ÎCCJ, Secția penală

Asupra

plângerii de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată prin

Registratura Generală a Înaltei Curți de

Casație și Justiție sub nr. 29773 la 7 septembrie

2009 și înregistrată pe rolul Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție sub nr. 7222/1/2009 la 8 septembrie 2009, petiționarul A.I., în

temeiul art. 278

1

alin.

(2) C.

proc. pen. a formulat plângere împotriva

domnului procuror M.I. de la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție pentru abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, favorizarea infractorilor și fals intelectual.

În motivarea plângerii, petiționarul a arătat că la

data de 13 august 2009, în temeiul prevederilor art. 278 C. proc. pen. a

înaintat o plângere împotriva rezoluției adoptată pentru cauza din dosarul

nr. 6928/1545/VI11/1/2009 al Secției de urmărire

penală și criminalistică de

la Ministerul Public. De asemenea,

petiționarul a mai arătat că domnul procuror M.I. și-a cercetat plângerea

penală înaintată împotriva sa, că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a emis un act fals către Înalta Curte de Casație și Justiție prin

adresa nr. 2345/640/2007 și a indus în eroare instanța și refuză să constate

infracțiunea comisă.

Petiționarul a mai menționat în conținutul plângerii,

că în drept, prin

rezoluția adoptată pentru

cauza din dosarul nr. 6928/1545/VI 11/1/2009 s-a

emis un act fals și

abuziv împotriva actelor probatorii și prin

nesoluționarea

plângerii din data de 13 august 2009, a fost dovedită reaua

voința de a

se aplica prevederile imperative ale art. 131 alin. (1) din Constituția

României solicitând instanței a face cercetări privind cauza și a declara

falsitatea adresei nr. 2345/640/2007 a Secției de urmărire penală și

criminalistică.

Prezentei plângeri, petiționarul a anexat fotocopia

plângerii

formulată împotriva rezoluției

adoptată la data de 6 august 2009 în dosarul

nr. 6928/1545/VI 11/1/2009 al Secției de urmărire penală și

criminalistică, pe

care a adresat-o procurorului general.

Înalta Curte, prin adresa

aflată la fila 6 dosarul Înaltei Curți a solicitat

Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică,

comunicarea rezoluției dată în dosarul

nr.

6938/1545/VI 11/1/2009, iar parchetul, la rândul său prin adresa aflată la

fila 8 din dosarul Înaltei Curți a trimis

fotocopia rezoluției menționate, aflată

la filele 9-10 dosarul Înaltei

Curți.

La termenul de astăzi, au lipsit petiționarul A.I. și

intimatul I.M., procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Înalta Curte, constatând că până la ora strigării

cauzei nu a fost depusă la dosar nicio cerere de amânare sau imposibilitate de

prezentare, a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în

dezbateri.

Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de

respingere, ca inadmisibilă a plângerii formulate de petiționar, arătând că din

conținutul cererii nu rezultă că acesta a atacat vreuna din soluțiile prevăzute

de art.

278

1

C. proc. pen. și nici nu reiese că aceasta ar avea

conținutul

unei plângeri, ca act de sesizare.

Examinând plângerea formulată de petiționarul A.I. în

condițiile art. 278

1

C. proc.

pen., Înalta Curte constată plângerea

petiționarului ca fiind

inadmisibilă pentru considerentele ce se vor arăta.

Prin rezoluția din 29 iulie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică

dată în dosarul nr.

6928/1545A/111/1/2009, doamna procuror R.J. de la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, a

dispus respingerea, ca neîntemeiată a plângerii formulate de A.I.

În considerentele rezoluției, procurorul a constatat

că la data de 9 martie 2009, în plângerea adresată Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, petentul a solicitat cercetarea penală a

celor mai sus menționați, deoarece consideră că se fac „vinovați de săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea

infractorului și emiterea de acte false. Astfel, petentul susține că prin

rezoluția adoptată în dosarul nr. 2526/673/VI11/1/2009 și-au

cercetat falsul realizat prin expedierea adresei

nr. 2345/460/2007 la Secția

penală de la Înalta Curte de Casație și

Justiție, dezinformând instanța, că pe rolul Secției de urmărire penală și

criminalistică nu ar exista o plângere penală împotriva domnilor procurori D.P.

și C.C."

În urma examinării plângerii depuse s-a constatat că

petentul în loc să urmărească o logică a expunerii, să realizeze o prezentare

clară și coerentă a situației de fapt prin descrierea și explicarea

infracțiunilor pentru care solicită efectuarea de cercetări și să indice ce

solicită în cauză, față de persoana a cărei cercetare o vrea, să atașeze

mijloacele

materiale de probă necesare

pentru susținerea afirmațiilor sale se rezumă,

ca, de altfel de cele mai

multe ori, la folosirea unui limbaj inadecvat cu privire la magistrați.

Aspectele invocate de petent în susținerea plângerii

sale sunt

puerile și nu reprezintă indicii

pentru a determina cercetarea penală a unui

magistrat și de asemenea

dovedesc reaua-credință a acestuia în aprecierea activității desfășurate de

procuror.

Simplele afirmații, nu sunt de natură să conducă la

concluzia că a fost săvârșită o faptă de natură penală, atâta timp cât la

soluționarea acestora au fost avute în vedere actele aflate la dosarul cauzei

și dispozițiile legale aplicabile în materie.

Întrucât s-a constatat că în

cauză nu sunt întrunite dispozițiile legale

aplicabile în materia plângerii sau

a denunțului, respectiv dispozițiile art. 222 C. proc. pen. și art. 223 C.

proc. pen., așa încât

plângerea formulată

de petent a fost respinsă, ca neîntemeiată, în temeiul

art. 222 C. proc.

pen. și art. 223 C. proc. pen.

În conținutul dispozițiilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin dispozițiile Legii nr.

356/2006, legiuitorul a prevăzut că, după respingerea plângerii făcute conform

art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a

ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire

penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată,

precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot

face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a

modului de rezolvare, potrivit art. 277 și

art.

278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni,

potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Plângerea poate

fi făcută și împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinsă în

rechizitoriu.

Așa cum rezultă din norma procedurală menționată,

plângerea care are un asemenea temei vizează expres și limitativ soluțiile de

netrimitere în judecată, respectiv neînceperea urmăririi penale, scoaterea de

sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea, precum și actele

procedurale, respectiv rezoluția, ordonanța sau rechizitoriul emise de

procuror, în raport cu soluțiile de netrimitere în judecată menționate.

Or, plângerea formulată de petiționarul A.I., în

condițiile mai sus arătate, nu este îndreptată împotriva vreuneia din soluțiile

ce

poate fi dispusă de procuror, prin

actele procedurale prevăzute de art.

278

1

alin. (1) C. proc.

pen.

Astfel, plângerea petiționarului întemeiată pe

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. este inadmisibilă, în

condițiile în care aceasta nu vizează una din soluțiile de netrimitere în

judecată ce se pot dispune prin actele procedurale arătate în normă, atât

soluțiile, cât și actele procedurale fiind impuse expres și limitativ de norma

menționată.

De asemenea, Înalta Curte nu poate considera nici că

plângerea formulată de petiționarul A.I. ar fi o plângere întemeiată pe

dispozițiile art. 222 C. proc. pen., care ar fi fost greșit îndreptată la

instanța de judecată, deoarece legiuitorul a reglementat în

conținutul normei menționate condițiile care

trebuie să le îndeplinească un asemenea mod de sesizare a organelor de urmărire

penală.

Astfel, se stipulează în art. 222 alin. (1) și (2) C.

proc. pen. că: „Plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau

de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin

infracțiune. Plângerea trebuie să cuprindă:

numele, prenumele, calitatea și

domiciliul petiționarului, descrierea

faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este

cunoscut și a mijloacelor de probă."

Or, în plângerea formulată,

petiționarul A.I., doar a enunțat

infracțiunile pretins a fi comise de intimat, nefăcând nicio

descriere a faptelor respective, în sensul evidențierii în mod concret a

consecințelor pe care acestea le-ar fi putut avea asupra persoanei sale și nici

nu a indicat mijloacele de probă, așa încât plângerea este informă,

nerespectând prevederile legale.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră

că plângerea petiționarului A.I., așa cum a fost formulată se circumscrie

accepțiunii unui act pe care legea nu-l îngăduie și îl sancționează cu

inadmisibilitatea.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va

respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul A.I.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

se va obliga petiționarul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T

E

Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de

petiționarul A.I.

Obligă petiționarul la plata sumei de 200 lei cu

titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

azi 22 octombrie 2009.