza de date;

-

faptul că, potrivit declarațiilor martorilor

denunțători, au fost

remise anumite sume de bani unui polițist de

frontieră, cu titlu de

mită, întrucât aveau

termenul legal de ședere în străinătate depășit;

- faptul că,

atâta vreme cât inculpatul avea atribuită ștampila de trafic cu codul 08 și a

efectuat operațiuni de implementare având codul de operator 327, și-a încălcat

atribuțiile de serviciu prin aceea că nu a

introdus în baza de date

anumite persoane care aveau termenul de ședere

în străinătate depășit, respectiv pe martorii denunțători;

Din probele administrate la dosar nu rezultă că

inculpatul S.F.

este cel care ar fi primit sumele de bani respective cu

titlu de mită, martorii audiați arătând că nu-l pot descrie pe polițistul de

frontieră căruia i-au remis sumele de bani.

Singurul care susține că îl

recunoaște pe S. ca fiind polițistul căruia

i-ar fi dat 200 Euro cu titlu de mită nu se coroborează cu nici o altă probă la

dosar; de altfel, dat fiind faptul că, așa cum am arătat anterior, la dosar nu

există un proces-verbal de recunoaștere, instanța

nu poate lua în

considerare aceste

afirmații decât cu titlu de indiciu.

O mare parte a acestor declarații se referă la

procedura în care se remiteau în general aceste sume de bani polițiștilor de

frontieră de la Valea lui Mihai-Barantău, însă astfel de afirmații cu titlu

general nu

pot constitui fundamentul condamnării unei persoane, cu atât

mai

mult cu cât, pe de o parte, martorul

C.M. indică pe polițiștii de frontieră P.B.J., M.T.N. și P.I.O.,

colegi

ai inculpatului S. cărora le-ar fi remis anumite sume de

bani de-a lungul timpului, fapt care din nou

ridică semne de întrebare

cu privire la vinovăția inculpatului S., cu

atât mai mult cu cât

martorul M.T., indicat

mai sus, era coleg cu inculpatul și îl

supraveghea pe acesta, fiind în

aceeași tură cu el.

De remarcat că

ceilalți polițiști de frontieră angajați la Vama

Valea lui Mihai-Barantău, respectiv P.B.J., S.T.I.

și H.C. au fost trimiși în judecată printr-un

rechizitoriu

distinct, la data 15

februarie 2007, înregistrat la Tribunalul Bihor sub număr

966/111/2007, și care ulterior a fost strămutat

la Tribunalul Mureș.

Numitul M.T.N.

a fost trimis în judecată ulterior la data de

8 iunie 2006 prin rechizitoriul din dosar nr. 148/P/2006 al Parchetului

de

pe lângă Tribunalul Bihor, întrucât prin rechizitoriul din dosar nr.

966/111/2007 s-a dispus disjungerea cauzei față de acest din urmă inculpat,

avându-se în vedere faptul că la comiterea infracțiunilor acesta a lucrat

singur, actele infracționale săvârșite

nefiind

în legătură cu cele săvârșite de inculpații cercetați.

În cauză nu a fost începută urmărirea penală față

de martorii

denunțători pentru

infracțiunea de dare de mită și nici nu au fost

efectuate cercetări în acest sens, soluție care s-ar fi impus din punct

de vedere procedural, atâta vreme cât și aceștia

sunt autorii unei

infracțiuni distincte de dare de mită, în modalitatea

remiterii unor

sume de bani, urmând ca, în

final, să se țină seama de dispozițiile art. 255 alin. (3) C. pen., potrivit

cărora nu se pedepsește mituitorul

care denunță fapta mai înainte ca

organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracțiune.

Ca atare, apreciind că există un dubiu rezonabil

apreciat , în

limitele

jurisprudenței CEDO, instanța de apel a făcut aplicarea

principiului in dubio pro reo, astfel că a dispus

achitarea inculpatului

S.F. în baza

art. 10 lit. c) C. proc. pen., pe motiv că fapta nu a fost

săvârșită de

inculpat.

Împotriva

sus-arătatei decizii, în termen legal, a declarat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În motivarea recursului, Parchetul invocând cazul

de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a criticat

decizia recurată pentru

greșita achitare a inculpatului S.F.,

sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, susținând, pentru

motivele pe larg expuse în încheierea de ședință

din 23 martie 2011,

care face parte integrantă din prezenta decizie, că

se impune casarea hotărârii instanței de apel și menținerea ca legală și

temeinică a hotărârii pronunțată de prima instanță.

Recursul este fondat.

Analizând actele și lucrările dosarului Înalta

Curte constată că

instanța de fond, făcând o corectă și judicioasă

apreciere a

probelor administrate la

urmărirea penală și cu ocazia cercetării judecătorești, a stabilit că

inculpatul se face vinovat de săvârșirea

faptei pentru care a fost

trimis în judecată.

Astfel,

declarațiile martorilor care au afirmat că inculpatul și un alt polițist de

frontieră - a fost acela ce a efectuat controlul

documentar și a primit sumele de bani se coroborează cu datele

furnizate de Inspectoratul Poliției de Frontieră

Bihor, de Registrul de

evidență a

pașapoartelor reținute, de Registrul de evidență privind

planificarea

personalului și a ștampilelor de trafic folosite, date ce atestă că

implementarea în baza de date s-a efectuat de către operatorul de date cu

numărul de cod 312, ce aparține inculpatului

S.F.

- aspect incontestabil dovedit în cauză ,în data de

12 decembrie 2005,

dată la care au intrat în țară martorii denunțători

V.V.C., V.I. și B.R., martori ce

au fost implementați în baza de date ca fiind persoanele ce au intrat

în

țară în ziua mai sus menționată, fără a fi făcute mențiuni referitoare la

depășirea termenului de ședere în străinătate, deși, pentru alte persoane ce au

avut termen de ședere în străinătate depășit, s-au întocmit taloanele

corespunzătoare.

Cu privire la depoziția martorului V.V.C., s-a

menționat

că, în finalul declarațiilor sale, acesta a făcut mențiunea

că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. de pe planșa

foto, pusă

la dispoziție de organul judiciar ca fiind polițistul ce a

verificat pașapoartele și a primit banii.

Cu privire la valoarea acestei recunoașteri a

inculpatului făcută

prin declarație de către martorul V.V.C., s-a

impus precizarea că la dosarul cauzei nu a fost

depus un proces

verbal de recunoaștere după planșă fotografică, deși

s-au făcut

demersuri în acest sens. S-a

apreciat însă că lipsa acestui proces-verbal cu valoare probatorie nu infirmă

declarația martorului, sub

aspectul mențiunii că l-a recunoscut pe

inculpatul S.F. ca fiind polițistul de frontieră căruia i-a dat banii;

într-adevăr, acest

aspect nu poate fi

verificat de către instanță, respectiv, nu se poate

verifica dacă persoana recunoscută de martor este

inculpatul S.F.

, însă martorul, în cuprinsul declarației sale (paragraf

penultim), face o descriere fizică a inculpatului

care corespunde, în

mod evident înfățișării sale; în concret, martorul

arată că „în

legătură cu polițistul care a

fost de serviciu în data de 12 decembrie 2005 la

orele 22:00 în Valea lui Minai, care a verificat pașapoartele și căruia

i-

a dat suma de 200 Euro pentru a

nu-i pune interdicție, acesta are

aproximativ

30 ani, este slăbuț, cu tenul puțin mai închis și a remarcat

că avea urechile puțin mai mari". La fila 14

dosar de urmărire penală

se află o

planșă foto ce conține, la poziția 6, fotografia inculpatului,

astfel încât s-a constatat corespondența dintre

descrierea făcută de

martor și

aspectul fizic al inculpatului. Din această perspectivă, s-a

apreciat că se poate concluziona, chiar în absența

procesului-verbal

de recunoaștere de pe planșă foto, că martorul l-a

recunoscut chiar pe inculpatul S.F., ca fiind polițistul de frontieră căruia

i-a

dat banii. Totodată, concludenta

depoziției martorului decurge și din

împrejurarea că inculpatul S.F. a

fost de serviciu la data

intrării în țară a

martorilor denunțători, dată la care aceștia au fost

implementați în

baza de date prin folosirea codului de operare 312, ce aparținea - cu

certitudine - inculpatului S.F., fără a se face mențiunea privind depășirea

termenului legal de ședere în străinătate. Faptul că martorul V.V.C. l-a

recunoscut pe inculpat, în afara oricărui dubiu, rezultă și din împrejurarea

că, la data de 12 decembrie 2005, când martorul a intrat în țară, inculpatul

S.F. era de serviciu împreună cu numitul

M.T.,

iar acesta din urmă se regăsește pe planșa aflată la fila

24 din dosarul

de urmărire penală.

Era exclus ca

un agent să introducă date în sistem luate de

către

un alt agent, întrucât acesta era chiar rolul codului personalizat;

nu era posibil nici ca ștampilele să fie folosite

de către alți agenți.

În acest

context probator, Înalta Curte apreciază că principiul «

in dubio pro reo

» - invocat în considerentele deciziei atacate – nu

era incident, calitatea inculpatului - de autor al infracțiunii

imputate -f

iind cu suficientă dovedită.

Potrivit art.

72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile

părții generale a Codului penal, de

limitele

de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol

social al

faptei săvârșite, de persoana infractorului și de alte împrejurări care

atenuează sau agravează răspunderea penală;

având

în vedere aceste criterii, Înalta Curte apreciază că pedeapsa

privativă

de libertate - 2 ani închisoare - stabilită inculpatului de instanța de fond

este aptă să asigure reeducarea acestuia și formarea unei atitudini corecte

față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială, chiar fără

a fi efectiv executată, avându-se în vedere că acesta nu are antecedente

penale, a

participat la toate etapele

procedurii judiciare, este tânăr, are un comportament corespunzător în familie

și în societate încât scopul

pedepsei poate fi atins și prin suspendarea

sub supraveghere a executării acesteia.

Astfel fiind,

Înalta Curtea va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea, va casa decizia

penală

recurată și, în parte, sentința penală nr. 216/P din 3 noiembrie

2009 a

Tribunalului Bihor, secția penală, și, rejudecând :

În baza art.

86

1

C. pen. va dispune suspendarea sub

supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată

inculpatului

S.F. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

combinat cu art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fixând un termen de

încercare pe o durată de 4 ani,

conform art. 86

2

C. pen.

Conform art. 86

3

C. pen., pe durata

termenului de încercare

inculpatul va trebui să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere:

a)

să

se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de

pe lângă

Tribunalul Bihor;

b)

să anunțe, în prealabil, orice schimbare

de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum

și întoarcerea;

c)

să

comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice

informații de natură a putea fi controlate

mijloacele

lui de existență.

Va pune în

vedere inculpatului dispozițiile art. 86

4

C. pen.

privind revocarea suspendării executării pedepsei

sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă

executarea pedepsei

accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a

executării pedepsei.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de

Apel Oradea împotriva

deciziei penale nr. 62/A din 5 octombrie 2010 a

Curții de Apel Oradea,

secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul S.F.

Casează decizia penală recurată și, în parte,

sentința penală

nr. 216/P din 3

noiembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secția penală, și,

rejudecând :

În baza art.

86

1

C. pen. dispune suspendarea sub

supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată

inculpatului

S.F. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

combinat cu art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fixând un termen de

încercare pe o durată de 4 ani, conform art. 86

2

C. pen.

Conform art. 86

3

C. pen., pe durata

termenului de încercare

inculpatul trebuie să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere:

a)

să

se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de

pe lângă

Tribunalul Bihor;

b)

să anunțe, în prealabil, orice schimbare

de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile,

precum și întoarcerea;

c)

s

ă

comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice

informații de natură a putea fi controlate

mijloacele

lui de existență.

Pune în vedere inculpatului

dispozițiile art. 86

4

C. pen. privind

revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen.

suspendă executarea pedepsei

accesorii pe durata suspendării sub  supraveghere

a executării pedepsei.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Cheltuielile judiciare rămân în

sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6 aprilie

2011.