ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4195/2012

Deliberând asupra recursului penal de față, constată că: Prin Sentința penală nr. 154 din 10 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 2404.1/96/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului S.Z. la pedeapsa de 3 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la 10 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, la 10 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., și la 15 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., pedepse ce au fost contopite, potrivit art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., în pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., făcându-se aplicarea art. 71 alin. (2) raportat la art. 64 lit. a) - c) C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada reținerii și arestării preventive de la 29 decembrie 2008 la 27 ianuarie 2009, iar, în baza art. 19 1 C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, în fapt, că, la data de 28 mai 2008, inculpatul S.Z., care se afla în Ungaria, la solicitarea numitului V.S., i-a trimis acestuia din urmă, prin intermediul martorului M.Ș., șofer al autocarului firmei de transport SC S. SRL, un pachet inscripționat "E.S.", în care au fost disimulate patru pliculețe cu fragmente vegetale conținând cannabis și patru pliculețe cu o substanță pulverulentă de culoare albă conținând amfetamina, pachet ce trebuia să ajungă la destinatar a doua zi, pe 29 mai 2008. Ca urmare, la această dată, coinculpații V.S. și B.M.B. s-au deplasat la garajul firmei de transport, de unde au preluat pachetul trimis de inculpatul S.Z., cei doi fiind opriți în trafic în localitatea Odorheiu Secuiesc, ocazie cu care, în urma percheziției efectuate, au fost găsite, în interiorul coletului, pliculețele cu drogurile menționate.

Pentru a reține această situație de fapt, instanța fondului a avut în vedere transcrierea înregistrării convorbirii telefonice din data de 27 mai 2008, din care rezultă că inculpatul îi va trimite, în ziua următoare, numitului V.S., un pachet inscripționat "E.S." și care urma să ajungă la destinatar în data de 29 mai 2008, procesul-verbal de prindere în flagrant, la data de 29 mai 2008, a numiților V.S. și B.M.B.

având asupra lor un pachet inscripționat cu numele "E.S.", în care au fost disimulate patru pliculețe cu fragmente vegetale și patru pliculețe cu o substanță pulverulentă de culoare albă, raportul de constatare tehnico științifică, din care reiese că fragmentele vegetale conțineau cannabis, iar substanța pulverulentă conținea amfetamina, depozițiile martorului M.Ș., concluziile expertizei tehnice judiciare administrate în faza cercetării judecătorești, care au stabilit că vocea care apare în înregistrarea convorbirii din data de 27 mai 2008 "este probabil" să aparțină inculpatului S.Z., datele existente în memoria aparatului telefonic al numitului V.S., procesul-verbal întocmit de organele de cercetare penală care au consemnat faptul că inculpatul și-a recunoscut vocea pe înregistrările convorbirilor telefonice, precum și declarația inculpatului, care a arătat că este cunoscut sub numele de "Z.". Având în vedere acest material probator administrat în cauză, Tribunalul a constatat că este dovedit, dincolo de orice dubiu rezonabil, faptul că inculpatul S.Z.

a fost cel care, împreună cu V.S., a plănuit introducerea drogurilor în țară, în beneficiul celui din urmă, precum și cel care, ulterior, a determinat introducerea respectivelor droguri în România, prin intermediul martorului M.Ș., care a acționat, însă, fără vinovăție, săvârșind, astfel, infracțiunile prevăzute de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. În ce privește infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, Tribunalul a reținut că acestea au fost săvârșite în modalitatea procurării drogurilor.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., făcând referire la pericolul social concret al faptelor săvârșite și la persoana acuzatului, care, în ciuda elementelor favorabile prezente în referatul de evaluare, nu a conștientizat gravitatea infracțiunilor comise, nu s-a prezentat la majoritatea termenelor de judecată, a negat săvârșirea faptelor și a încercat să inducă în eroare instanța, susținând că vocea de pe înregistrările audio nu-i aparține, motiv pentru care a solicitat efectuarea expertizei tehnice în această privință. Ca urmare, instanța a apreciat că pedeapsa închisorii orientată spre minimul special prevăzut de lege corespunde scopurilor prevăzute de art. 52 C. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul S.Z., solicitând, în principal, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pe motiv că judecătorul fondului a avut în vedere probe administrate de un magistrat incompatibil, iar, în subsidiar, pronunțarea unei soluții de achitare, față de faptul că materialul probator administrat în speță nu dovedește cu certitudine vinovăția sa în comiterea infracțiunilor de care este acuzat. Prin Decizia penală nr. 73/A din 6 decembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, în temeiul art. 334 C. proc.

pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., fie în două infracțiuni prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., fie într-o singură infracțiune prevăzută de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.Z.

împotriva Sentinței penale nr. 154 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului Harghita și a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Această hotărâre a fost, însă, casată, prin Decizia penală nr. 1838 din 5 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca efect al admiterii recursului declarat de inculpatul S.Z., dispunându-se trimiterea cauzei, în vederea rejudecării apelului, la Curtea de Apel Târgu Mureș, pentru incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen.

S-a arătat, în esență, de către Înalta Curte, că instanța de prim control judiciar nu a răspuns punctual apărărilor formulate de inculpat și nu a prezentat argumentele care justifică menținerea sentinței Tribunalului, motivarea hotărârii limitându-se la două fraze stereotipe, fără a se face vreo referire la elementele de fapt și împrejurările ce rezultă din probele administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești. În rejudecare, inculpatul S.Z. și-a modificat motivele de apel, renunțând la cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor și solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pe motiv că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că ar fi autorul faptelor de care este acuzat, existând un dubiu care îi profită.

De asemenea, s-a criticat audierea, în calitate de martori, a numiților V.S., B.M.B. și M.Ș., în condițiile în care aceștia au fost cercetați, în cauză, alături de inculpat, fiind condamnați pentru aceleași fapte. În vederea soluționării cauzei, instanța de apel a procedat la ascultarea inculpatului, care și-a menținut declarațiile anterioare, la audierea martorului M.Ș. și a CD-urilor conținând convorbirile telefonice transcrise la dosar, în prezența interpretului autorizat de limba maghiară, care a confirmat că cele consemnate în respectivele transcrieri corespund cu discuția aflată pe suportul optic, precum și la efectuarea unei expertize a vocii imprimate pe CD-urile audiate, ale cărei concluzii au fost consemnate în raportul depus la dosar.

Prin Decizia penală nr. 40/A din 3 mai 2012, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de inculpatul S.Z.

împotriva Sentinței penale nr. 154 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului Harghita, a desființat parțial hotărârea atacată și, în urma rejudecării cauzei, a dispus condamnarea acestuia la 1 an închisoare, pentru comiterea infracțiunii de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen., la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen., la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de contrabandă de droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen., și la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de contrabandă cu droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen., pedepse ce au fost contopite, potrivit art. 33 lit. a),

art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., făcându-se aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate și s-a dispus rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta. Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut, în prealabil, în acord cu susținerile apelantului, că numiții V.S. și B.M.B.

au fost cercetați și condamnați definitiv, prin Sentința penală nr. 385/2008 a Tribunalului Harghita, pentru infracțiuni aflate în strânsă legătură cu cele care formează obiectul acuzației penale aduse împotriva inculpatului S.Z., motiv pentru care a arătat că va ține cont de declarațiile date de aceștia doar în calitate de inculpați, nu și de martori, constatând, însă, că această situație nu este incidență și în ceea ce îl privește pe numitul M.Ș., care a avut doar calitatea de făptuitor în cauză, astfel încât s-a apreciat că poate fi audiat ca martor. Referitor la faptele reținute de prima instanță în sarcina apelantului, Curtea a apreciat că, la dosar, există suficiente probe care confirmă vinovăția acestuia, nefiind vreun dubiu cu privire la comiterea infracțiunilor de către inculpatul S.Z., așa cum s-a susținut în cuprinsul motivelor de apel.

S-a arătat că, în pofida apărărilor formulate de inculpații S.Z. și V.S., care au contestat, în permanență, comiterea faptelor, restul probelor administrate în cauză confirmă pe deplin conlucrarea acestora în vederea procurării din Ungaria și introducerii în țară de droguri de risc și de mare risc, prin intermediul șoferilor unor autocare, cărora le erau înmânate coletele conținând substanțele interzise, fără ca aceștia să cunoască conținutul lor. În acest sens, s-a făcut trimitere la discuțiile telefonice purtate între cei doi inculpați, în legătură cu care au fost efectuate expertize de specialitate atât în fața instanței de fond, cât și a Curții de apel, stabilindu-se, cu privire la cele din data de 27 mai 2008, că, în proporție de 65%, vocea aparține inculpatului S.Z., iar, referitor la cea din 28 mai 2008, că vocea aparține acestuia în proporție de 0,2%.

În ceea ce privește convorbirile telefonice din data de 22 mai 2008, s-a arătat că, deși expertiza dispusă de instanța de apel nu a putut stabili dacă vocea aparține sau nu inculpatului S.Z., totuși nu poate fi exclusă această posibilitate, cu atât mai mult cu cât raportul de expertiză a menționat existența unor cauze obiective pentru care respectivul aspect nu a putut fi lămurit, și anume insuficiența cantitativă și calitativă a probelor supuse examinării. În același sens, Curtea a stabilit cu certitudine, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, că discuțiile interceptate la data de 22 mai 2008 au fost purtate de la postul telefonic aparținând inculpatului V.S. cu o persoană apelată cu diminutivul "Z.", inculpatul S.Z.

recunoscând în declarațiile date că este cunoscut sub acest nume. În plus, s-a reținut că, la data de 20 ianuarie 2009, inculpatul S.Z. și-a recunoscut vocea, cu ocazia audierii CD-ului pus la dispoziție de organele de urmărire penală. Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel și-a format convingerea că discuțiile telefonice transcrise la dosar s-au purtat între cei doi inculpați și că nu există vreun dubiu cu privire la modalitatea în care aceștia au acționat, respectiv inculpatul V.S. i-a trimis bani inculpatului S.Z. în vederea achiziționării drogurilor de risc și mare risc, acestea fiind trimise de cel din urmă prin intermediul martorului M.Ș., șoferul autocarului, care nu știa ce conținea pachetul.

Ca dovadă a faptului că inculpatul este autorul infracțiunilor reținute în sarcina sa, au fost menționate și planșele fotografice aflate la dosar urmărire penală, din care rezultă că, după ce drogurile au fost trimise prin intermediul martorului M.Ș., inculpatul S.Z. i-a trimis un mesaj numitului V.S., informându-l că pachetul pe numele "E.S." a fost expediat, fapt ce reiese și din cuprinsul înregistrărilor convorbirilor telefonice din data de 27 mai 2008, ambele comunicări (mesajul și convorbirile) derulându-se între aceleași posturi telefonice. Evaluând toate aceste probe, coroborate cu rapoartele de constatare tehnico-științifică, precum și cu procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, din care rezultă că asupra numiților V.S.

și B.M.B. a fost descoperit pachetul inscripționat cu numele "E.S." conținând drogurile expediate din Ungaria, Curtea a concluzionat că situația de fapt reținută de prima instanță este corectă, iar activitatea infracțională a inculpatului S.Z. este pe deplin dovedită, nefiind întemeiate susținerile acestuia în sensul că nu este autorul faptelor penale de care este acuzat.

Totodată, instanța de apel a apreciat ca fiind corectă și încadrarea juridică dată de Tribunal faptelor comise de inculpat, acestea întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, contrabandă cu droguri de risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., și contrabandă cu droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor, Curtea, fără a ignora gradul sporit de pericol social concret al faptelor comise și atitudinea procesuală necorespunzătoare a inculpatului, a apreciat că se impun a fi reținute în favoarea lui dispozițiile art. 74 lit. a) C. pen., având în vedere că acesta se află la primul contact cu legea penală, iar cantitatea de droguri trimisă numitului V.S. a fost una relativ redusă. Sub aspectul modalității de executare a pedepsei rezultante, s-a considerat că, în raport cu împrejurările concrete ale comiterii faptelor și cu atitudinea adoptată pe parcursul procesului penal, reeducarea inculpatului nu se poate realiza decât în regim de detenție, neexistând date că, dacă se va opta pentru o altă modalitate de executare a pedepsei, acesta nu va mai comite în viitor alte fapte penale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.Z., reiterând criticile formulate în apel. Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., recurentul a susținut, în esență, că instanța de fond și cea de prim control judiciar au comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, realizând o interpretare eronată a materialului probator administrat în cauză și refuzând să dea eficiență principiului in dubio pro reo, recunoscut de art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., inculpatul a arătat că instanțele inferioare au încălcat dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., valorificând declarațiile date în calitate de martori de numiții V.S., B.M.B. și M.Ș., deși aceștia nu puteau fi audiați în conformitate cu prevederile art. 78 C. proc. pen., întrucât, inițial, au fost cercetați în același dosar penal și pentru aceleași infracțiuni ce formează obiectul acuzației penale aduse împotriva recurentului. De asemenea, recurentul a criticat greșita încadrare juridică dată de Tribunal și Curtea de apel faptelor ce i-au fost reținute în sarcină, susținând că acestea întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni unice de trafic internațional de droguri, prevăzută de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, infracțiune care, având un caracter complex, absoarbe în conținutul său și infracțiunea de trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din aceeași lege.

Cu toate că aceste susțineri nu au fost circumscrise de recurent vreunui caz de casare, Înalta Curte, având în vedere criticile concrete formulate, le va analiza prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. Deși, cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a invocat și cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., susținând că, prin cuantumul pedepselor complementare aplicate inculpatului, instanța de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, Înalta Curte apreciază că această critică nu se circumscrie motivului de recurs menționat de procuror, nefiind vorba de o greșită individualizare a sancțiunilor penale în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

sau de aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele stabilite de lege, ci de încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 372 C. proc. pen., aspect de natură să afecteze legalitatea deciziei penale recurate și să atragă examinarea ei prin prisma cazului de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. Ca urmare, analizând hotărârile atacate prin raportare la criticile concrete formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18, 17 și 17 2 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.Z. ca fiind fondat, însă în limitele ce se vor arăta și pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de judecătorul fondului și confirmată de instanța de prim control judiciar este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea.

În speță, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată susținerea inculpatului în sensul că nu a săvârșit infracțiunile care i s-au reținut în sarcină și că a fost comisă o gravă eroare de fapt. Astfel, din situația de fapt, corect stabilită de Tribunal și însușită de instanța de prim control judiciar, pe baza analizei probelor administrate, rezultă fără echivoc că inculpatul S.Z. este autorul infracțiunilor de trafic și contrabandă cu droguri de risc și mare risc ce formează obiectul acuzației penale aduse împotriva sa prin actul de sesizare, fiind cel care, la solicitarea coinculpatului V.S.

(trimis în judecată separat și condamnat definitiv în acea cauză), a procurat respectivele droguri de pe teritoriul Ungariei, iar, la data de 28 mai 2008, l-a determinat, cu intenție, pe martorul M.Ș. (care a acționat fără vinovăție) să le introducă în țară, pentru a fi preluate de numitul B.M.B. și predate coinculpatului anterior menționat. Chiar dacă inculpatul S.Z. a avut pe tot parcursul cercetărilor o atitudine nesinceră, de negare a faptelor reținute în sarcina sa, încercând să acrediteze ideea falsă că nu îl cunoaște pe numitul V.S. decât din vedere și că nu a avut nicio înțelegere cu el privind procurarea și introducerea pe teritoriul României de substanțe interzise, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanțele inferioare, că vinovăția acestuia este pe deplin dovedită, concludente în acest sens fiind declarațiile coinculpatului B.M.B.

(trimis în judecată și condamnat definitiv într-un dosar penal separat), ale martorului M.Ș., procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante întocmit la data de 29 mai 2008, însoțit de planșele foto anexate, concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din 30 mai 2008, convorbirile și celelalte comunicări telefonice interceptate în baza autorizației emisă de judecător și transcrise la dosarul cauzei, precum și concluziile rapoartelor de expertiză judiciară din 27 iulie 2010 și din 17 aprilie 2012 întocmite în cursul cercetării judecătorești efectuate de instanța de fond și cea de apel. Deși au fost contestate, în permanență, de recurent, Înalta Curte apreciază, așa cum au stabilit și instanțele inferioare, că probele care dovedesc cu certitudine înțelegerea intervenită între acesta și numitul V.S.

cu privire la procurarea și introducerea în țară de droguri de risc și mare risc, sunt înregistrările convorbirilor și celorlalte comunicări telefonice interceptate în mod autorizat, relevante fiind cele din data de 27 mai 2008, în legătură cu care expertiza tehnică a confirmat că au fost purtate de inculpatul S.Z., acesta informându-l cu respectiva ocazie pe interlocutorul său că va expedia a doua zi (miercuri) coletul pe numele "E.S.", că pachetul va ajunge la destinație joi dimineața și că, din banii trimiși de numitul V.S. va fi achitată și suma de 1000 forinți pentru șoferul autocarului care va efectua transportul.

Deși proba științifică menționată a stabilit o probabilitate de 65% ca vocea din respectivele înregistrări să aparțină inculpatului, Înalta Curte constată că această concluzie nu relevă o incertitudine cu privire la identitatea posesorului vocii, așa cum a susținut recurentul, ci se explică prin insuficiența calitativă a probelor supuse examinării, din însuși conținutul raportului de expertiză rezultând că, pentru o analiză comparativă corespunzătoare, s-ar fi impus ca probele de voce în litigiu și cele de comparație să fie contemporane, să provină de la același canal de comunicații și să fie prelevate cu aceleași echipamente tehnice sau altele similare acestora.

În strânsă legătură cu înregistrările convorbirilor telefonice anterior menționate trebuie privite și interceptările comunicărilor tip SMS din data de 28 mai 2008, efectuate între aceleași posturi telefonice aparținând recurentului și numitului V.S., din cuprinsul mesajului transmis rezultând că inculpatul i-a comunicat celui din urmă că pachetul pe numele "E.S." a fost expediat.

Chiar dacă inculpatul a negat, în mod constant, că ar fi persoana numită "Z.", care apare ca expeditor al mesajului menționat, salvat ca atare în telefonul numitului V.S., acest aspect rezultă cu certitudine nu numai din declarațiile sale, în care a confirmat că este cunoscut sub acest apelativ, dar și din declarațiile coinculpatului B.M.B., care, audiat fiind la data de 19 iunie 2008, deci la câteva zile de la prinderea sa în flagrant (declarație menținută și în fața instanței la data de 6 octombrie 2008 - Dosar nr. 2040/96/2008 al Tribunalului Harghita), a arătat că îl cunoaște pe S.Z., zis "Z.", că știe că acesta se află în Ungaria și că a vorbit cu V.S. despre trimiterea pachetului, cei doi fiind prieteni.

Relevante cu privire la săvârșirea faptelor de către recurent sunt și depozițiile martorului M.Ș., care a confirmat că a primit de la expeditorul coletului, în schimbul serviciului prestat, suma de 1000 de forinți, menționată și în cuprinsul discuțiilor telefonice purtate la data de 27 mai 2008 între inculpații S.Z. și V.S., precum și procesul-verbal de prindere în flagrant a acestuia din urmă, întocmit la data de 29 mai 2008, din care reiese că, asupra sa și a numitului B.M.B., a fost găsit un pachet inscripționat "E.S.", în care au fost disimulate patru pliculețe cu fragmente vegetale conținând cannabis și patru pliculețe cu o substanță pulverulentă de culoare albă conținând amfetamina, droguri de risc și de mare risc, așa cum rezultă din concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din 30 mai 2008. Toate aceste probe confirmă pe deplin situația de fapt reținută de Tribunal și însușită de Curtea de apel cu privire la comiterea de către inculpatul S.Z.

a infracțiunilor pentru care a fost condamnat, instanța de recurs neidentificând vreo discordanță între aceasta și conținutul real al dovezilor administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt și că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.

De altfel, în motivele scrise de recurs și susținute oral cu ocazia dezbaterilor, nici inculpatul nu a invocat aspecte esențiale, necontroversate și evidente, ce ar rezulta din compararea conținutului probelor cu soluția de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare proprie a probelor administrate, din care, în opinia sa, nu ar rezulta comiterea infracțiunilor ce i s-au reținut în sarcină și solicitând, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanța fond și cea de prim control judiciar, reinterpretarea și reaprecierea materialului probator, operațiune care, în situația inexistenței unei erori grave de fapt, cum este cazul în speță, nu se poate realiza prin prisma dispozițiilor art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen. Pe de altă parte, este de menționat că solicitarea apărării de a se face aplicarea principiului conform căruia orice dubiu profită inculpatului depășește limitele cazului de casare invocat, definitoriu pentru acest principiu fiind caracterul doar îndoielnic al unei anumite situații de fapt, îndoială care excede atributului evident al erorii grave de fapt. Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanță deplină între dovezile administrate și situația de fapt stabilită de Tribunal și Curtea de apel cu privire la inculpatul S.Z., nefiind indicată de recurent și nici identificată de instanța de recurs vreo probă a cărei existență sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de instanțele inferioare sau al cărei conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de inculpatul recurent. 2. Nefondate sunt și susținerile recurentului referitoare la greșita calificare juridică dată de instanțele inferioare faptelor penale de care este acuzat, Înalta Curte considerând, în raport cu situația de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat, că activitatea infracțională desfășurată de inculpat a fost corespunzător încadrată în dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen.

Deși inculpatul a arătat că infracțiunea de trafic de droguri este absorbită în cea de contrabandă cu astfel de substanțe, Înalta Curte nu poate primi această apărare, jurisprudența constantă a instanței supreme (Deciziile penale nr. 5596/2003, nr. 4150/2009, nr. 3559/2012 ș.a.) fiind în sensul că fapta de introducere în țară și aceea de procurare, deținere, transport etc. de droguri constituie infracțiuni distincte, prevăzute de art. 3 și, respectiv, art. 2 din Legea nr. 143/2000.

Astfel, potrivit art. 2 din actul normativ menționat, constituie infracțiune "cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor (...) fără drept". Pe de altă parte, art. 3 din lege se referă la "introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri fără drept". Rezultă, așadar, din analiza comparativă a textelor incriminatoare menționate, că cele două infracțiuni au elemente constitutive distincte, deosebindu-se atât sub aspectul obiectului juridic și a elementului material al laturii obiective, cât și în ceea ce privește urmarea socialmente periculoasă, astfel încât nu se poate vorbi de o unitate legală de infracțiune, în sensul art. 41 alin. (3) C. pen., așa cum a susținut recurentul, ci de o pluralitate de infracțiuni sub forma concursului real, prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen., astfel cum, în mod corect, au stabilit Tribunalul și Curtea de apel.

Concretizând cu privire la aspectele de diferențiere dintre cele două infracțiuni, Înalta Curte arată că, atâta timp cât obiectul juridic al infracțiunii reglementate de art. 2 din Legea nr. 143/2000 este format din totalitatea relațiilor sociale privitoare la sănătatea publică și a consumatorilor, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 3, obiectul juridic este unul complex, pe lângă relațiile sociale referitoare la sănătatea publică și a consumatorilor, fiind ocrotite și cele care privesc regimul vamal național.

Pe de altă parte, spre deosebire de infracțiunea de trafic de droguri, care se poate realiza, sub aspectul laturii obiective, întruna din modalitățile alternative prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000, elementul material al infracțiunii de contrabandă cu droguri constă în introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de astfel de substanțe fără a deține autorizațiile necesare și documentele cerute de reglementările vamale interne, independent de faptul dacă aceste din urmă activități au fost precedate, însoțite sau, după caz, urmate de acțiuni ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 2 din actul normativ anterior menționat.

De precizat, sub acest aspect, este faptul că, așa cum s-a întâmplat în cauză, există posibilitatea ca introducerea în țară a drogurilor să se realizeze de o altă persoană decât cea care le-a procurat, le-a transportat până la graniță sau le-a preluat de la pct. vamal și le-a transportat pe teritoriul României, împrejurare ce reprezintă încă un argument al caracterului distinct al celor două infracțiuni, care nu se suprapun sub aspectul conținutului constitutiv și nu pot fi privite decât prin raportare la prevederile art. 33 lit. a) C. pen.

În fine, așa cum s-a arătat anterior, trebuie avută în vedere și urmarea socialmente periculoasă diferită a celor două infracțiuni, constând, în cazul celei reglementate de art. 2 din Legea nr. 143/2000, în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică și a consumatorilor, iar, în privința infracțiunii prevăzute de art. 3, în producerea unei stări pericol atât pentru sănătatea publică și a consumatorilor, cât și pentru regimul vamal național. Ca urmare, având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanțele inferioare au dat o corectă încadrare juridică faptelor reținute în sarcina inculpatului, motiv pentru care apreciază că nu este incident, în speță, nici cazul de casare reglementat de art. 385 9 alin. (1) pct. 1 7 C. proc.

pen. 3. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată. Invocând acest caz de casare, recurentul a arătat că instanțele inferioare au încălcat dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., valorificând declarațiile date în calitate de martori de numiții V.S., B.M.B.

și M.Ș., deși aceștia nu puteau fi audiați în conformitate cu prevederile art. 78 C. proc. pen., întrucât, inițial, au fost cercetați în același dosar penal și pentru aceleași infracțiuni ce formează obiectul acuzației penale aduse împotriva sa. Verificând susținerile recurentului prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, declarațiile numiților V.S. și B.M.B. fiind valorificate de instanța de apel, așa cum rezultă chiar din cuprinsul deciziei penale atacate, din perspectiva dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., iar nu în conformitate cu prevederile art. 78 din același cod, așa cum a arătat inculpatul. De altfel, nici în cursul urmăririi penale și nici al cercetării judecătorești, numiții V.S.

și B.M.B. nu au fost ascultați în calitate de martori (declarațiile din datele de 8 februarie 2010 și 22 februarie 2010 din Dosarul nr. 2404/96/2009 al Tribunalului Harghita fiind lovite de nulitate absolută întrucât proba a fost administrată de un judecător incompatibil), Curtea de apel constatând, la termenul din data de 23 septembrie 2011, incompatibilitatea între calitatea acestora de coinculpați în Dosarul nr. 19/D/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. (Dosar instanță nr. 2040/96/2008) și cea de martori în prezenta cauză, motiv pentru care a respins solicitarea apelantului inculpat de a fi audiați în ședință publică, admițând doar cererea de ascultare în calitate de martor a numitului M.Ș.

Cu privire la situația juridică a acestuia din urmă, Înalta Curte, contrar susținerilor recurentului, constată că numitul M.Ș. nu a fost parte (învinuit sau inculpat) în Dosarul nr. 19/D/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T., față de el dispunându-se prin rechizitoriul emis de procuror în respectiva cauză neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000. Or, în această situație, și având în vedere împrejurarea că numitul M.Ș. cunoștea aspecte esențiale pentru aflarea adevărului în cauză, în mod corect s-a procedat de Curtea de apel la audierea lui în calitate de martor, neexistând nicio dispoziție procedurală care să interzică acest lucru.

Așa fiind, se constată că au fost respectate de instanța de prim control judiciar prevederile imperative ale art. 64 alin. (2) C. proc. pen., iar probele pe care s-a întemeiat soluția de condamnare a inculpatului au fost în mod legal administrate, astfel încât nu pot fi incidente, din această perspectivă, dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. Înalta Curte apreciază, însă, aplicabil cazul de casare menționat pentru motivul invocat de Ministerul Public, constatând că instanța de apel, cu ocazia re individualizării pedepselor aplicate inculpatului de Tribunal, a nesocotit dispozițiile art. 372 C. proc. pen., care consacră principiul neagravării situației părții în propria cale de atac.

Astfel, se observă că, deși în primul ciclu procesual, pe lângă pedepsele principale stabilite pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., a fost aplicată și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 1 an, în rejudecarea apelului, ca urmare a admiterii recursului declarat de inculpat, au fost stabilite de Curtea de apel pedepse complementare într-un cuantum sporit, respectiv de câte 2 ani după executarea pedepselor principale aplicate pentru cele trei infracțiuni menționate, creându-se, astfel, o situație juridică mai grea apelantului în propria sa cale de atac.

Ca urmare, constatând, doar sub acest aspect, incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul S.Z., va casa, în parte, decizia penală atacată, iar, în rejudecare, va reduce cuantumul pedepselor complementare constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., aplicate acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen., de la 2 ani la 1 an, astfel încât, în final, recurentul va executa pedeapsa de 3 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei instanței de apel, iar, față de soluția ce va fi pronunțată, va dispune, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul S.Z. împotriva Deciziei penale nr. 40/A din 3 mai 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează, în parte, decizia penală atacată, numai în ceea ce privește cuantumul pedepsei complementare aplicată inculpatului S.Z. și, rejudecând în aceste limite: Descontopește pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. aplicată inculpatului S.Z.

și repune în individualitatea lor pedepsele componente, după cum urmează: - 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de trafic de droguri de risc prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. c) C. pen.; - 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen.; - 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de contrabandă de droguri de risc prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen.; - 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de contrabandă de droguri de mare risc prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen.

și cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen. Reduce pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., aplicată inculpatului S.Z. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen., de la 2 ani la 1 an. Reduce pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., aplicată inculpatului S.Z. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen., de la 2 ani la 1 an.

Reduce pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., aplicată inculpatului S.Z. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen. și cu aplicarea art. 74 lit. a) raportat la art. 76 lit. a) C. pen., de la 2 ani la 1 an. În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., dispune contopirea pedepselor aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute în final pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. Menține celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 decembrie 2012. Procesat de GGC - NN