ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 82/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 82/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursului declarat de inculpatul N.V.E. împotriva deciziei penale nr. 50

din 19 august 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. 139/43/2011

constată următoarele:

Prin decizia nr. 3129

din 13 septembrie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție

au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial Tg. Mureș și de recurentul

intimat inculpat N.V.E. împotriva deciziei penale nr. 24/ A din 13 februarie 2009

a Curții de Apel Tg. Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost casată decizia criticată și s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelului

declarat de inculpatul N.V.E. împotriva sentinței penale nr. 103 din 17 aprilie

2008 a Tribunalului Mureș, secția penală, la Curtea de Apel Tg. Mureș. Prin aceeași hotărâre a instanței supreme, cheltuielile judiciare ocazionate de

soluționarea acestor căi de atac au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunța

această soluție, examinând decizia atacată în raport de criticile formulate,

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursurile erau fondate,

pentru existența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1)

pct. 10 C. proc. pen. S-a reținut în acest sens că instanța, de prim control

judiciar, a omis să se pronunțe asupra cererii inculpatului, privind schimbarea

de încadrare juridică dată faptelor prin rechizitoriu, stabilind eronat că

obiectul judecății în apel era limitat de rezolvarea aspectelor ce vizau

regularitatea actului de sesizare, greșita condamnare a inculpatului și

reindividualizarea pedepsei aplicate de prima instanță.

Din actele dosarului

instanței de apel a rezultat că la termenul de judecată din 23 ianuarie 2009,

apărarea inculpatului a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptelor,

prin înlăturarea formei continuate de infracțiune, și reținerea distinctă a

două infracțiuni de luare de mită, corespunzător celor două acte materiale

menționate în rechizitoriu și calificarea faptei, de primire a autoturismului

marca O., de la denunțător, ca infracțiune de primire de foloase necuvenite

prevăzută de art. 256 C. pen. Cererea formulată oral, în cursul dezbaterilor,

nu a fost analizată, de îndată, de instanța de control judiciar, întrucât nu

constituia o chestiune preliminară, care să necesite o examinare prealabilă

fondului apelului, declarat în cauză.

Încheierea de ședință

de la termenul din 23 ianuarie 2009 consemna expres dispoziția instanței,

privind pronunțarea asupra cererii inculpatului, odată cu rezolvarea, pe fond,

a apelului.

Cu toate acestea, în

considerentele deciziei pronunțate în apel, se reține de către Înalta Curte, nu

a fost deloc analizată cererea de schimbare a încadrării juridice,

încălcându-se astfel dreptul la apărare al inculpatului, fiind evidentă

vătămarea cauzată acestuia prin omisiunea instanței.

Schimbarea de încadrare

juridică propusă constituia o cerere, esențială, de natură să garanteze

drepturile inculpatului și să influențeze soluția procesului, încadrarea

juridică prevăzută de art. 256 C. pen., modificând substanțial situația

juridică a inculpatului, inclusiv sub aspectul pedepsei aplicabile, în ipoteza

primirii acesteia și stabilirea vinovăției inculpatului.

În

legătură cu acest aspect, Înalta Curte a constatat că, pronunțarea asupra

cererii inculpatului, era cu atât mai necesară, în condițiile în care prima

instanță, înlăturase din examinare, declarațiile denunțătorului C.Ș.R. în

partea privitoare la predarea autoturismului, de către inculpat, după

efectuarea controlului și în absența oricărei înțelegeri anterioare, ori a

pretinderii bunului în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Deși

prima instanță a apreciat că declarațiile denunțătorului nu puteau fi primite

în totalitate, reținând vinovăția inculpatului în încadrarea prevăzută de art. 254

C. pen. și pentru actul material, constând în pretinderea și primirea

autoturismului în discuție, nu a menționat în considerente motivele pentru care

relatările denunțătorului trebuiau privite cu rezerve în partea favorabilă

inculpatului, sub aspectul încadrării juridice.

Prin

urmare, în prezența unei cereri, expres, formulate în apel, instanța de control

judiciar avea obligația de a se pronunța asupra solicitării inculpatului,

privind schimbarea de încadrare juridică, reținând și că soluția instanței de

fond nu fusese deloc motivată sub acest aspect, iar susținerile invocate în

apel nu aveau natura unei apărări formale, fiind justificate cu argumente de

fapt și de lege.

În

consecință, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 10 C. proc. pen., recursurile declarate în cauză au fost admise

conform art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., dispunându-se

casarea deciziei pronunțate în apel și trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelului inculpatului la aceeași instanță a Curții de Apel Tg. Mureș.

Au fost

menținute actele îndeplinite în fața instanței de apel până la termenul din 23

ianuarie 2009.

Cu

ocazia rejudecării, s-a dispus a fi avute în vedere și celelalte critici

formulate de parchet și de inculpatul N.V.E.

Reinvestită,

în acest mod, cu soluționarea apelului declarat de către inculpatul N.V.E. împotriva

sentinței penale nr. 103 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului Mureș, Curtea de

Apel a constatat că inculpatul N.V.E. a fost condamnat pentru săvârșirea

infracțiunii

de

luare de mită, prevăzută de art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu

referire la art. 254 alin. (1) și (2)

C. pen.

, cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., la pedeapsa de 3 ani și 9 luni închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii, a

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen., și anume: d

reptul de a alege

și

a

fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; d

reptul de a ocupa o

funcție implicând exercițiul autorității de stat; d

reptul de a ocupa o

funcție ce implică

atribuții de control fiscal.

În

conformitate cu dispozițiile

art. 88 C.

pen., s-a scăzut din durata pedepsei închisorii durata

reținerii și arestării

preventive din perioada 29 iulie 2004 - 20 iunie 2005, iar

în conformitate cu

prevederile art.

71 C. pen., i s-au interzis inculpatului

drepturile prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata

executării pedepsei

principale.

În

baza art. 357 alin. (2) lit. b) C. pen.,

s-a constatat că față de inculpat s-a

luat măsura preventivă a

obligării de a nu părăsi țara,

până la soluționarea

definitivă a cauzei.

În

baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pen.,

s-a constatat că, prin ordonanța din

30 iulie 2004 din dosarul de

urmărire

penală,

s-a

dispus aplicarea sechestrului

asigurător asupra autoturismului O.

A.C.

, până la soluționarea definitivă

a cauzei și în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea

acestui autoturism, iar dacă bunul nu va fi găsit, obligarea inculpatului la

plata echivalentului în bani, și anume 3500 de Euro în echivalent în lei la

data plății, respingându-se ca neîntemeiată cererea formulată de Ministerul

Public de obligare a inculpatului la plata celorlalte sume de bani și foloase

enumerate în rechizitoriu ca fiind primite de la denunțător.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus

desființarea totală a înscrisului intitulat „Contract de vânzare-cumpărare

pentru un vehicul folosit, încheiat la data de 27 noiembrie 2003 între numiții

B.C.L. și N.T.E.”, depus în copie la dosarul de urmărire penală și la dosarul

instanței și în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat

inculpatul să plătească statului suma de 2850 de lei cu titlu de cheltuieli

judiciare.

S-a

respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de

inculpat prin apărător în concluziile scrise.

A fost reținut, de către instanța de fond, la

pronunțarea acestei soluții, faptul că prin încheierea din data de 19 mai 2005,

pronunțată în dosarul nr. 4977/2004 al Tribunalului Mureș, înregistrată ca nou

act de sesizare, la numărul 2245/2005, s-a dispus disjungerea cauzei privind pe

inculpatul N.V.E., de cauza privind pe inculpatul B.A.I., și formarea unui nou

dosar privind pe inculpatul N.V.E.

Sesizată cu judecarea acestui nou dosar, instanța

a reținut că prin rechizitoriul, din 20 septembrie 2004, al P.N.A. - Serviciul

Anticorupție Tg. Mureș s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest

preventiv, a inculpatului N.V.E. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de

mită în formă continuată, prevăzută de art. 5 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

raportat la art. 254

alin.

(1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 61

alin. (2) C. pen.

În motivare, s-a arătat că inculpatul a

primit de la denunțătorul C.S.R. un autoturism O.A., o sticlă de whisky, opt

milioane de lei vechi, 80 de litri de benzină, alți carburanți în valoare

totală de 5 milioane de lei vechi, pentru ca, în schimb, în calitate de

referent, în cadrul D.G.F.P. Mureș, să aibă o atitudine pasivă cu ocazia

controalelor făcute la SC I. SRL Tg. Mureș, în datele de 20 septembrie 2002 și

1 noiembrie 2002, să întocmească un decont, fals, de TVA pentru a dovedi

realitatea unei tranzacții, cu ocazia unui control încrucișat la SC C. SRL Tg.

Mureș, în data de 18 noiembrie 2002 și să tergiverseze în perioada 21 octombrie

2003 - 8 iulie 2004 un control, fiscal, la SC A. SRL Sovata.

Instanța l-a audiat pe inculpat, care a

declarat cu privire la mită: că nu recunoaște săvârșirea faptei. Inculpatul

afirmă că era adevărat că fiul său, N.T.E., avea înmatriculat un autoturism O.A.,

roșu, dar acesta a fost cumpărat de la G.L. Nu a primit carburanți, whisky sau

bani. Nu știa ca fiul său să fi primit benzină.

Cu privire la controalele fiscale efectuate inculpatul

a arătat că nu a avut suspiciuni cu ocazia controalelor făcute la SC I. Era o

aberație că ar fi întocmit un decont, fals, cu prilejul controlului încrucișat,

nu avea cum să tergiverseze controlul la SC A., pentru că administratorul

societății nu a prezentat documentele contabile. Apoi, inculpatul a intrat în

concediu medical o lună și jumătate, după care, alt inspector, desemnat în

echipa de control, a intrat în concediu.

Din actele și lucrările dosarului, instanța a

reținut că inculpatul N.V.E. avea calitatea de funcționar public în cadrul D.G.F.P.

Mureș, angajat în postul de Referent, conform fișei postului întocmită în iulie

2002, depusă la dosarul de urmărire penală. Conform acestui act, între

atribuțiile sale, erau și cele de control asupra contribuabililor, precum și de

constatare și sancționare a contravențiilor.

În perioada octombrie - noiembrie 2003,

inculpatul a pretins și a primit, de la martorul C.S.R., un autoturism O.A.B.

folosit, de culoare roșie. Autoturismul a fost înmatriculat pe numele fiului

inculpatului, N.T.E., dar, așa cum ambii au arătat, a fost folosit atât de

inculpat, cât și de fiul său. Cartea de identitate și certificatul de

înmatriculare ale acestui autovehicul au fost depuse în copie dosarul de

urmărire penală. Modul în care autoturismul a ajuns în posesia inculpatul și

fiului său a rezultat din declarațiile martorului G.L., care s-au coroborat cu

susținerile martorului C.S.R., așa cum au rezultat ele din procesul-verbal de

confruntare cu inculpatul.

Astfel, inculpatul i-a pretins lui C.S.R. să

îi dea o mașină. Acesta din urmă, i-a cerut lui G.L. să îi vândă O., spunându-i

că trebuie să îl dea cuiva pentru a-și rezolva o problemă. C.S. și G.L. s-au

înțeles asupra unui preț de 3500 de euro, plătibil în două rate. C.S., însoțit

de N.T.E. și de prietena acestuia, au preluat autoturismul în benzinăria Mol,

din Tg. Mureș, iar C.S. i-a plătit lui G.L. 1700 de euro, urmând ca, în termen

de 2 săptămâni, să îi achite restul de preț. În fapt, C.S. nu a plătit, la

timp, restul de preț, și i-a cerut o păsuire lui G.L. Prețul a fost, în final,

achitat integral, iar pentru întârziere C.S. i-a plătit lui G.L. o penalitate

în sumă de 300 de euro.

Instanța de fond reține că la circa o lună, o

lună și jumătate de la data predării mașinii, C.S. i-a cerut lui G.L. să se

întâlnească cu N.T.E. la Biroul de copiat acte aflat la intersecția străzilor

Bradului și Ștefan cel Mare din Tg. Mureș, unde cei doi au încheiat actul de

vânzare-cumpărare a mașinii. Actul se află la dosar depus nu în original, ci în

mai multe copii, dintre care cea mai ușor lizibilă era la dosarul instanței. Actul

poartă pe el data întocmirii, și a rezultat că a fost încheiat în data de 27

noiembrie 2003. Plecând de la această dată și scăzând perioada de o lună, o

lună și jumătate menționată de martorul G.L. a reușit instanța să stabilească

perioada în care s-au petrecut faptele ca fiind octombrie - noiembrie 2003.

Instanța reține că în contract, pe lângă

mențiunea achitării prețului erau inexacte și mențiunile că vânzător a fost B.C.L.

și că el a semnat contractul. În realitate, precizează instanța de fond, B.C.L.,

unul dintre proprietarii anteriori ai autoturismului, a fost trecut în

contract, deoarece G.L. încă nu înmatriculase mașina, pe numele său, dar nu a

avut nici o participare la încheierea contractului și nu l-a semnat.

Declarațiile, în sens contrar date de N.V.E.,

G.L. și N.T.E. s-au apreciat a fi contradictorii și lipsite de credibilitate,

iar semnăturile de comparație executate de B.C., la cererea instanței, pe copia

contractului au fost în mod evident diferite de semnătura vânzătorului. Aceste

declarații au fost făcute, precizează instanța de fond, pentru a contracara

eventuala acuzație de fals, împotriva adevăraților semnatari ai contractului.

Contractul s-a apreciat a fi simulat,

ajungându-se la concluzia că de fapt, autoturismul O.A., în valoare de 3500 de

euro, a fost dat de C.S. inculpatului.

Situația de fapt reținută de instanța de fond

a rezultat nu doar din declarațiile de martor sus-arătate, ci și din faptul că

nici pretinsul cumpărător, N.T.E., nici inculpatul nu au putut justifica

proveniența sumei de 3500 de euro pe care ar fi plătit-o pentru mașină.

Instanța de fond reține mai multe contradicții

între declarațiile inculpatului precum și între declarațiile inculpatului și declarațiile

fiului său. Astfel, inițial inculpatul a declarat că suma a provenit din

economiile fiului său, și o mică parte din contribuția a sa și a părinților

săi. Apoi, a arătat că N.T.E. a cumpărat autoturismul din banii săi personali. N.T.E.

a susținut, însă, că suma provine din trei părți: o parte din economiile sale,

o parte de la bunicii din partea tatălui și o parte de la părinți. În fața

instanței, a precizat că el a contribuit cu 20.000.000 de lei vechi, restul i

l-au dat părinții și bunicii dinspre tată. El însuși avea banii pentru că lucra

de doi ani ca DJ. Nu a putut să indice vreo tranzacție, din care părinții sau

bunicii săi au primit o anumită sumă de bani, poate bunicii să fi primit din

vânzarea unui teren, dar nu știe sigur. La întrebările avocatului, a făcut

referire la moșteniri ale bunicilor, pe care ei le-au vândut. Dar la dosar nu

exista nicio dovadă a acestor moșteniri și vânzări. Cât privește susținerea că

părinții i-au dat o parte din bani, aceasta se află în contradicție cu

declarația inculpatului, că, în acea perioadă, nu avea decât 180 de euro,

singura lui avere.

În aprecierea instanței de fond, neputința

justificării sumei cu care s-ar fi plătit prețul era importantă chiar din acest

motiv. Pentru o persoană care avea economii de 180 de euro, după propria afirmație,

precum și pentru membrii familiei sale, suma de 3500 de euro era o sumă

importantă. Dacă ar fi avut suma în cauză, ar fi știut de unde o au precizează instanța

de judecată.

După primirea autoturismului, din

declarațiile martorului N.T.E., care se coroborau cu afirmațiile martorului C.S.R.,

consemnate atât în procesul verbal de confruntare cu inculpatul, cât și la

confruntarea cu N.T.E., realizată în prezența avocatului inculpatului, a

rezultat că inculpatul a primit, prin fiul său, un plin de benzină pentru acest

autoturism. C.S. i-ar fi indicat, prin telefon, lui N.T.E. să meargă la

benzinăria MOL, din Tg. Mureș și să vorbească cu angajatul de acolo să îi facă

un plin. Fiul inculpatului a mers la benzinărie, a vorbit cu angajatul, care

i-a făcut un plin de benzină. Susținerile inculpatului și fiului său, primul,

că nu a știut de această alimentare, al doilea, că nu și-a dat seama cu cine

vorbește, s-au reținut a fi lipsite de credibilitate deoarece mașina era

folosită, în comun, de cei doi, și ambii, inclusiv N.T.E., mai vorbiseră cu

martorul C.S., de vreme de acesta le dăduse autoturismul. In plus, era nefiresc

ca martorul C.S. să fi dat un asemenea cadou inculpatului, fără ca acesta să

fie prevenit, ori să afle de el.

Nu s-a putut determina câți litri de benzină

au primit inculpatul și fiul său, fiindcă aceasta din urmă nu cunoștea cât

carburant, mai era, în rezervorul mașinii când a mers să facă plinul.

Din declarațiile lui C.S.R. și N.T.E. nu a

rezultat data când a fost primită benzina. Cum, însă, martorul N.C.V. arată că

în ianuarie 2004, C.S. avea cunoștință de declanșarea anchetei P.N.A., și i-a

spus să ceară mașina înapoi de la inculpat, a rezultat că nu mai avea cu el o

relație care să facă posibile asemenea cadouri. Așadar, benzina a fost dată

anterior, precizează instanța de fond, după predarea mașinii.

Alte acte de mită nu au fost probate. C.S.R. pretindea

că i-a dat inculpatului, în afară de autoturismul O.A. și plinul de benzină

care au fost mai sus arătate, 80 de litri de benzină, în perioada când

inculpatul conducea un autoturism O., și a făcut controalele la SC I. SRL, alți

carburanți, și o sticlă de whisky în cutia căreia a pus 8.000.000 de lei vechi.

Aceste afirmații nu au fost confirmate însă, prin nicio probă directă, ci doar

de persoane care au reprodus ce știau de la C.S.. Martorul N.C.V. declara că

i-a făcut el, însuși, la cererea lui C.S., pentru autoturismul O.A., un plin de

benzină inculpatului. Confruntat cu acesta din urmă, nu a mai reluat afirmația,

iar în fața instanței nu a putut fi adus, pentru a da lămuriri.

Autoturismul și plinul de benzină au fost

date inculpatului de către C.S.R. pentru a fi favorizat, cu ocazia

controalelor, pe care inculpatul le făcea, în acea perioadă, la SC C. SRL Tg.

Mureș și la SC A. SRL Sovata.

La SC C. SRL inculpatul N.V.E. și inculpatul

M.S. au făcut un control, conform Notei de constatare din data de 18 noiembrie 2003,

depusă la dosar urmărire penală. Potrivit acestui act, s-a verificat

legalitatea și realitatea livrării unui utilaj T.A.F., de către SC C. SRL către

SC K.B. SRL, la solicitarea D.G.F.P. Harghita, făcută în data de 20 octombrie 2003.

Controlul efectuat a scos în evidență faptul că unitatea verificată avea

înregistrată, în evidența contabilă, factura seria MSACB nr. 6276284 din 18

iulie 2003, aceasta era înregistrată în jurnalul de vânzări aferent lunii iulie

2003 și era cuprinsă în decontul de TVA al acelei perioade.

Potrivit declarațiilor martorului C.S.R.,

făcute cu ocazia confruntărilor cu inculpatul, el vânduse părțile sociale pe

care le avea la SC C. unui cetățean ungur, dar, la cererea acelui cetățean, a

reprezentat interesele societății, la efectuarea controlului, și a fost de față

la controlul făcut, împreună cu martorul N.V. A mai arătat că factura era

„posibil falsă", societatea nu avea întocmit decontul de TVA pentru

respectiva factură, așa că decontul a fost întocmit de cei doi inspectori. Mai

întâi M.S. a întocmit și înregistrat un decont la Direcția Finanțelor, dar acesta avea mențiuni care nu corespundeau cu cele din factură. Așa

încât, inculpatul N.V.E. a întocmit și înregistrat un alt decont, de această

dată corespunzător, primul fiind anulat.

Al doilea decont este depus, în copie, la dosar

urmărire penală, și pe el apare ștampila A.F.P. Tg. Mureș, cu nr. de

înregistrare din 25 august 2003. Din procesul – verbal, întocmit în urma

verificării evidențelor D.G.F.P. a rezultat că, inițial, a fost operat un

decont în data de 17 noiembrie 2003, iar la data de 19 noiembrie 2003 a fost

prelucrat un alt decont, care automat l-a invalidat pe primul.

Inițial, martorul C.Ș.R. a afirmat că

inculpatul i-a pretins autoturismul, după acest control. Cu ocazia

confruntării, însă, la întrebarea avocatului inculpatului, a precizat că

inculpatul a pretins autoturismul, înainte de control, și l-a primit după.

Având în vedere cronologia dării autoturismului, prezentată mai sus, dar și

împrejurarea că, data efectuării, în fapt, a controlului putea fi anterioară

datei Notei de constatare, instanța a reținut că autoturismul a fost cel puțin

pretins de inculpat, anterior, controlului și în vederea acestuia.

În ce privește controlul la SC A. SRL Sovata,

instanța a constatat următoarele:

Potrivit declarațiilor martorilor L.Z. și P.L.M.,

la cererea lui C.S., L.Z. i-a dat lui P.L.M. în vara lui 2003 șase facturi

fiscale reprezentând tranzacții fictive, pentru ca acesta să ceară în numele SC

A. SA Sovata, în baza facturilor, rambursarea de TVA în sumă de aproximativ un

miliard de lei vechi. Această sumă urma să fie împărțită între cei doi, C.S.R. și

inspectorii de finanțe ce urmau să facă controlul pentru rambursarea de TVA.

Conform actelor dosarului, SC A.C. SRL Sovata

a depus, în data de 28 august 2003, cererea de rambursare TVA. Au fost

desemnați pentru efectuarea controlului inculpatul și martora O.G., care nu au

putut inițial realiza verificarea actelor, după care, în data de 4 septembrie 2003,

societatea a renunțat la rambursarea TVA și controlul nu a fost finalizat.

În urma renunțării la rambursarea TVA, D.G.F.P.

a dispus în octombrie 2002 un control fiscal la SC A. SRL Sovata, cu termen de

finalizare 20 noiembrie 2003, așa cum singur inculpatul a arătat. Controlul a

fost, însă, finalizat abia în iulie 2004, prin procesul verbal de control din

data de 8 iulie 2004, întocmit de inculpatul N.V.E. și de inspectorii M.A. și O.M.

La acea dată, C.S. formulase deja denunțul împotriva inculpatului.

Conform declarației martorului P.L.M.,

administratorul SC A. SRL, pentru acest control, în cursul toamnei anului 2003,

nici el, nu s-a dus la D.G.F.P. Mureș și nici inspectorii nu s-au deplasat la Sovata la sediul firmei sale. L.Z. l-a asigurat, însă, că „totul este rezolvat”, fiindcă

„omul a primit o mașină”, referindu-se la inculpat. În ianuarie 2004, a avut, cu inculpatul, o discuție, în mașină, în cursul căreia i-a spus că nu mai deține actele

contabile, iar inculpatul i-a sugerat să meargă la Poliție și să pretindă că actele i-ar fi fost furate. Confruntat cu inculpatul, martorul a

descris din nou aceeași discuție, pe care inculpatul nu a negat-o. Martorul, în

declarația sa, a arătat că a mai avut o discuție cu inculpatul la Pensiunea A.,

din câte reținea în toamna anului 2003. În cursul acestei discuții, inculpatul

i-a spus: „Stai liniștit că se rezolvă”. Inculpatul, în fața instanței, a

recunoscut existența acestei discuții, dar cu mențiunea că, în cursul ei i-ar

fi spus martorului altceva, și anume că, dacă nu are actele, va face un control

prin estimare și sesizare penală.

Potrivit

martorului I.A., echipa de control nu a finalizat acțiunea, la termen, motivând

că nu au reușit să îl contacteze pe reprezentantul societății. În ianuarie sau februarie,

conform precizărilor făcute, au întocmit o notă în acest sens, după care P.L.M.

a fost invitat și s-a prezentat, la sediul D.G.F.P., unde a dat o Notă

explicativă, și abia, din acel moment, s-a demarat, în mod efectiv, controlul.

De menționat că, în acea perioadă, așa cum s-a arătat mai sus, relațiile dintre

inculpat și C.S.R. își schimbaseră deja natura, și acesta, din urmă, dorea

să-și recupereze mașina dată. Autoturismul și plinul de benzină au fost date,

în vederea întârzierii controlului, în cursul anului 2003.

Atât

inculpatul, cât și inspectorii O.M. și M.S., audiați în calitate de martori au

oferit o serie de justificări pentru cele întâmplate la controalele făcute la

SC C. și SC A.

Instanța

reține că obiectul cauzei nu îl forma cercetarea unor eventuale infracțiuni de

abuz în serviciu, iar infracțiunea de luare de mită se consumă indiferent de

faptul că actul în vederea căruia s-a comis a fost ori nu îndeplinit, ori dacă,

în primul caz, el este abuziv sau legal. Așa încât, dat fiind obiectul judecății,

instanța nu s-a pronunțat asupra conformității cu serviciul a întârzierii, până

în iulie 2004 a unui control cu termen de finalizare, noiembrie 2003, ori

constatarea legalității și realității unei tranzacții, pentru care decontul TVA

apărea ca înregistrat, în august 2003, dar introdus, în baza de date a

Direcției Finanțelor, în noiembrie, și în două forme diferite. Pentru existența

infracțiunii, reține instanța de fond, esențial era că mita a fost dată și

luată, în scopul îndeplinirii lor, și că a fost probată.

Privitor la proba infracțiunii de luare de

mită, instanța a observat următoarele:

Acuzațiile aduse inculpatului prin

rechizitoriu erau preluate, în mare măsură după denunțul și declarațiile

martorului C.S.R. Acesta, însă, nu a putut fi audiat nemijlocit în instanță.

Mai concret, a fost adus la tribunal, de către poliție doar în data de 6

octombrie 2006, când apărătorul inculpatului era plecat din țară și când,

oricum, a fost adus după strigarea cauzei. Deși ulterior s-a dispus, în mod repetat,

aducerea martorului cu mandat de la adresele cunoscute, nu a mai fost găsit

acasă de poliție. De asemenea, nu a putut fi adus martorul N.C.V., care era

plecat din țară la o adresă necunoscută.

Chiar și așa, cauza nu se încadra în linia de

jurisprudență a C.E.D.O., din hotărârile U., W., B., D., K. și V.M. în aceste

hotărâri, s-a constatat violarea art. 6 paragraf 1 și paragraf 3 lit. d) din

Convenție care, în citirea Curții, prevăd că, în principiu, probele trebuie

administrate în prezența inculpatului, în ședință publică și cu respectarea

principiului contradicționalității.

În cauza de față, martorii C.S. și N.C. au

fost confruntați cu inculpatul, asistat de avocat, la urmărire penală.

Inculpatului i s-a dat posibilitatea să pună întrebări martorilor, și să

răspundă declarațiilor acestora. Identitatea martorilor era cunoscută, așa

încât apărarea a avut posibilitatea să le pună la îndoială credibilitatea.

Drept urmare, instanța a putut să țină seama de declarațiile martorilor de la

urmărire penală, dar cu condiția ca drepturile apărării să nu fie afectate, în

conformitate cu hotărârile Curții din cauzele I. contra Italiei și D. contra

Olandei.

Chiar și în această din urmă jurisprudență,

însă Curtea Europeană a arătat că declarațiile scrise ale martorilor nu pot să

determine, în mod decisiv, soluția dată.

Ca urmare, instanța a utilizat informațiile

cuprinse în declarațiile celor doi martori numai în măsura în care au putut fi

coroborate cu probe suficiente de vinovăție. A manifestat prudență, în special,

cu privire la declarațiile martorului C.S.R., care a avut calitatea de

denunțător în acest dosar (în aplicarea hotărârii B. c. Belgiei).

În ce îi privește pe ceilalți martori,

instanța a remarcat, cu privire la toți, existența unor diferențe între

declarațiile date la urmărire penală și cele din cursul judecății. Nu a

manifestat, însă, o preferință pentru acestea din urmă, în opoziție cu primele,

ci a ținut seama de măsura în care ele sunt credibile, față de ansamblul

probelor, și de împrejurarea că martorii nu au justificat motive temeinice

pentru a-și modifica susținerile. Pentru a proceda în acest mod a avut în

vedere că potrivit hotărârii din cauza D., Curtea Europeană nu susține, în

abstract, că declarațiile date de martori în ședință publică trebuie întotdeauna

să fie preferate, altor declarații, date în cursul procedurilor, chiar când

sunt în conflict.

În drept, instanța a reținut că fapta

inculpatului N.V.E., funcționar public cu atribuții de control și de constatare

și sancționare a contravențiilor, de a pretinde și primi un autoturism și, la o

altă dată, un plin de benzină, în scopul constatării legalității și realității

unei tranzacții și în cel al întârzierii unui control fiscal, cu ocazia

exercitării îndatoririlor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de luare de milă în formă continuată, prevăzută de art. 6 și 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La individualizarea pedepsei aplicabile, instanța

a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C.

pen., între care caracterul continuat al faptei, și datele din care a rezultat

că, în fapt, inculpatul a îndeplinit actele, în scopul cărora s-a dat mita.

A avut în vedere că inculpatul nu avea

antecedente penale și că, potrivit colegilor săi, audiați de instanță în

calitate de martori, S.L.D., O.M., M.S.C., I.A. și B.A., a fost un funcționar

conștiincios. S-a observat, totuși, că lipsa antecedentelor penale și îndeplinirea

cu corectitudine și conștiinciozitate a atribuțiilor de serviciu erau prevăzute

în Fișa postului. În lipsa acestor condiții, inculpatul nu ar fi putut avea

calitatea de funcționar cu atribuții de control și de constatare și sancționare

a contravențiilor, calitate prevăzută în textul legal care incriminează forma

calificată a luării de mită.

Pentru aceste motive, i-a fost aplicat

inculpatului pedeapsa închisorii în limitele speciale, și pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C.

pen.

De asemenea, i-a fost aplicată pedeapsa

accesorie, în conformitate cu prevederile art. 71 C. pen., și cu Hotărârea C.E.D.O.

din cauza S. și P. contra României.

În conformitate cu prevederile art. 88 C.

pen., a scăzut din pedeapsa închisorii durata reținerii și arestării și a

constatat că prin încheierea din 11 noiembrie 2005 s-a luat față de inculpat

măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, măsură care își va produce

efectele în tot cursul judecății, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

De asemenea, a constatat că prin ordonanța

din 30 iulie 2004, s-a dispus sechestrul asigurător asupra autoturismului O.A.

Măsura, reține instanța, nu poate fi

împiedicată

de calitatea de proprietar asupra autoturismului a lui N.T.E., pentru

că această

calitate era aparentă, și nici de contractul de vânzare-cumpărare încheiat

între acesta

și B.C., pentru că acest contract s-a reținut a fi simulat. Cauza lui era

ilicită: ascunderea mitei. Drept urmare, contractul a fost desființat, în conformitate

cu prevederile

art. 348

C. proc. pen.

Potrivit art. 19 din

Legea

nr. 78/2000

s-a dispus confiscarea autoturismului, sau a contravalorii în bani.

Cererea

Parchetului de confiscare în natură sau echivalent a altor bunuri a fost

caracterizată ca neîntemeiată.

Valoarea

plinului de benzină nu a putut fi

determinată, iar darea altor bunuri nu a fost probată.

În conformitate cu prevederile art. 191 alin.

(1) C. proc. pen., inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare avansate de stat.

După închiderea dezbaterilor și anterior

pronunțării hotărârii, inculpatul a formulat prin apărător cerere scrisă de

repunere pe rol a cauzei, criticând neadministrarea unor probe de către

instanță. Cererea a fost considerată de instanță ca neîntemeiată, pentru că

dispozițiile instanței în acest sens au fost luate după punerea lor în

discuție, au fost motivate și au avut în vedere respectarea dreptului apărării.

Spre exemplu, constatarea imposibilității audierii martorului C.Ș.R. s-a făcut

după numeroase termene de judecată la care s-a încercat aducerea lui. Ea a fost

urmată de citirea declarațiilor lui și de audierea soției acestuia, C.A., probă

care anterior fusese considerată inutilă.

Această hotărâre judecătorească, în termen

legal, a fost atacată cu apel de către inculpatul N.V.E., care prin avocatul

său ales, a solicitat ca în urma admiterii acestei căi de atac să se dispună:

I. În principal, în temeiul art. 380 C. proc. pen., desființarea hotărârii atacate și restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii

urmăririi penale, respectiv a rechizitoriului;

II. În subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit.

b) C. proc. pen., admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond;

III.

Tot în subsidiar,

în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desființarea hotărârii

atacate și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună achitarea pentru

faptele care au făcut obiectul judecații, în temeiul art. art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen., faptele nu există; respectiv art. 10 lit. d) C. proc. pen.;

IV. Tot în subsidiar,

în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., desființarea hotărârii atacate și reindividualizarea pedepsei, în

sensul micșorării cuantumului acesteia și aplicării dispozițiilor privind

suspendarea condiționată a executării pedepsei.

S-a susținut în apel că

î

n principal,

se impune restituirea cauzei la

parchet pentru refacerea urmăririi penale, deoarece în cuprinsul actelor de

punere sub învinuire și a rechizitoriului, nu a fost individualizat în mod

clar, fiecare act material în parte, cu referire la modalitatea și timpul de

comiterii, respectiv scopul pretinderii/acceptării foloaselor materiale

ilicite.

Întrucât

rechizitoriul reprezintă actul de sesizare al instanței, limitându-se la o

faptă și persoană determinată, instanța era obligată, înainte de a proceda la

începerea cercetării judecătorești, să explice inculpatului învinuirea ce i se

aduce (art. 322 C. proc. pen.). În acest sens, se prevedea și în art. 6

paragraful 3 lit. a) din C.E.D.O., adică „acuzatul are dreptul să fie informat

cu privire la natura și cauzele acuzației care i se aduce.”

Prin urmare, înainte

de a fi audiat, judecătorul era obligat să-i aducă la cunoștință inculpatului,

fapta și încadrarea juridică pentru care era trimis în judecată. întrucât, cel

puțin până în acest moment procesual, judecătorul, este legat de fapta și

încadrarea juridică descrisă in rechizitoriu, acesta nu are altă posibilitate,

decât să lectureze dispoziția cuprinsă în rechizitoriu.

Problema care se ridică, este aceea de a ști,

ce se întâmplă în situația în care, rechizitoriul nu aprinde suficiente

elemente de identificare cu privire la acuzațiile care se aduc inculpatului.

Într-o asemenea situație, C.E.D.O. a stabilit

că informarea inculpatului cu privire la cauzele acuzației, trebuie să fie

precisă și completă

,

astfel încât, inculpatului trebuie să-i fie aduse la cunoștință, în detaliu,

faptele materiale de care este acuzat; această informare având ca scop,

garantarea dreptului la un proces echitabil, și implicit, a dreptului la

apărare (cauza B. c. Belgia; C., E. c. Franța).

Și art. 263 alin. (1) C. proc. pen., obligă

procurorul, ca printre altele, să detalieze în cuprinsul rechizitoriului,

elemente suficiente cu privire la „fapta reținută.”

În concluzie, se afirmă de apelant, pentru a

respecta drepturile inculpatului, procurorul, trebuia să indice, în mod expres,

în rechizitoriu, care erau actele materiale care intrau în conținutul fiecărei

infracțiuni

,

cu arătarea modului și a

timpului în care a fost comisă, făcând totodată trimitere și la mijloacele de

probă din care rezultă aceste aspecte. Această obligație se justifica și prin

faptul că, fiecare act material, privit individual, poate reprezenta o

infracțiune de sine stătătoare.

Apărarea

arată că aplicând toate aceste aspecte teoretice la cuprinsul rechizitoriului

cu care a fost sesizată instanța de judecată, se putea, cu ușurință, observa, afirmă

apărarea, că

niciuna din cerințele jurisprudenței C.E.D.O., nu a fost respectată de procuror

la întocmirea actului de sesizare al instanței, deoarece, rechizitoriul

cuprinde, pe de o parte, acuzații foarte confuze.

Apelantul

indică faptul că există un caracter confuz

al actelor materiale de luare de mită

prezentate la pct. l din rechizitoriu pag. 15-19 și sintetizate la pag. 24, care

își are explicația în:

- caracterul general, confuz al faptelor

invocate de denunțător în declarațiile sale și preluate la fel de general,

confuz în actul de punere sub învinuire;

- „născocirea” de către denunțător a unor noi

acuzații pe parcursul derulării urmăririi penale și /preluate fără nicio

cenzură de către organul de urmărire penală;

- inconsecvența denunțătorului în descrierea

actelor materiale și, mai ales, în ce privește motivul si momentul comiterii

lor;

- lipsa vreunei calități a denunțătorului la S.C.A. S.R.L., dublată de necesitatea găsirii unei soluții pentru apărarea de răspundere

penală a acestuia;

- slaba confirmare a susținerilor

denunțătorului de către martori.

Datorită acestei stări de lucruri s-a ajuns

ca, nici în acest moment procesual, să

nu știe inculpatul

cu exactitate, în ce constă acuzația. Apărarea afirmă că

niciodată

în cursul procesului penal nu i s-a prezentat o învinuire clară, sub aspectul

stării de fapt, după cum va demonstra, atunci când va analiza învinuirea

.

Având în vedere toate aceste aspecte arătate

mai sus, s-a susținut că rechizitoriul este lovit de nulitate relativă, conform

art. 197 alin. (4) C. proc. pen., întrucât, prin această descriere

generală/confuză a faptelor de care era acuzat, i-a fost adusă o vătămare, care

nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

S-a invocat această nulitate în termenul

legal, însă instanța de fond, în mod greșit, a considerat că acest viciu nu

există și, a respins cererea lui.

Oricum, chiar dacă s-ar fi invocat acest

aspect în termenul legal, în conformitate cu art. 197 alin. (4) teza finală C.

proc. pen., instanța de apel, putea să ia în considerare, din oficiu, aceste

încălcări ale legii, întrucât anularea rechizitoriului era necesară pentru

aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Apărarea afirmă că viciile de care suferă

rechizitoriul, au pus în imposibilitate judecătorul fondului, să-i aducă la

cunoștință, înainte de audiere, în mod precis și complet (dreptul la informare,

conform C.E.D.O.), faptele de care era acuzat, încălcându-i-se astfel, dreptul

la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Întrucât dispozițiile relative la sesizarea

instanței, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, se consideră că se

impune, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen.,

restituirea

dosarului la procuror refacerea urmăririi penale, respectiv a rechizitoriului.

În

subsidiar,

în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea

apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de fond deoarece:

regularitatea actului de sesizare al instanței, deci nu a observat

nelegalitățile descrise la pct. 1., trecând direct la audierea sa;

2.

Întrucât rechizitoriul suferea de viciile arătate la anterior,

judecătorul fondului, i-ar fi încălcat dreptul la apărare și dreptul

la un proces echitabil, prin aceea că,

nu a fost în măsură să-l informeze, înainte de audiere, în mod

precis

și complet,

cu privire la acuzațiile care îi erau aduse.

Așa cum a arătat mai sus, judecătorul fondului, a fost în imposibilitate

obiectivă să-i respecte acest drept, întrucât, rechizitoriu cu care a fost

sesizat, nu-i permitea acest lucru.

3.

Instanța de fond nu a dispus achitarea pentru o parte din actele materiale

reținute, în rechizitoriu, în conținutul constitutiv al infracțiunii de luare

de mită.

Nu era

suficientă afirmația instanței. „Alte acte de mită nu sunt probate”, ci trebuia

să dispună achitarea pentru respectivele acte materiale, atâta timp cât

instanța a fost sesizată prin rechizitoriu și cu acele acte materiale de luare

de mită.

de fond a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de fiul

său N.T.E. și martorul B.C., fără să introducă în cauză cele două persoane.

Latura

civilă a cauzei penale se soluționează potrivit legii civile. Contractul de

vânzare cumpărare, litigios, era afectat de o nulitate absolută, potrivit

susținerilor procurorului, însă era absolut obligatorie citarea, în proces, a

părților contractante,

în situația în care instanța era sesizată,

sub aspectul laturii civile, cu anularea contractului de vânzare cumpărare ce

urmează.

Trimiterea

făcută de procuror, la finele rechizitoriului, la dispozițiile art. 257 alin. (2)

C. pen., nu era, însă, de natură să lămurească voința sa în privința unei

eventuale sesizări a instanței de judecată și cu o acțiune în anularea

contractului sus menționat.

Drept

urmare, acest argument, în sprijinul soluției de retrimitere a cauzei la

instanța de fond era valabil doar în ipoteza în care se interpretau trimiterile

arătate mai sus în sensul sesizării instanței și cu o acțiune în anulare.

5.

De asemenea,

i-a fost încălcat dreptul prevăzut în art. 6 pct. 3 lit. d) din

Convenția C.E.D.O.

:

„Orice acuzat are, în special, dreptul: să

întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării

și să obțină

citarea și audierea martori lor apărării în aceleași condiții ca și mar

torii

acuzării.” Se putea observa, afirmă apărarea că au fost audiați toți martorii

acuzării, mai puțin C.S.R., în timp ce inculpatului i-au fost încuviințați

doar, o mică parte, din martorii propuși în apărare. Din examinarea listei cu

martorii propuși în apărare și a tezelor probatorii menționate pentru fiecare

martor în parte, a rezultat că

a fost

obstrucționat de către instanța de fond, în dovedirea nevinovăției

,

sub

aspectul acuzației pe care procurorului i le aducea, prin rechizitoriu.

Cea mai

gravă încălcare a dreptului său la apărare constă în neaudierea de către

instanța de fond a martorului/denunțătorului C.S.R., astfel că, această

omisiune a avut un efect negativ asupra hotărârii instanței de fond.

Audierea

acestei persoane de către instanța de apel evidenția următoarele aspecte:

-

instanța de fond nu a făcut demersurile legale necesare administrării acestei

probe, astfel că, susținerile sale în legătură cu această chestiune sunt

nereale;

-

instanța de fond nu a avut la dispoziție, atunci când a hotărât, o probă

esențială pentru corecta soluționare a cauzei și, drept urmare, hotărârea sa

este nelegală și netemeinică;

- din analiza

comportamentului procesual al acestei persoane în fața instanței de apel,

precum și a declarației sale rezulta verdicitatea susținerilor repetate

referitoare la caracterul mincinos al declarațiilor sale, mobilul

comportamentului său procesual simulat, precum și nevinovăția sa.

Pentru

toate aceste considerente, s-a arătat că soluția instanței de fond era

nelegală

, astfel încât, se impunea desființarea acesteia

și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de fond, să clarifice,

pe bază de probe certe, starea de fapt a speței și să respecte drepturile

procesuale ale inculpatului.

Achitarea sa, în baza prevederilor art.

11

pct. l lit. a) raportat

la

art. 10 lit. a)

C

. proc. pen.,

în cazul

infracțiunii

de

luare de mită, prevăzută de art. 6

și 7 alin. (l) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 254 alin. (l) și (i) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., pentru următoarele motive:

A.

- C.S.R. a devenit un

denunțător de profesie, dar nu întâmplător, ci

din nevoia de a-și

salva propria libertate, de a obține foloase materiale nejustificate, de a-și

proteja

interesele

sale și ale persoanelor din anturajul său și din dorința de răzbunare;

-

aceste nevoi ale denunțătorului au fost satisfăcute până

dincolo de limita legalității

de către

organele

de urmărire penală;

- după

primul denunț făcut în luna ianuarie 2004 C.S.R. a extins ținta atacurilor sale

înspre

toate persoanele

care într-un fel, ori altul au avut neșansa de a lua contact cu el în

«exercitarea atribuțiilor lor de serviciu;

era vorba, foarte

probabil, de un caz patologic, care ar necesita mai mult decât o analiză strict

juridică (un exemplu elocvent în acest sens îl constituie denunțurile formulate

împotriva av. G.V., avocatul inculpatului din prezenta cauză, ori a comisarului

O.E.);

- în

toate denunțurile sale se

folosea de anumite evenimente care

s-au petrecut în realitate, dar semnificația acestora era complet distorsionată

de către denunțător,

cu ajutorul conștient ori inconștient al

organelor de urmărire penală, pentru a crea convingerea existenței faptelor de

corupție și a

celor

conexe acestora;

- în

toate denunțurile sale

se folosește de același nucleu de martori,

C.A.,

N.C.V., F.I., care confirmau indirect evenimentele precizate mai sus;

- în

toate denunțurile sale se folosea de martori care

știau lucruri

aflate de la el,

în cele mai

multe

cazuri,

după declanșarea cercetărilor,

ca urmare la

primului său denunț;

- în

majoritatea cazurilor

a influențat

martorii din ultima categorie

să dea declarații care să-i confirme afirmațiile despre actele de corupție;

- în toate cazurile

a încercat să-și

creeze o imagine de victimă, în fața unor funcționari, preocupați, exclusiv de

satisfacerea propriilor interese materiale și chiar satisfacerea instinctelor

primare, este vorba despre denunțul făcut împotriva d-lui F.C.A. în care, însă,

a menționat că pentru a-i favoriza firmele la controalele fiscale șeful de

serviciu I.A. i-a solicitat să-i pună la dispoziție o femeie pentru a întreține

raporturi sexuale cu ea, iar el a dat curs acestei solicitări);

- a premeditat nu numai obținerea unor

venituri ilicite,

prin crearea unui sistem de societăți comerciale, între care erau relații

comerciale, fictive, greu de identificat

,

datorită ariei de

răspândire a acestora, a gamei variate de activități comerciale care intrau în

obiectul de activitate al acestor societăți și a numărului mare de persoane

implicate în activitatea acestor societăți,

ci și modalitatea

de

reacție în situația unui deznodământ nefericit al acestei

activități infracționale;

B. -

organele de urmărire penală i-au acordat denunțătorului în mod nemijlocit un

sprijin portant în elaborarea și „cosmetizarea” denunțurilor și declarațiilor

sale incriminatoare

la adresa sa și a altor funcționari;

-

organele de urmărire penală au obținut în mod nelegal „probe” în vederea

susținerii afirmațiilor denunțătorului;

-

organele de urmărire penală au șantajat martorii apărării prin amenințări, prin

inițierea unor controale la firmele acestora, prin întocmirea unor dosare

penale (exemple în acest sens: punerea sub învinuire a fiului său N.V.E., a

tatălui dlui B.I.A., a soției dlui C.R., a martorului Ț.F.C. etc.);

-

organele de urmărire penală nici până în prezent nu au finalizat urmărirea

penală pentru faptele și persoanele pentru care s-a dispus disjungerea prin

rechizitoriu

,

s-au avut în vedere, îndeosebi, faptele de evaziune

fiscală reținute în sarcina denunțătorului;

C. -

martorii din nucleul de bază amintit mai înainte erau fie în relații de

rudenie, fie în relații de afaceri cu denunțătorul;

-

acești martori erau direct interesați în distragerea atenției, de la faptele

penale comise de denunțător, fie singur

,

fie împreună cu ei;

- atât

acești martori cât și majoritatea celorlalți martori propuși de denunțător,

pentru confirmarea denunțurilor și declarațiilor sale erau șantajabili fie de

către denunțător, fie de către organele de urmărire penală

întrucât

erau direct implicați în activitatea ilicită de obținere de rambursări de TVA,

distrugerea

documentelor contabile

de la firmele la care a făcut referire mai sus și în

comiterea altor fapte penale de înșelăciune, fals

etc.;

D. -

deși nu a fost indicat printre mijloacele de probă, folosite de procuror, în

sprijinul acuzațiilor sale, din analiza atentă a rechizitoriului, rezulta că

raportul întocmit de specialistul G.D. a avut un rol determinant în formarea de

către procuror a convingerii sale că era vinovat de faptele pentru care a fost

trimis în judecată;

- de

asemenea, procurorul a invocat la

pagina 14

din rechizitoriu, toate concluziile raportului sus

menționat,

pentru a convinge instanța de judecată de veridicitatea acuzațiilor, formulate

împotriva inculpatului. Falsitatea concluziilor pe care le conține, în opinia

apărării rezultă din:

"inspectorii fiscali nu au respe

ctat H.G.

nr.

886/1999.

Observația inculpatului a fost că

în

controalele de rambursare se aplica legislația specifica TVA si nu actul

normativ mai sus invocat, care reglementa controlul fiscal [(H.G. nr. 886/1999

pentru aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 70/1997,

privind controlul fiscal (M. Of. nr. 546/8.11.1999)].

O.G. nr.

70 - privind controlul fiscal (M. Of. nr. 227/30.08.1997).

controalele de rambursare, inspectorii fiscali nu au respectat art. 19 din O.G.

nr. 62/2002, care modifica O.G. nr. 70/1997”, se afirma, eronat ca inspectorii

aveau obligația de a efectua controale încrucișate la furnizorii firmelor la

care s-au efectuat rambursări.

Apărarea

observă

aceeași confuzie între actele care reglementau controlul fiscal și cele în baza

cărora se efectua controlul privind rambursarea de TVA precum și faptul că

s-a redat conținutul art. 19 din actul normativ invocat în raport, pentru a se

constata că acesta nici măcar nu se refera la efectuarea de controale

încrucișate, ci la situația în care aceeași perioada poate fi reverificata de

organele fiscale.

Art. 19

prevede că un control fiscal la sediul contribuabilului sau în alt loc stabilit

de comun acord cu acesta se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit și

pentru fiecare perioadă supusă impozitării.

Prin excepție de la

prevederile alin. (1), conducătorul organului f

iscal competent poate

decide

verificarea

unei anumite perioade dacă, de Ia data încheierii controlului fiscal și până la

împlinirea termenului de prescripție prevăzut de prezenta ordonanță, apar date

suplimentare, necunoscute organului

la

data efectuării cont

rolului,

care influențează sau modifică rezultatele acestuia.

Din tot

conținutul O.G. nr. 62/2002 nu a rezultat ca organele fiscale care efectuau

controale de rambursare TVA ar fi avut

obligația

de a efectua verificări faptice cu privire la

elementele patrimoniale înregistrate in contabilitatea agenților economici;

controlul în vederea rambursării era unul documentar, efectuat pe baza actelor

si documentelor puse la dispoziție de împuterniciții firmelor controlate, iar răspunderea

pentru realitatea și legalitatea acestor documente revenea persoanelor în cauza

(a se vedea O.M.F. nr. 1950/2001).