ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1383/2011

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 216/P din 3 noiembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secția penală, inculpatul S.F., a fost condamnat la: - 2 ani închisoare și 2 ani interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., raportat art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000, modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) , art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen. În baza art. 71 C. pen. inculpatului i-a fost interzise exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. c) C. pen.

, pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 254 alin. (3) C. pen., a fost confiscată de la inculpat, în favoarea statului, suma de 500 Euro. În baza art. 192 alin. (1) C. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele : Inculpatul S.F., în calitate de agent operativ la SPF Valea lui Minai, a pretins și primit diferite sume de bani de la mai multe persoane, în perioada lunii decembrie 2005, persoane care au intrat în țară peste termenul legal de ședere în străinătate de 90 de zile, fără a le implementa în baza specială de date, care ar fi atras după sine restricționarea dreptului la liberă circulație în străinătate.

Prin decizia Consiliului Uniunii Europene nr. 2.414 din 07 decembrie 2001, cetățenii români au fost exceptați de la obligativitatea deținerii vizei la intrarea ca turist într-un stat membru al Spațiului Schengen, cu posibilitatea șederii pentru o perioadă de până la 3 luni într-un semestru. Despre această decizie, România a luat act prin II. Ci. nr. 1268/2001. Libera circulație a cetățenilor români în țările spațiului Schengen, valabilă începând cu 01 ianuarie 2002, presupunea, însă, respectarea unui ansamblu de reguli, prevăzute în Acordul Schengen, precum și în legile și reglementările interne ale fiecărui stat membru.

Astfel, conform art. 20 din Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen, semnat în 19 iunie 1990, privind eliminarea graduală a controalelor la frontiera comună, străinii care nu sunt supuși obligației de a obține o viză (cazul cetățenilor români, n.n.) pot circula liber pe teritoriile părților semnatare ale acordului, pe o perioadă de maximum trei luni, în cursul unei perioade de 6 luni de la data primei intrări, dacă îndeplinesc condițiile de intrare prevăzute în art. 5. paragraful 1. lit. a), c), d) și e). Aceste condiții se referă la situația personală a turistului străin, respectiv, la posesia unui document valabil de trecere a frontierei de stat, la existența unor mijloace de subzistenta, internaționale ale uneia din părți.

Consecința acestor prevederi era aceea că turiștii nu puteau rămâne într-o țară Schengen mai mult de 3 luni, iar după întoarcerea în România, următoarea reintrare într-un stat Schengen trebuia să se facă după minimum trei luni de ședere în țară. Dacă durata legală de ședere era depășită sau scopul declarat al călătoriei (turistic, de afaceri, pentru participarea la activități științifice, sportive sau vizitarea rudelor etc), era abandonat în favoarea muncii „la negru" într-un stat membru Schengen sau pentru alte activități ilegale, acest stat putea decide interzicerea intrării acelei persoane prin transmiterea la SIS (Sistemul de Informații Schengen) a datelor persoanei respective, sancțiunea pe care o putea aplica statul respectiv, valabilă în întreg spațiul Schengen, fiind interdicția de intrare, valabilă pe întreg spațiul Schengen, pentru o durată între 5 și 10 ani.

Pe cale de consecință, rezultă că toți turiștii - inclusiv cei care reveneau din spațiul Schengen - cu durata leagă de ședere depășită, trebuiau înregistrați de către polițiștii de frontieră români, într-un fel sau altul, într-o evidență specială, diferența fiind dată doar de regimul sancționator. Potrivit O.U.G. nr. 104/2001, aprobată prin Legea nr. 81/2002, polițistul de frontieră este funcționar public cu statut special, iar in conformitate cu atribuțiile generale de serviciu si fișele postului, polițiștii de frontieră aveau obligația, printre altele, de a executa supravegherea frontierei de stat, controlul pașapoartelor și al celorlalte documente de trecere a frontierei, permițând intrarea/ieșirea în/din țară numai persoanelor ce posedă documente care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, convenții și acorduri la care România este parte.

1. La începutul lunii decembrie 2005, martorul V.V.C., aflat în Italia, I-a contactat telefonic pe martorul A.I.C., căruia i-a explicat faptul că a depășit termenul de ședere și i-a solicitat sprijin în acest sens, sprijin care i-a și fost promis. Ca urmare, la 11 decembrie 2005, martorul V.V.C. s-a îmbarcat în autoturismul marca Opel Zafira, condus de A.I.C. , cu care, la 12 decembrie 2005, în jurul orelor 22. 00 , s-a prezentat pentru a intra în țară prin Punctul de trecere a frontierei Valea lui Mihai-Barantau. Prezentându-se pentru controlul documentelor, acesta i-a dat polițistului de frontieră aflat în serviciu suma de 200 Euro, formata din două bancnote de câte 100 Euro pe care Ie-a pus în pașaport, pentru a se „rezolva problema depășirii termenului de ședere in străinătate". Acesta l-a descris pe polițistul de frontiera aflat în serviciu și l-a recunoscut de pe planșa foto ca fiind inculpatul S.F.

Din verificarea listingurilor cuprinzând persoanele implementate și codurile lucrătorilor din cadrul S.P.F. Valea lui Minai, care au efectuat operațiunea (cf. adresei nr. 996187 din 28 iunie 2006 emisa de I.J.P.F. Bihor), a Registrului de evidență a pașapoartelor reținute nr. S/845 din 01 august 2005, a Registrului de evidență a privind planificarea personalului și a ștampilelor de trafic folosite, nr. S/869 din 01 septembrie 2005, precum si a bazelor de date administrate de poliția de frontieră referitoare la implementarea cetățenilor români la intrarea in România, s-a constatat că martorul V.V.C., persoana cu termenul legal de ședere în străinătate depășit, a fost implementat în bazele de date, fără a fi făcute alte mențiuni, și cu toate că, la data respectivă, au fost întocmite taloane pentru alți 13 cetățeni români cu termenul de ședere in străinătate depășit, V.V.C.

nu se regăsește printre aceste persoane. Acesta a intrat in România la data de 12 decembrie 2005, orele 21.45 cu autoturismul, operațiunea de implementare fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce aparține inculpatului S.F., care, la acea data si-a exercitat atribuțiunile de serviciu pe sensul de intrare in România în P.T.F. Valea lui Mihai Barantău, fiindu-i atribuită ștampila de trafic cu codul 08. 2. În cursul lunii ianuarie 2005, martorul V.I. a plecat în Italia, unde a stat fără formele legale de ședere impuse de statul italian, depășind astfel termenul de 3 luni al șederii în străinătate. La data de 12 decembrie 2005, acesta a intrat în România cu martorul C.M., care făcea curse regulate, transportând persoane, pe ruta Italia - România.

Martorul V.I. l-a abordat pe martorul C.M., spunându-i că a stat în străinătate o perioadă mai mare de 3 luni, fapt pentru care ar fi putut avea probleme la intrarea în țară, în sensul restricționării deplasărilor ulterioare în străinătate ale acestuia, martorul C.M. răspunzându-i că, pentru suma de 200 de Euro, care trebuia plătită polițistului de frontieră de serviciu, va rezolva intrarea în țară fără a i se aplica o interdicție. Totodată, i-a comunicat faptul că intrarea se va putea face prin punctul de trecere a frontierei Valea lui Mihai. Conform celor declarate de către martorul V.I., în suma de 200 de Euro era inclusă și contravaloarea transportului.

Totodată, acesta a mai arătat faptul că, în autovehiculul condus de martorul C.M., mai erau încă două persoane care depășiseră termenul de ședere în străinătate de 3 luni și cărora acesta Ie-a detaliat același mod de rezolvare a problemelor, mai exact, prin mituirea polițistului de frontieră, dar fără ca martorul V.I. sa vadă momentul când acestea i-au dat banii lui C.M. In urma acestei înțelegeri, autovehiculul condus de martorul C.M. a ajuns în, ziua de 12 decembrie 2005 în jurul orei 23 00 punctul de trecere al frontierei Valea lui Mihai, unde martorul C.M. a adunat pașapoartele pasagerilor, cerându-le suma de bani menționată, pentru a li se permite intrarea în România fără a li se aplica nici o interdicție; în schimbul banilor predați, martorului V.I.

i s-a restituit pașaportul în care era aplicată ștampila de intrare în România, fără a i se fi menționat constatarea vreunei nereguli. Deoarece prezența în punctul de trecere a frontierei s-a făcut noaptea, martorul V.I. nu a putut descrie lucrătorul din Poliția de Frontieră care i-a lucrat pașaportul. Din verificarea listingurilor cuprinzând persoanele implementate si a codurilor lucrătorilor din cadrul S.P.F. Valea lui Mihai, care au efectuat operațiunea (cf. adresei nr. 996187 din 28 iunie 2006 emisa de I.J.P.F.

Bihor), a Registrului de evidentă a pașapoartelor reținute nr. S/845 din 01 august 2005, a Registrului de evidenta privind planificarea personalului si a ștampilelor de trafic folosite, nr. S/869 din 01 septembrie 2005, precum și a bazelor de date administrate de politia de frontiera referitoare la implementarea cetățenilor romani la intrarea în România, s-a constatat ca martorul V.I., persoana cu termenul legal de ședere in străinătate depășit, a fost implementat în bazele de date, fără a fi făcute alte mențiuni, și, cu toate că, la data respectivă, au fost întocmite taloane pentru alți 13 cetățeni romani cu termenul de ședere in străinătate depășit, martorul V.I. nu se regăsește printre aceste persoane.

Acesta a intrat in România la data de 12 decembrie 2005, orele 22.09 cu autoturismul, operațiunea de implementare fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce aparține inculpatului S.F., care la acea data si-a exercitat atribuțiile de serviciu, pe sensul de intrare în România în P.T.F. Valea lui Mihai Barantau, fiindu-i atribuita ștampila de trafic cu codul 08. 3. În cursul lunii decembrie 2005, în timp ce se afla în Italia, pe fondul unor probleme medicale, martora B.R., împreuna cu fratele ei B.P., s-au hotărât sa revină în România. Fără a putea preciza numele transportatorului sau date despre autoturism, aceasta a declarat că la urcarea în mijlocul de transport a fost întrebată de către șofer dacă au depășit termenul de ședere in străinătate, iar la răspunsul afirmativ al amândurora, acesta Ie-a explicat ca-i va costa suma de 100 de Euro transportul și 400 de Euro rezolvarea problemei la frontiera, pentru fiecare; în acest sens, atât B.R.

cât și B.P. au dat fiecare câte 500 de Euro transportatorului identificat ulterior ca fiind C.D.. prezentându-se pentru controlul documentelor, în punctul de trecere a frontierei Valea lui Mihai-Barantău, C.D. a strâns pașapoartele pasagerilor si Ie-a dat polițistului de frontieră aflat în serviciu. Acesta Ie-a atras atenția asupra faptului că au depășit termenul de ședere in străinătate, dar nu a luat nicio măsura în acest sens. Din verificarea listingurilor cuprinzând persoanele implementate si a codurilor lucrătorilor din cadrul S.P.F. Valea lui Mihai, care au efectuat operațiunea (cf. adresei 996187 din 28 iunie 2006 emisa de I.J.P.F.

Bihor), a Registrului de evidenta a pașapoartelor reținute nr. S/845 din 01 august 2005, a Registrului de evidenta privind planificarea personalului si a ștampilelor de trafic folosite, nr. S/869 din 01 septembrie 2005, precum si a bazelor de date administrate de poliția de frontieră referitoare la implementarea cetățenilor români la intrarea în România, s-a constatat ca B.R. si B.P., persoane cu termenul legal de ședere in străinătate depășit, au fost implementat în bazele de date, fără a fi făcute alte mențiuni, și , cu toate că la data respectivă, au fost întocmite taloane pentru alți 13 cetățeni români cu termenul de ședere in străinătate depășit, cei doi nu se regăsesc printre aceste persoane.

Aceștia au intrat in România la data de 12 decembrie 2005, între orele 22.02 22.04 cu autoturismul , operațiunea de implementare fiind executată de operatorul cu codul 312, cod ce aparține agentului S.F., care, la acea dată, și-a exercitat atribuțiunile de serviciu pe sensul de intrare in România în P.T.F. Valea lui Minai Barantau, fiindu-i atribuită ștampila de trafic cu codul 08; martorul M.C. a confirmat înțelegerea telefonică avută cu martorul C.D. în vederea transportării unor pasageri, urmând ca martorul M.C. să plătească toate cheltuielile ocazionate de călătorie, precum și referitor la „procedura" de control al documentelor necesare trecerii frontierei în clădirea din incinta punctului, ca și despre numărul de pasageri care aveau termenul legal de ședere în străinătate depășit; acesta din urmă - C.D.- strângea banii, o sumă cuprinsă între 100 și 200 Euro pentru fiecare pasager cu termenul legal de ședere în străinătate depășit.

Instanța de fond a apreciat că probele (declarațiile martorilor V.V.C., C.M., V.I., A.I.C. , B.R.,B.P., C.D., M.C. declarația inculpatului S.F.) demonstrează, fără dubiu, săvârșirea de către inculpat infracțiunii de luare de mită, în formă continuata. Materialul probator ce corespunde acestei infracțiuni s-a coroborat sub toate aspectele, existând contradicții doar în ceea ce privește cuantumul sumei predate inculpatului, aspect cu relevanță în ce privește problema confiscării acesteia. Deși inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, declarația sa - necoroborându-se cu nici o altă probă - nu are valoare concludentă. în apărare s-a invocat ca element ce viciază probele testimoniale, imposibilitatea audierii în fața instanței a martorilor importanți, respectiv, audierea transportatorilor.

S-a arătat că în sistemul nostru de drept, conform dispozițiilor art. 327 C. proc. pen., citirea declarației date de martor în faza de urmărire penală reprezintă o administrare a probei în instanță. Ca atare, depozițiile martorilor audiați în faza de urmărire penală nu au putut fi înlăturate de principiu ca neconcludente, în caz contrar, încălcându-se dispoziția legală precizată. Aceste probe, ca orice alte probe, pot fi apreciate ca fiind concludente în urma examinării de către judecător a tuturor probelor administrate, aspect prevăzut expres în art. 63 alin. (2) C. proc. pen.

Această condiție a concludentei probelor în discuție este îndeplinită în prezenta cauză, declarațiile martorilor audiați exclusiv de organul de urmărire penală coroborându-se cu date obiective existente în cauză și conducând la lămurirea cauzei, respectiv, stabilirea vinovăției inculpatului; în concret, declarațiile martorilor ce atestă faptul că inculpatul a fost polițistul de frontieră ce a efectuat controlul documentar și a primit sumele de bani se coroborează cu datele furnizate de Inspectoratul Poliției de Frontieră Bihor, de Registrul de evidență a pașapoartelor reținute, de Registrul de evidență privind planificarea personalului și a ștampilelor de trafic folosite, date ce atestă că implementarea în baza de date s-a efectuat de către operatorul cu număr de cod 312, ce aparține inculpatului S.F., în data de 12/13decembrie 2005, data la care au intrat în țară martorii denunțători V.V.C., V.I.

și B.R., martori ce au fost implementați în baza de date ca fiind persoanele ce au intrat în țară în zilele mai sus menționate, fără a fi făcute mențiuni referitoare la depășirea termenului de ședere în străinătate, deși, la aceea dată s-au întocmit taloane cu alte 13 persoane ce au avut termen de ședere depășit. Cu privire la depoziția martorului V.V.C., s-a menționat că, în finalul declarațiilor sale, acesta a făcut mențiunea că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. de pe planșa foto, pusă la dispoziție de organul judiciar, ca fiind polițistul ce a verificat pașapoartele și a primit banii. Cu privire la valoarea acestei recunoașteri a inculpatului făcută prin declarație de către martorul V.V.C.

s-a impus precizarea că la dosarul cauzei nu a fost depus un proces-verbal de recunoaștere după planșă fotografică, deși s-au făcut demersuri în acest sens. S-a apreciat însă că lipsa acestui proces-verbal cu valoarea probatorie nu infirmă declarația martorului, sub aspectul mențiunii că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. ca fiind polițistul de frontieră căruia i-a dat banii; într-adevăr, acest aspect nu poate fi verificat de către instanță, respectiv, nu se poate verifica dacă persoana recunoscută de martor este inculpatul S.F., însă martorul în cuprinsul declarației sale (paragraf penultim) face o descriere fizică a inculpatului care corespunde ; în concret, martorul arată : „în legătură cu polițistul care a fost de serviciu în data de 12 decembrie 2005, la orele 22 00 ', în P.T.F.

Valea lui Mihai, și care a verificat pașapoartele și căruia i-a dat suma de 200 Euro pentru a nu-i pune interdicție, acesta are aproximativ 30 ani, este slăbuț, cu tenul puțin mai închis și a remarcat că avea urechile puțin mai mari". La fila 14 dosar de urmărire penală se află o planșă foto ce conține, la poziția 6, fotografia inculpatului, astfel încât s-a constatat corespondența dintre descrierea făcută de martor și aspectul fizic al inculpatului. Din această perspectivă, s-a apreciat că se poate concluziona, chiar în absența procesului-verbal de recunoaștere de pe planșă foto, că martorul l-a recunoscut chiar pe inculpatul S.F. ca fiind polițistul de frontieră căruia i-a dat banii. Totodată, concludenta depoziției martorului decurge și din împrejurarea că inculpatul S.F.

a fost de serviciu la data intrării în țară a martorilor denunțători, dată la care aceștia au fost implementați în baza de date , prin folosirea codului de operare 312 ce aparținea inculpatului S.F., fără a se face mențiunea privind depășirea termenului legal de ședere în străinătate. Faptul că martorul V.V. l-a recunoscut pe inculpat, în afara oricărui dubiu, rezultă și din împrejurarea că, la data de 12 decembrie 2005, când martorul a intrat în țară, inculpatul S.F. era de serviciu împreună cu numitul M.T., iar acesta din urmă se regăsește pe planșa aflată la fila 24 din dosarul de urmărire penală și, în mod evident, nu corespunde descrierii făcute de martor polițistului de frontieră ce a primit banii.

Inculpatul S.F. s-a apărat în cauză invocând și împrejurarea că a implementat în baza de date taloane completate de polițistul care se afla la tonetă și care, implicit, ar fi primit banii.

Această apărare este nefondată, odată pentru că inculpatul a fost recunoscut de unul dintre martori ca fiind polițistul ce a efectuat controlul documentelor, iar apoi însuși inculpatul prin varianta pe care o susține, dovedește că încearcă să obțină exonerarea de răspundere penală, întrucât susținerea sa îi oferă posibilitatea de a găsi un alt vinovat indiferent de activitatea pe care a desfășurat-o la controlul documentelor sau la implementarea datelor, în concret, acesta arată că nu exista o delimitare netă a atribuțiilor celor care lucrau împreună într-o tură, astfel încât, controlul documentar, aplicarea ștampilei și implementarea în baza de date, au putut fi realizate fie de câte un lucrător, în mod distinct, câte o activitate, fie de unul singur, toate activitățile enumerate, când celălalt lipsea.

Cert este faptul că inculpatul a fost recunoscut de către unul dintre martorii denunțători ca fiind persoana care a primit banii și tot din baza de date rezultă că inculpatul a făcut operarea fără mențiunea necesară privind depășirea termenului legal de ședere; în cazul celorlalți martori denunțători, într-adevăr nu există o identificare a inculpatului, făcută de către aceștia, însă există elementul obiectiv privind accesarea bazei de date de către inculpat și neoperarea în aceasta a mențiunii că martorii au avut termenul de ședere în străinătate depășit.

împotriva acestui fapt obiectiv, ce, în opinia instanței, atestă vinovăția inculpatului, s-a apreciat că apărarea acestuia nu are forța de a conduce la o altă concluzie; apărarea inculpatului, care, în esență, a încercat să transfere răspunderea penală asupra colegului său de tură, ar putea crea un dubiu care să îi fie favorabil, însă nu în cauza de față, unde s-a dovedit nesinceritatea sa, respectiv, în contextul în care inculpatul a fost recunoscut de către martorul V.V.C. ca fiind persoana care a primit banii, fapt contestat de către inculpat. În apărare s-a tins și la acreditarea ideii că banii au fost dați transportatorilor și că există posibilitatea ca aceștia să și-i fi însușit fără a-i înmâna polițistului de frontieră; în opinia instanței, această posibilitate este infirmată obiectiv de datele cauzei.

Este demonstrant că banii au fost predați polițistului de frontieră, întrucât persoanele care au predat banii transportatorilor erau .conform declarațiilor date de aceștia, cu termenul de ședere în străinătate depășit și cu toate acestea nu au fost operate ca atare în baza de date, de către polițistul de frontieră. Logica acestui fapt sugerează fără echivoc că banii au fost dați polițistului de frontieră tocmai pentru efectuarea unei implementări necorespunzătoare a datelor și că banii nu au fost însușiți de către transportatori. Prima instanță a apreciat, față de considerentele expuse, că materialul probator analizat demonstrează vinovăția inculpatului S.F. Împotriva acestei sentințe, inculpatul S.F.

a declarat apel în termen, solicitând admiterea acestuia și desființarea sentinței apelate, în sensul de a se dispune achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. , întrucât fapta nu există; în dezvoltarea motivului de apel invocat a apreciat că o cercetare judecătorească bazată exclusiv pe declarațiile luate în cursul urmăririi penale nu poate conduce în mod indubitabil la confirmarea stării de fapt reținută în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanței. Prin Decizia penală nr. 62 A din 5 octombrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul apelant S.F., a desființat în întregime sentința penală apelată și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., l-a achitat pe inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 și art. 7alin. (1) din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de inculpat. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a se decide astfel s-au reținut, în esență, următoarele: Din coroborarea întregului material probatoriu existent la dosarul cauzei, rezultă cu certitudine patru aspecte, și anume: - faptul că inculpatul S.F. a fost de serviciu în data de 12 decembrie 2005, exercitându-și atribuțiunile de serviciu pe sensul de intrare în România în PTF Valea lui Mihai Barantău, fiindu-i atribuită ștampila de trafic cu codul 08, și că a efectuat operațiuni de implementare, având codul de operator 312, cod ce aparține inculpatului S.F.; Alături de inculpat, mai era de serviciu și M.T.N.

- faptul că există mai multe persoane care au intrat în țară la data de 12 decembrie 2005 între orele 22-23, având termenul de ședere în străinătate depășit, mențiuni care nu au fost implementate în baza de date; - faptul că, potrivit declarațiilor martorilor denunțători, au fost remise anumite sume de bani unui polițist de frontieră, cu titlu de mită, întrucât aveau termenul legal de ședere în străinătate depășit; - faptul că, atâta vreme cât inculpatul avea atribuită ștampila de trafic cu codul 08 și a efectuat operațiuni de implementare având codul de operator 327, și-a încălcat atribuțiile de serviciu prin aceea că nu a introdus în baza de date anumite persoane care aveau termenul de ședere în străinătate depășit, respectiv pe martorii denunțători; Din probele administrate la dosar nu rezultă că inculpatul S.F.

este cel care ar fi primit sumele de bani respective cu titlu de mită, martorii audiați arătând că nu-l pot descrie pe polițistul de frontieră căruia i-au remis sumele de bani. Singurul care susține că îl recunoaște pe S. ca fiind polițistul căruia i-ar fi dat 200 Euro cu titlu de mită nu se coroborează cu nici o altă probă la dosar; de altfel, dat fiind faptul că, așa cum am arătat anterior, la dosar nu există un proces-verbal de recunoaștere, instanța nu poate lua în considerare aceste afirmații decât cu titlu de indiciu. O mare parte a acestor declarații se referă la procedura în care se remiteau în general aceste sume de bani polițiștilor de frontieră de la Valea lui Mihai-Barantău, însă astfel de afirmații cu titlu general nu pot constitui fundamentul condamnării unei persoane, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, martorul C.M.

indică pe polițiștii de frontieră P.B.J., M.T.N. și P.I.O., colegi ai inculpatului S. cărora le-ar fi remis anumite sume de bani de-a lungul timpului, fapt care din nou ridică semne de întrebare cu privire la vinovăția inculpatului S., cu atât mai mult cu cât martorul M.T., indicat mai sus, era coleg cu inculpatul și îl supraveghea pe acesta, fiind în aceeași tură cu el. De remarcat că ceilalți polițiști de frontieră angajați la Vama Valea lui Mihai-Barantău, respectiv P.B.J., S.T.I. și H.C. au fost trimiși în judecată printr-un rechizitoriu distinct, la data 15 februarie 2007, înregistrat la Tribunalul Bihor sub număr 966/111/2007, și care ulterior a fost strămutat la Tribunalul Mureș. Numitul M.T.N.

a fost trimis în judecată ulterior la data de 8 iunie 2006 prin rechizitoriul din dosar nr. 148/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, întrucât prin rechizitoriul din dosar nr. 966/111/2007 s-a dispus disjungerea cauzei față de acest din urmă inculpat, avându-se în vedere faptul că la comiterea infracțiunilor acesta a lucrat singur, actele infracționale săvârșite nefiind în legătură cu cele săvârșite de inculpații cercetați.

În cauză nu a fost începută urmărirea penală față de martorii denunțători pentru infracțiunea de dare de mită și nici nu au fost efectuate cercetări în acest sens, soluție care s-ar fi impus din punct de vedere procedural, atâta vreme cât și aceștia sunt autorii unei infracțiuni distincte de dare de mită, în modalitatea remiterii unor sume de bani, urmând ca, în final, să se țină seama de dispozițiile art. 255 alin. (3) C. pen., potrivit cărora nu se pedepsește mituitorul care denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracțiune. Ca atare, apreciind că există un dubiu rezonabil apreciat , în limitele jurisprudenței CEDO, instanța de apel a făcut aplicarea principiului in dubio pro reo, astfel că a dispus achitarea inculpatului S.F.

în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de inculpat. Împotriva sus-arătatei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. În motivarea recursului, Parchetul invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a criticat decizia recurată pentru greșita achitare a inculpatului S.F., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, susținând, pentru motivele pe larg expuse în încheierea de ședință din 23 martie 2011, care face parte integrantă din prezenta decizie, că se impune casarea hotărârii instanței de apel și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de prima instanță.

Recursul este fondat. Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că instanța de fond, făcând o corectă și judicioasă apreciere a probelor administrate la urmărirea penală și cu ocazia cercetării judecătorești, a stabilit că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, declarațiile martorilor care au afirmat că inculpatul și un alt polițist de frontieră - a fost acela ce a efectuat controlul documentar și a primit sumele de bani se coroborează cu datele furnizate de Inspectoratul Poliției de Frontieră Bihor, de Registrul de evidență a pașapoartelor reținute, de Registrul de evidență privind planificarea personalului și a ștampilelor de trafic folosite, date ce atestă că implementarea în baza de date s-a efectuat de către operatorul de date cu numărul de cod 312, ce aparține inculpatului S.F.

- aspect incontestabil dovedit în cauză ,în data de 12 decembrie 2005, dată la care au intrat în țară martorii denunțători V.V.C., V.I. și B.R., martori ce au fost implementați în baza de date ca fiind persoanele ce au intrat în țară în ziua mai sus menționată, fără a fi făcute mențiuni referitoare la depășirea termenului de ședere în străinătate, deși, pentru alte persoane ce au avut termen de ședere în străinătate depășit, s-au întocmit taloanele corespunzătoare. Cu privire la depoziția martorului V.V.C., s-a menționat că, în finalul declarațiilor sale, acesta a făcut mențiunea că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. de pe planșa foto, pusă la dispoziție de organul judiciar ca fiind polițistul ce a verificat pașapoartele și a primit banii.

Cu privire la valoarea acestei recunoașteri a inculpatului făcută prin declarație de către martorul V.V.C., s-a impus precizarea că la dosarul cauzei nu a fost depus un proces verbal de recunoaștere după planșă fotografică, deși s-au făcut demersuri în acest sens. S-a apreciat însă că lipsa acestui proces-verbal cu valoare probatorie nu infirmă declarația martorului, sub aspectul mențiunii că l-a recunoscut pe inculpatul S.F. ca fiind polițistul de frontieră căruia i-a dat banii; într-adevăr, acest aspect nu poate fi verificat de către instanță, respectiv, nu se poate verifica dacă persoana recunoscută de martor este inculpatul S.F.

, însă martorul, în cuprinsul declarației sale (paragraf penultim), face o descriere fizică a inculpatului care corespunde, în mod evident înfățișării sale; în concret, martorul arată că „în legătură cu polițistul care a fost de serviciu în data de 12 decembrie 2005 la orele 22:00 în Valea lui Minai, care a verificat pașapoartele și căruia i- a dat suma de 200 Euro pentru a nu-i pune interdicție, acesta are aproximativ 30 ani, este slăbuț, cu tenul puțin mai închis și a remarcat că avea urechile puțin mai mari". La fila 14 dosar de urmărire penală se află o planșă foto ce conține, la poziția 6, fotografia inculpatului, astfel încât s-a constatat corespondența dintre descrierea făcută de martor și aspectul fizic al inculpatului.

Din această perspectivă, s-a apreciat că se poate concluziona, chiar în absența procesului-verbal de recunoaștere de pe planșă foto, că martorul l-a recunoscut chiar pe inculpatul S.F., ca fiind polițistul de frontieră căruia i-a dat banii. Totodată, concludenta depoziției martorului decurge și din împrejurarea că inculpatul S.F. a fost de serviciu la data intrării în țară a martorilor denunțători, dată la care aceștia au fost implementați în baza de date prin folosirea codului de operare 312, ce aparținea - cu certitudine - inculpatului S.F., fără a se face mențiunea privind depășirea termenului legal de ședere în străinătate. Faptul că martorul V.V.C. l-a recunoscut pe inculpat, în afara oricărui dubiu, rezultă și din împrejurarea că, la data de 12 decembrie 2005, când martorul a intrat în țară, inculpatul S.F.

era de serviciu împreună cu numitul M.T., iar acesta din urmă se regăsește pe planșa aflată la fila 24 din dosarul de urmărire penală. Era exclus ca un agent să introducă date în sistem luate de către un alt agent, întrucât acesta era chiar rolul codului personalizat; nu era posibil nici ca ștampilele să fie folosite de către alți agenți. În acest context probator, Înalta Curte apreciază că principiul « in dubio pro reo » - invocat în considerentele deciziei atacate – nu era incident, calitatea inculpatului - de autor al infracțiunii imputate -f iind cu suficientă dovedită.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de alte împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală; având în vedere aceste criterii, Înalta Curte apreciază că pedeapsa privativă de libertate - 2 ani închisoare - stabilită inculpatului de instanța de fond este aptă să asigure reeducarea acestuia și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială, chiar fără a fi efectiv executată, avându-se în vedere că acesta nu are antecedente penale, a participat la toate etapele procedurii judiciare, este tânăr, are un comportament corespunzător în familie și în societate încât scopul pedepsei poate fi atins și prin suspendarea sub supraveghere a executării acesteia.

Astfel fiind, Înalta Curtea va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va casa decizia penală recurată și, în parte, sentința penală nr. 216/P din 3 noiembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secția penală, și, rejudecând : În baza art. 86 1 C. pen. va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului S.F. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. combinat cu art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fixând un termen de încercare pe o durată de 4 ani, conform art. 86 2 C. pen.

Conform art. 86 3 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul va trebui să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. Va pune în vedere inculpatului dispozițiile art. 86 4 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei penale nr. 62/A din 5 octombrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul S.F. Casează decizia penală recurată și, în parte, sentința penală nr. 216/P din 3 noiembrie 2009 a Tribunalului Bihor, secția penală, și, rejudecând : În baza art. 86 1 C. pen. dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului S.F. pentru infracțiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. combinat cu art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fixând un termen de încercare pe o durată de 4 ani, conform art. 86 2 C. pen.

Conform art. 86 3 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; c) s ă comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență. Pune în vedere inculpatului dispozițiile art. 86 4 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 aprilie 2011.