ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 82/2012

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul N.V.E. împotriva deciziei penale nr. 50 din 19 august 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. 139/43/2011 constată următoarele: Prin decizia nr. 3129 din 13 septembrie 2010 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial Tg. Mureș și de recurentul intimat inculpat N.V.E. împotriva deciziei penale nr. 24/ A din 13 februarie 2009 a Curții de Apel Tg. Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost casată decizia criticată și s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de inculpatul N.V.E.

împotriva sentinței penale nr. 103 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului Mureș, secția penală, la Curtea de Apel Tg. Mureș. Prin aceeași hotărâre a instanței supreme, cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea acestor căi de atac au rămas în sarcina statului. Pentru a se pronunța această soluție, examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursurile erau fondate, pentru existența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. S-a reținut în acest sens că instanța, de prim control judiciar, a omis să se pronunțe asupra cererii inculpatului, privind schimbarea de încadrare juridică dată faptelor prin rechizitoriu, stabilind eronat că obiectul judecății în apel era limitat de rezolvarea aspectelor ce vizau regularitatea actului de sesizare, greșita condamnare a inculpatului și reindividualizarea pedepsei aplicate de prima instanță.

Din actele dosarului instanței de apel a rezultat că la termenul de judecată din 23 ianuarie 2009, apărarea inculpatului a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptelor, prin înlăturarea formei continuate de infracțiune, și reținerea distinctă a două infracțiuni de luare de mită, corespunzător celor două acte materiale menționate în rechizitoriu și calificarea faptei, de primire a autoturismului marca O., de la denunțător, ca infracțiune de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C. pen. Cererea formulată oral, în cursul dezbaterilor, nu a fost analizată, de îndată, de instanța de control judiciar, întrucât nu constituia o chestiune preliminară, care să necesite o examinare prealabilă fondului apelului, declarat în cauză.

Încheierea de ședință de la termenul din 23 ianuarie 2009 consemna expres dispoziția instanței, privind pronunțarea asupra cererii inculpatului, odată cu rezolvarea, pe fond, a apelului. Cu toate acestea, în considerentele deciziei pronunțate în apel, se reține de către Înalta Curte, nu a fost deloc analizată cererea de schimbare a încadrării juridice, încălcându-se astfel dreptul la apărare al inculpatului, fiind evidentă vătămarea cauzată acestuia prin omisiunea instanței. Schimbarea de încadrare juridică propusă constituia o cerere, esențială, de natură să garanteze drepturile inculpatului și să influențeze soluția procesului, încadrarea juridică prevăzută de art. 256 C. pen., modificând substanțial situația juridică a inculpatului, inclusiv sub aspectul pedepsei aplicabile, în ipoteza primirii acesteia și stabilirea vinovăției inculpatului.

În legătură cu acest aspect, Înalta Curte a constatat că, pronunțarea asupra cererii inculpatului, era cu atât mai necesară, în condițiile în care prima instanță, înlăturase din examinare, declarațiile denunțătorului C.Ș.R. în partea privitoare la predarea autoturismului, de către inculpat, după efectuarea controlului și în absența oricărei înțelegeri anterioare, ori a pretinderii bunului în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu. Deși prima instanță a apreciat că declarațiile denunțătorului nu puteau fi primite în totalitate, reținând vinovăția inculpatului în încadrarea prevăzută de art. 254 C. pen. și pentru actul material, constând în pretinderea și primirea autoturismului în discuție, nu a menționat în considerente motivele pentru care relatările denunțătorului trebuiau privite cu rezerve în partea favorabilă inculpatului, sub aspectul încadrării juridice.

Prin urmare, în prezența unei cereri, expres, formulate în apel, instanța de control judiciar avea obligația de a se pronunța asupra solicitării inculpatului, privind schimbarea de încadrare juridică, reținând și că soluția instanței de fond nu fusese deloc motivată sub acest aspect, iar susținerile invocate în apel nu aveau natura unei apărări formale, fiind justificate cu argumente de fapt și de lege. În consecință, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recursurile declarate în cauză au fost admise conform art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., dispunându-se casarea deciziei pronunțate în apel și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului inculpatului la aceeași instanță a Curții de Apel Tg.

Mureș. Au fost menținute actele îndeplinite în fața instanței de apel până la termenul din 23 ianuarie 2009. Cu ocazia rejudecării, s-a dispus a fi avute în vedere și celelalte critici formulate de parchet și de inculpatul N.V.E. Reinvestită, în acest mod, cu soluționarea apelului declarat de către inculpatul N.V.E. împotriva sentinței penale nr. 103 din 17 aprilie 2008 a Tribunalului Mureș, Curtea de Apel a constatat că inculpatul N.V.E. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 3 ani și 9 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei închisorii, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen., și anume: d reptul de a alege și a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; d reptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; d reptul de a ocupa o funcție ce implică atribuții de control fiscal. În conformitate cu dispozițiile art. 88 C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei închisorii durata reținerii și arestării preventive din perioada 29 iulie 2004 - 20 iunie 2005, iar în conformitate cu prevederile art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 357 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a constatat că față de inculpat s-a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, până la soluționarea definitivă a cauzei. În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. pen., s-a constatat că, prin ordonanța din 30 iulie 2004 din dosarul de urmărire penală, s-a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra autoturismului O. A.C. , până la soluționarea definitivă a cauzei și în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea acestui autoturism, iar dacă bunul nu va fi găsit, obligarea inculpatului la plata echivalentului în bani, și anume 3500 de Euro în echivalent în lei la data plății, respingându-se ca neîntemeiată cererea formulată de Ministerul Public de obligare a inculpatului la plata celorlalte sume de bani și foloase enumerate în rechizitoriu ca fiind primite de la denunțător.

În baza art. 348 C. proc. pen., s-a dispus desființarea totală a înscrisului intitulat „Contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, încheiat la data de 27 noiembrie 2003 între numiții B.C.L. și N.T.E.”, depus în copie la dosarul de urmărire penală și la dosarul instanței și în baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2850 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de inculpat prin apărător în concluziile scrise. A fost reținut, de către instanța de fond, la pronunțarea acestei soluții, faptul că prin încheierea din data de 19 mai 2005, pronunțată în dosarul nr. 4977/2004 al Tribunalului Mureș, înregistrată ca nou act de sesizare, la numărul 2245/2005, s-a dispus disjungerea cauzei privind pe inculpatul N.V.E., de cauza privind pe inculpatul B.A.I., și formarea unui nou dosar privind pe inculpatul N.V.E.

Sesizată cu judecarea acestui nou dosar, instanța a reținut că prin rechizitoriul, din 20 septembrie 2004, al P.N.A. - Serviciul Anticorupție Tg. Mureș s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului N.V.E. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 5 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 61 alin. (2) C. pen. În motivare, s-a arătat că inculpatul a primit de la denunțătorul C.S.R. un autoturism O.A., o sticlă de whisky, opt milioane de lei vechi, 80 de litri de benzină, alți carburanți în valoare totală de 5 milioane de lei vechi, pentru ca, în schimb, în calitate de referent, în cadrul D.G.F.P.

Mureș, să aibă o atitudine pasivă cu ocazia controalelor făcute la SC I. SRL Tg. Mureș, în datele de 20 septembrie 2002 și 1 noiembrie 2002, să întocmească un decont, fals, de TVA pentru a dovedi realitatea unei tranzacții, cu ocazia unui control încrucișat la SC C. SRL Tg. Mureș, în data de 18 noiembrie 2002 și să tergiverseze în perioada 21 octombrie 2003 - 8 iulie 2004 un control, fiscal, la SC A. SRL Sovata. Instanța l-a audiat pe inculpat, care a declarat cu privire la mită: că nu recunoaște săvârșirea faptei. Inculpatul afirmă că era adevărat că fiul său, N.T.E., avea înmatriculat un autoturism O.A., roșu, dar acesta a fost cumpărat de la G.L. Nu a primit carburanți, whisky sau bani. Nu știa ca fiul său să fi primit benzină.

Cu privire la controalele fiscale efectuate inculpatul a arătat că nu a avut suspiciuni cu ocazia controalelor făcute la SC I. Era o aberație că ar fi întocmit un decont, fals, cu prilejul controlului încrucișat, nu avea cum să tergiverseze controlul la SC A., pentru că administratorul societății nu a prezentat documentele contabile. Apoi, inculpatul a intrat în concediu medical o lună și jumătate, după care, alt inspector, desemnat în echipa de control, a intrat în concediu. Din actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că inculpatul N.V.E. avea calitatea de funcționar public în cadrul D.G.F.P. Mureș, angajat în postul de Referent, conform fișei postului întocmită în iulie 2002, depusă la dosarul de urmărire penală.

Conform acestui act, între atribuțiile sale, erau și cele de control asupra contribuabililor, precum și de constatare și sancționare a contravențiilor. În perioada octombrie - noiembrie 2003, inculpatul a pretins și a primit, de la martorul C.S.R., un autoturism O.A.B. folosit, de culoare roșie. Autoturismul a fost înmatriculat pe numele fiului inculpatului, N.T.E., dar, așa cum ambii au arătat, a fost folosit atât de inculpat, cât și de fiul său. Cartea de identitate și certificatul de înmatriculare ale acestui autovehicul au fost depuse în copie dosarul de urmărire penală. Modul în care autoturismul a ajuns în posesia inculpatul și fiului său a rezultat din declarațiile martorului G.L., care s-au coroborat cu susținerile martorului C.S.R., așa cum au rezultat ele din procesul-verbal de confruntare cu inculpatul.

Astfel, inculpatul i-a pretins lui C.S.R. să îi dea o mașină. Acesta din urmă, i-a cerut lui G.L. să îi vândă O., spunându-i că trebuie să îl dea cuiva pentru a-și rezolva o problemă. C.S. și G.L. s-au înțeles asupra unui preț de 3500 de euro, plătibil în două rate. C.S., însoțit de N.T.E. și de prietena acestuia, au preluat autoturismul în benzinăria Mol, din Tg. Mureș, iar C.S. i-a plătit lui G.L. 1700 de euro, urmând ca, în termen de 2 săptămâni, să îi achite restul de preț. În fapt, C.S. nu a plătit, la timp, restul de preț, și i-a cerut o păsuire lui G.L. Prețul a fost, în final, achitat integral, iar pentru întârziere C.S. i-a plătit lui G.L. o penalitate în sumă de 300 de euro. Instanța de fond reține că la circa o lună, o lună și jumătate de la data predării mașinii, C.S.

i-a cerut lui G.L. să se întâlnească cu N.T.E. la Biroul de copiat acte aflat la intersecția străzilor Bradului și Ștefan cel Mare din Tg. Mureș, unde cei doi au încheiat actul de vânzare-cumpărare a mașinii. Actul se află la dosar depus nu în original, ci în mai multe copii, dintre care cea mai ușor lizibilă era la dosarul instanței. Actul poartă pe el data întocmirii, și a rezultat că a fost încheiat în data de 27 noiembrie 2003. Plecând de la această dată și scăzând perioada de o lună, o lună și jumătate menționată de martorul G.L. a reușit instanța să stabilească perioada în care s-au petrecut faptele ca fiind octombrie - noiembrie 2003. Instanța reține că în contract, pe lângă mențiunea achitării prețului erau inexacte și mențiunile că vânzător a fost B.C.L.

și că el a semnat contractul. În realitate, precizează instanța de fond, B.C.L., unul dintre proprietarii anteriori ai autoturismului, a fost trecut în contract, deoarece G.L. încă nu înmatriculase mașina, pe numele său, dar nu a avut nici o participare la încheierea contractului și nu l-a semnat. Declarațiile, în sens contrar date de N.V.E., G.L. și N.T.E. s-au apreciat a fi contradictorii și lipsite de credibilitate, iar semnăturile de comparație executate de B.C., la cererea instanței, pe copia contractului au fost în mod evident diferite de semnătura vânzătorului. Aceste declarații au fost făcute, precizează instanța de fond, pentru a contracara eventuala acuzație de fals, împotriva adevăraților semnatari ai contractului.

Contractul s-a apreciat a fi simulat, ajungându-se la concluzia că de fapt, autoturismul O.A., în valoare de 3500 de euro, a fost dat de C.S. inculpatului. Situația de fapt reținută de instanța de fond a rezultat nu doar din declarațiile de martor sus-arătate, ci și din faptul că nici pretinsul cumpărător, N.T.E., nici inculpatul nu au putut justifica proveniența sumei de 3500 de euro pe care ar fi plătit-o pentru mașină. Instanța de fond reține mai multe contradicții între declarațiile inculpatului precum și între declarațiile inculpatului și declarațiile fiului său. Astfel, inițial inculpatul a declarat că suma a provenit din economiile fiului său, și o mică parte din contribuția a sa și a părinților săi.

Apoi, a arătat că N.T.E. a cumpărat autoturismul din banii săi personali. N.T.E. a susținut, însă, că suma provine din trei părți: o parte din economiile sale, o parte de la bunicii din partea tatălui și o parte de la părinți. În fața instanței, a precizat că el a contribuit cu 20.000.000 de lei vechi, restul i l-au dat părinții și bunicii dinspre tată. El însuși avea banii pentru că lucra de doi ani ca DJ. Nu a putut să indice vreo tranzacție, din care părinții sau bunicii săi au primit o anumită sumă de bani, poate bunicii să fi primit din vânzarea unui teren, dar nu știe sigur. La întrebările avocatului, a făcut referire la moșteniri ale bunicilor, pe care ei le-au vândut. Dar la dosar nu exista nicio dovadă a acestor moșteniri și vânzări.

Cât privește susținerea că părinții i-au dat o parte din bani, aceasta se află în contradicție cu declarația inculpatului, că, în acea perioadă, nu avea decât 180 de euro, singura lui avere. În aprecierea instanței de fond, neputința justificării sumei cu care s-ar fi plătit prețul era importantă chiar din acest motiv. Pentru o persoană care avea economii de 180 de euro, după propria afirmație, precum și pentru membrii familiei sale, suma de 3500 de euro era o sumă importantă. Dacă ar fi avut suma în cauză, ar fi știut de unde o au precizează instanța de judecată. După primirea autoturismului, din declarațiile martorului N.T.E., care se coroborau cu afirmațiile martorului C.S.R., consemnate atât în procesul verbal de confruntare cu inculpatul, cât și la confruntarea cu N.T.E., realizată în prezența avocatului inculpatului, a rezultat că inculpatul a primit, prin fiul său, un plin de benzină pentru acest autoturism.

C.S. i-ar fi indicat, prin telefon, lui N.T.E. să meargă la benzinăria MOL, din Tg. Mureș și să vorbească cu angajatul de acolo să îi facă un plin. Fiul inculpatului a mers la benzinărie, a vorbit cu angajatul, care i-a făcut un plin de benzină. Susținerile inculpatului și fiului său, primul, că nu a știut de această alimentare, al doilea, că nu și-a dat seama cu cine vorbește, s-au reținut a fi lipsite de credibilitate deoarece mașina era folosită, în comun, de cei doi, și ambii, inclusiv N.T.E., mai vorbiseră cu martorul C.S., de vreme de acesta le dăduse autoturismul. In plus, era nefiresc ca martorul C.S. să fi dat un asemenea cadou inculpatului, fără ca acesta să fie prevenit, ori să afle de el.

Nu s-a putut determina câți litri de benzină au primit inculpatul și fiul său, fiindcă aceasta din urmă nu cunoștea cât carburant, mai era, în rezervorul mașinii când a mers să facă plinul. Din declarațiile lui C.S.R. și N.T.E. nu a rezultat data când a fost primită benzina. Cum, însă, martorul N.C.V. arată că în ianuarie 2004, C.S. avea cunoștință de declanșarea anchetei P.N.A., și i-a spus să ceară mașina înapoi de la inculpat, a rezultat că nu mai avea cu el o relație care să facă posibile asemenea cadouri. Așadar, benzina a fost dată anterior, precizează instanța de fond, după predarea mașinii. Alte acte de mită nu au fost probate. C.S.R. pretindea că i-a dat inculpatului, în afară de autoturismul O.A.

și plinul de benzină care au fost mai sus arătate, 80 de litri de benzină, în perioada când inculpatul conducea un autoturism O., și a făcut controalele la SC I. SRL, alți carburanți, și o sticlă de whisky în cutia căreia a pus 8.000.000 de lei vechi. Aceste afirmații nu au fost confirmate însă, prin nicio probă directă, ci doar de persoane care au reprodus ce știau de la C.S.. Martorul N.C.V. declara că i-a făcut el, însuși, la cererea lui C.S., pentru autoturismul O.A., un plin de benzină inculpatului. Confruntat cu acesta din urmă, nu a mai reluat afirmația, iar în fața instanței nu a putut fi adus, pentru a da lămuriri. Autoturismul și plinul de benzină au fost date inculpatului de către C.S.R.

pentru a fi favorizat, cu ocazia controalelor, pe care inculpatul le făcea, în acea perioadă, la SC C. SRL Tg. Mureș și la SC A. SRL Sovata. La SC C. SRL inculpatul N.V.E. și inculpatul M.S. au făcut un control, conform Notei de constatare din data de 18 noiembrie 2003, depusă la dosar urmărire penală. Potrivit acestui act, s-a verificat legalitatea și realitatea livrării unui utilaj T.A.F., de către SC C. SRL către SC K.B. SRL, la solicitarea D.G.F.P. Harghita, făcută în data de 20 octombrie 2003. Controlul efectuat a scos în evidență faptul că unitatea verificată avea înregistrată, în evidența contabilă, factura seria MSACB nr. 6276284 din 18 iulie 2003, aceasta era înregistrată în jurnalul de vânzări aferent lunii iulie 2003 și era cuprinsă în decontul de TVA al acelei perioade.

Potrivit declarațiilor martorului C.S.R., făcute cu ocazia confruntărilor cu inculpatul, el vânduse părțile sociale pe care le avea la SC C. unui cetățean ungur, dar, la cererea acelui cetățean, a reprezentat interesele societății, la efectuarea controlului, și a fost de față la controlul făcut, împreună cu martorul N.V. A mai arătat că factura era „posibil falsă", societatea nu avea întocmit decontul de TVA pentru respectiva factură, așa că decontul a fost întocmit de cei doi inspectori. Mai întâi M.S. a întocmit și înregistrat un decont la Direcția Finanțelor, dar acesta avea mențiuni care nu corespundeau cu cele din factură. Așa încât, inculpatul N.V.E. a întocmit și înregistrat un alt decont, de această dată corespunzător, primul fiind anulat.

Al doilea decont este depus, în copie, la dosar urmărire penală, și pe el apare ștampila A.F.P. Tg. Mureș, cu nr. de înregistrare din 25 august 2003. Din procesul – verbal, întocmit în urma verificării evidențelor D.G.F.P. a rezultat că, inițial, a fost operat un decont în data de 17 noiembrie 2003, iar la data de 19 noiembrie 2003 a fost prelucrat un alt decont, care automat l-a invalidat pe primul. Inițial, martorul C.Ș.R. a afirmat că inculpatul i-a pretins autoturismul, după acest control. Cu ocazia confruntării, însă, la întrebarea avocatului inculpatului, a precizat că inculpatul a pretins autoturismul, înainte de control, și l-a primit după. Având în vedere cronologia dării autoturismului, prezentată mai sus, dar și împrejurarea că, data efectuării, în fapt, a controlului putea fi anterioară datei Notei de constatare, instanța a reținut că autoturismul a fost cel puțin pretins de inculpat, anterior, controlului și în vederea acestuia.

În ce privește controlul la SC A. SRL Sovata, instanța a constatat următoarele: Potrivit declarațiilor martorilor L.Z. și P.L.M., la cererea lui C.S., L.Z. i-a dat lui P.L.M. în vara lui 2003 șase facturi fiscale reprezentând tranzacții fictive, pentru ca acesta să ceară în numele SC A. SA Sovata, în baza facturilor, rambursarea de TVA în sumă de aproximativ un miliard de lei vechi. Această sumă urma să fie împărțită între cei doi, C.S.R. și inspectorii de finanțe ce urmau să facă controlul pentru rambursarea de TVA. Conform actelor dosarului, SC A.C. SRL Sovata a depus, în data de 28 august 2003, cererea de rambursare TVA. Au fost desemnați pentru efectuarea controlului inculpatul și martora O.G., care nu au putut inițial realiza verificarea actelor, după care, în data de 4 septembrie 2003, societatea a renunțat la rambursarea TVA și controlul nu a fost finalizat.

În urma renunțării la rambursarea TVA, D.G.F.P. a dispus în octombrie 2002 un control fiscal la SC A. SRL Sovata, cu termen de finalizare 20 noiembrie 2003, așa cum singur inculpatul a arătat. Controlul a fost, însă, finalizat abia în iulie 2004, prin procesul verbal de control din data de 8 iulie 2004, întocmit de inculpatul N.V.E. și de inspectorii M.A. și O.M. La acea dată, C.S. formulase deja denunțul împotriva inculpatului. Conform declarației martorului P.L.M., administratorul SC A. SRL, pentru acest control, în cursul toamnei anului 2003, nici el, nu s-a dus la D.G.F.P. Mureș și nici inspectorii nu s-au deplasat la Sovata la sediul firmei sale. L.Z. l-a asigurat, însă, că „totul este rezolvat”, fiindcă „omul a primit o mașină”, referindu-se la inculpat.

În ianuarie 2004, a avut, cu inculpatul, o discuție, în mașină, în cursul căreia i-a spus că nu mai deține actele contabile, iar inculpatul i-a sugerat să meargă la Poliție și să pretindă că actele i-ar fi fost furate. Confruntat cu inculpatul, martorul a descris din nou aceeași discuție, pe care inculpatul nu a negat-o. Martorul, în declarația sa, a arătat că a mai avut o discuție cu inculpatul la Pensiunea A., din câte reținea în toamna anului 2003. În cursul acestei discuții, inculpatul i-a spus: „Stai liniștit că se rezolvă”. Inculpatul, în fața instanței, a recunoscut existența acestei discuții, dar cu mențiunea că, în cursul ei i-ar fi spus martorului altceva, și anume că, dacă nu are actele, va face un control prin estimare și sesizare penală.

Potrivit martorului I.A., echipa de control nu a finalizat acțiunea, la termen, motivând că nu au reușit să îl contacteze pe reprezentantul societății. În ianuarie sau februarie, conform precizărilor făcute, au întocmit o notă în acest sens, după care P.L.M. a fost invitat și s-a prezentat, la sediul D.G.F.P., unde a dat o Notă explicativă, și abia, din acel moment, s-a demarat, în mod efectiv, controlul. De menționat că, în acea perioadă, așa cum s-a arătat mai sus, relațiile dintre inculpat și C.S.R. își schimbaseră deja natura, și acesta, din urmă, dorea să-și recupereze mașina dată. Autoturismul și plinul de benzină au fost date, în vederea întârzierii controlului, în cursul anului 2003. Atât inculpatul, cât și inspectorii O.M.

și M.S., audiați în calitate de martori au oferit o serie de justificări pentru cele întâmplate la controalele făcute la SC C. și SC A. Instanța reține că obiectul cauzei nu îl forma cercetarea unor eventuale infracțiuni de abuz în serviciu, iar infracțiunea de luare de mită se consumă indiferent de faptul că actul în vederea căruia s-a comis a fost ori nu îndeplinit, ori dacă, în primul caz, el este abuziv sau legal. Așa încât, dat fiind obiectul judecății, instanța nu s-a pronunțat asupra conformității cu serviciul a întârzierii, până în iulie 2004 a unui control cu termen de finalizare, noiembrie 2003, ori constatarea legalității și realității unei tranzacții, pentru care decontul TVA apărea ca înregistrat, în august 2003, dar introdus, în baza de date a Direcției Finanțelor, în noiembrie, și în două forme diferite.

Pentru existența infracțiunii, reține instanța de fond, esențial era că mita a fost dată și luată, în scopul îndeplinirii lor, și că a fost probată. Privitor la proba infracțiunii de luare de mită, instanța a observat următoarele: Acuzațiile aduse inculpatului prin rechizitoriu erau preluate, în mare măsură după denunțul și declarațiile martorului C.S.R. Acesta, însă, nu a putut fi audiat nemijlocit în instanță. Mai concret, a fost adus la tribunal, de către poliție doar în data de 6 octombrie 2006, când apărătorul inculpatului era plecat din țară și când, oricum, a fost adus după strigarea cauzei. Deși ulterior s-a dispus, în mod repetat, aducerea martorului cu mandat de la adresele cunoscute, nu a mai fost găsit acasă de poliție.

De asemenea, nu a putut fi adus martorul N.C.V., care era plecat din țară la o adresă necunoscută. Chiar și așa, cauza nu se încadra în linia de jurisprudență a C.E.D.O., din hotărârile U., W., B., D., K. și V.M. în aceste hotărâri, s-a constatat violarea art. 6 paragraf 1 și paragraf 3 lit. d) din Convenție care, în citirea Curții, prevăd că, în principiu, probele trebuie administrate în prezența inculpatului, în ședință publică și cu respectarea principiului contradicționalității. În cauza de față, martorii C.S. și N.C. au fost confruntați cu inculpatul, asistat de avocat, la urmărire penală. Inculpatului i s-a dat posibilitatea să pună întrebări martorilor, și să răspundă declarațiilor acestora.

Identitatea martorilor era cunoscută, așa încât apărarea a avut posibilitatea să le pună la îndoială credibilitatea. Drept urmare, instanța a putut să țină seama de declarațiile martorilor de la urmărire penală, dar cu condiția ca drepturile apărării să nu fie afectate, în conformitate cu hotărârile Curții din cauzele I. contra Italiei și D. contra Olandei. Chiar și în această din urmă jurisprudență, însă Curtea Europeană a arătat că declarațiile scrise ale martorilor nu pot să determine, în mod decisiv, soluția dată. Ca urmare, instanța a utilizat informațiile cuprinse în declarațiile celor doi martori numai în măsura în care au putut fi coroborate cu probe suficiente de vinovăție. A manifestat prudență, în special, cu privire la declarațiile martorului C.S.R., care a avut calitatea de denunțător în acest dosar (în aplicarea hotărârii B. c. Belgiei).

În ce îi privește pe ceilalți martori, instanța a remarcat, cu privire la toți, existența unor diferențe între declarațiile date la urmărire penală și cele din cursul judecății. Nu a manifestat, însă, o preferință pentru acestea din urmă, în opoziție cu primele, ci a ținut seama de măsura în care ele sunt credibile, față de ansamblul probelor, și de împrejurarea că martorii nu au justificat motive temeinice pentru a-și modifica susținerile. Pentru a proceda în acest mod a avut în vedere că potrivit hotărârii din cauza D., Curtea Europeană nu susține, în abstract, că declarațiile date de martori în ședință publică trebuie întotdeauna să fie preferate, altor declarații, date în cursul procedurilor, chiar când sunt în conflict.

În drept, instanța a reținut că fapta inculpatului N.V.E., funcționar public cu atribuții de control și de constatare și sancționare a contravențiilor, de a pretinde și primi un autoturism și, la o altă dată, un plin de benzină, în scopul constatării legalității și realității unei tranzacții și în cel al întârzierii unui control fiscal, cu ocazia exercitării îndatoririlor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de milă în formă continuată, prevăzută de art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. La individualizarea pedepsei aplicabile, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., între care caracterul continuat al faptei, și datele din care a rezultat că, în fapt, inculpatul a îndeplinit actele, în scopul cărora s-a dat mita.

A avut în vedere că inculpatul nu avea antecedente penale și că, potrivit colegilor săi, audiați de instanță în calitate de martori, S.L.D., O.M., M.S.C., I.A. și B.A., a fost un funcționar conștiincios. S-a observat, totuși, că lipsa antecedentelor penale și îndeplinirea cu corectitudine și conștiinciozitate a atribuțiilor de serviciu erau prevăzute în Fișa postului. În lipsa acestor condiții, inculpatul nu ar fi putut avea calitatea de funcționar cu atribuții de control și de constatare și sancționare a contravențiilor, calitate prevăzută în textul legal care incriminează forma calificată a luării de mită. Pentru aceste motive, i-a fost aplicat inculpatului pedeapsa închisorii în limitele speciale, și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen.

De asemenea, i-a fost aplicată pedeapsa accesorie, în conformitate cu prevederile art. 71 C. pen., și cu Hotărârea C.E.D.O. din cauza S. și P. contra României. În conformitate cu prevederile art. 88 C. pen., a scăzut din pedeapsa închisorii durata reținerii și arestării și a constatat că prin încheierea din 11 noiembrie 2005 s-a luat față de inculpat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, măsură care își va produce efectele în tot cursul judecății, până la rămânerea definitivă a hotărârii. De asemenea, a constatat că prin ordonanța din 30 iulie 2004, s-a dispus sechestrul asigurător asupra autoturismului O.A. Măsura, reține instanța, nu poate fi împiedicată de calitatea de proprietar asupra autoturismului a lui N.T.E., pentru că această calitate era aparentă, și nici de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta și B.C., pentru că acest contract s-a reținut a fi simulat.

Cauza lui era ilicită: ascunderea mitei. Drept urmare, contractul a fost desființat, în conformitate cu prevederile art. 348 C. proc. pen. Potrivit art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a dispus confiscarea autoturismului, sau a contravalorii în bani. Cererea Parchetului de confiscare în natură sau echivalent a altor bunuri a fost caracterizată ca neîntemeiată. Valoarea plinului de benzină nu a putut fi determinată, iar darea altor bunuri nu a fost probată. În conformitate cu prevederile art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a mai fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. După închiderea dezbaterilor și anterior pronunțării hotărârii, inculpatul a formulat prin apărător cerere scrisă de repunere pe rol a cauzei, criticând neadministrarea unor probe de către instanță.

Cererea a fost considerată de instanță ca neîntemeiată, pentru că dispozițiile instanței în acest sens au fost luate după punerea lor în discuție, au fost motivate și au avut în vedere respectarea dreptului apărării. Spre exemplu, constatarea imposibilității audierii martorului C.Ș.R. s-a făcut după numeroase termene de judecată la care s-a încercat aducerea lui. Ea a fost urmată de citirea declarațiilor lui și de audierea soției acestuia, C.A., probă care anterior fusese considerată inutilă. Această hotărâre judecătorească, în termen legal, a fost atacată cu apel de către inculpatul N.V.E., care prin avocatul său ales, a solicitat ca în urma admiterii acestei căi de atac să se dispună: I. În principal, în temeiul art. 380 C. proc.

pen., desființarea hotărârii atacate și restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, respectiv a rechizitoriului; II. În subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond; III. Tot în subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desființarea hotărârii atacate și pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună achitarea pentru faptele care au făcut obiectul judecații, în temeiul art. art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., faptele nu există; respectiv art. 10 lit. d) C. proc. pen.; IV. Tot în subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., desființarea hotărârii atacate și reindividualizarea pedepsei, în sensul micșorării cuantumului acesteia și aplicării dispozițiilor privind suspendarea condiționată a executării pedepsei.

S-a susținut în apel că î n principal, se impune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, deoarece în cuprinsul actelor de punere sub învinuire și a rechizitoriului, nu a fost individualizat în mod clar, fiecare act material în parte, cu referire la modalitatea și timpul de comiterii, respectiv scopul pretinderii/acceptării foloaselor materiale ilicite. Întrucât rechizitoriul reprezintă actul de sesizare al instanței, limitându-se la o faptă și persoană determinată, instanța era obligată, înainte de a proceda la începerea cercetării judecătorești, să explice inculpatului învinuirea ce i se aduce (art. 322 C. proc. pen.).

În acest sens, se prevedea și în art. 6 paragraful 3 lit. a) din C.E.D.O., adică „acuzatul are dreptul să fie informat cu privire la natura și cauzele acuzației care i se aduce.” Prin urmare, înainte de a fi audiat, judecătorul era obligat să-i aducă la cunoștință inculpatului, fapta și încadrarea juridică pentru care era trimis în judecată. întrucât, cel puțin până în acest moment procesual, judecătorul, este legat de fapta și încadrarea juridică descrisă in rechizitoriu, acesta nu are altă posibilitate, decât să lectureze dispoziția cuprinsă în rechizitoriu. Problema care se ridică, este aceea de a ști, ce se întâmplă în situația în care, rechizitoriul nu aprinde suficiente elemente de identificare cu privire la acuzațiile care se aduc inculpatului.

Într-o asemenea situație, C.E.D.O. a stabilit că informarea inculpatului cu privire la cauzele acuzației, trebuie să fie precisă și completă , astfel încât, inculpatului trebuie să-i fie aduse la cunoștință, în detaliu, faptele materiale de care este acuzat; această informare având ca scop, garantarea dreptului la un proces echitabil, și implicit, a dreptului la apărare (cauza B. c. Belgia; C., E. c. Franța). Și art. 263 alin. (1) C. proc. pen., obligă procurorul, ca printre altele, să detalieze în cuprinsul rechizitoriului, elemente suficiente cu privire la „fapta reținută.” În concluzie, se afirmă de apelant, pentru a respecta drepturile inculpatului, procurorul, trebuia să indice, în mod expres, în rechizitoriu, care erau actele materiale care intrau în conținutul fiecărei infracțiuni , cu arătarea modului și a timpului în care a fost comisă, făcând totodată trimitere și la mijloacele de probă din care rezultă aceste aspecte.

Această obligație se justifica și prin faptul că, fiecare act material, privit individual, poate reprezenta o infracțiune de sine stătătoare. Apărarea arată că aplicând toate aceste aspecte teoretice la cuprinsul rechizitoriului cu care a fost sesizată instanța de judecată, se putea, cu ușurință, observa, afirmă apărarea, că niciuna din cerințele jurisprudenței C.E.D.O., nu a fost respectată de procuror la întocmirea actului de sesizare al instanței, deoarece, rechizitoriul cuprinde, pe de o parte, acuzații foarte confuze. Apelantul indică faptul că există un caracter confuz al actelor materiale de luare de mită prezentate la pct. l din rechizitoriu pag. 15-19 și sintetizate la pag.

24, care își are explicația în: - caracterul general, confuz al faptelor invocate de denunțător în declarațiile sale și preluate la fel de general, confuz în actul de punere sub învinuire; - „născocirea” de către denunțător a unor noi acuzații pe parcursul derulării urmăririi penale și /preluate fără nicio cenzură de către organul de urmărire penală; - inconsecvența denunțătorului în descrierea actelor materiale și, mai ales, în ce privește motivul si momentul comiterii lor; - lipsa vreunei calități a denunțătorului la S.C.A. S.R.L., dublată de necesitatea găsirii unei soluții pentru apărarea de răspundere penală a acestuia; - slaba confirmare a susținerilor denunțătorului de către martori. Datorită acestei stări de lucruri s-a ajuns ca, nici în acest moment procesual, să nu știe inculpatul cu exactitate, în ce constă acuzația.

Apărarea afirmă că niciodată în cursul procesului penal nu i s-a prezentat o învinuire clară, sub aspectul stării de fapt, după cum va demonstra, atunci când va analiza învinuirea . Având în vedere toate aceste aspecte arătate mai sus, s-a susținut că rechizitoriul este lovit de nulitate relativă, conform art. 197 alin. (4) C. proc. pen., întrucât, prin această descriere generală/confuză a faptelor de care era acuzat, i-a fost adusă o vătămare, care nu putea fi înlăturată decât prin anularea actului. S-a invocat această nulitate în termenul legal, însă instanța de fond, în mod greșit, a considerat că acest viciu nu există și, a respins cererea lui. Oricum, chiar dacă s-ar fi invocat acest aspect în termenul legal, în conformitate cu art. 197 alin. (4) teza finală C. proc.

pen., instanța de apel, putea să ia în considerare, din oficiu, aceste încălcări ale legii, întrucât anularea rechizitoriului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Apărarea afirmă că viciile de care suferă rechizitoriul, au pus în imposibilitate judecătorul fondului, să-i aducă la cunoștință, înainte de audiere, în mod precis și complet (dreptul la informare, conform C.E.D.O.), faptele de care era acuzat, încălcându-i-se astfel, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Întrucât dispozițiile relative la sesizarea instanței, sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, se consideră că se impune, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen., restituirea dosarului la procuror refacerea urmăririi penale, respectiv a rechizitoriului.

În subsidiar, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond deoarece: