ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 74/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 74/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din data de 10

martie 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. 7615/6272007

s-a dispus sesizarea instanței de contencios administrativ cu

excepția de nelegalitate a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate

asupra Terenurilor, seria M08 nr. 0715 emis de Autoritatea Națională

pentru Turism, la data de 15 iunie 1999 în favoarea pârâtei reclamantă

reconvențională SC P. SA, excepție invocată de reclamantul S.G.

Prin sentința civilă nr.

119/F din 17 septembrie 2008 Curtea de Apel Brașov, secția de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de

nelegalitate a Certificatului de Atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor seria M08 nr. 0715 din 15 iunie 1999 emis de Agenția

Națională pentru Turism invocată de reclamantul S.G. în

contradictoriu cu pârâții SC P. SA, orașul Râșnov prin Primar,

Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Brașov,

Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Râșnov, N.I.

, Ministerul pentru

Întreprinderi Mici

și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța a reținut

că excepția de nelegalitate a Certificatului de Atestare a Dreptului

de Proprietate asupra Terenurilor, seria M08 nr. 0715 emis de

Autoritatea Națională pentru Turism, la

data de 15 iunie 1999 în favoarea pârâtei

reclamantă

reconvențională SC P. SA este nefondată deoarece c

ertificatul de atestare a dreptului de

proprietate M08 nr. 0715 a fost emis de Autoritatea Națională pentru

Turism la data de 15 iunie 1999 în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii

autonome și

societăți comerciale și a H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea

și

evaluarea unor terenuri aflate în

patrimoniul societăților comerciale cu capital de

stat.

Instanța de fond a mai constatat că la emiterea

acestui certificat de atestare a

dreptului de proprietate au fost respectate condițiile

legale impuse pentru emiterea sa valabilă, respectiv: s-a întocmit

documentația ce cuprinde inventarul bunurilor aflate în patrimoniul SC P.

SA , schițele privind identificarea terenului, avizele necesare emise de

autoritățile competente, precum și procesul verbal de

vecinătate.

S-a

mai reținut că s

usținerile

reclamantului potrivit cărora terenul care face obiectul

Certificatului

de atestare a dreptului de proprietate M08 nr. 0715 se află înscris în C.F.

nr. 8490 Râșnov nr.top 7853/1 și diferă de terenul asupra

căruia s-a constituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991

în favoarea reclamantului S.G., nu sunt de natură să afecteze

valabilitatea acestui certificat.

Rațiunea

pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate a

fost cea prevăzută de art. l din H.G. nr. 834/1991 , respectiv aceea

că „ terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu

capital de stat la data înființării acestora, necesare

desfășurării activității conform obiectului lor de

activitate, se determină pentru societățile comerciale

înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care,

potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru

societățile comerciale înființate prin decizia organului

administrației locale de stat de către autoritatea publică

județeană."

Interpretând logic aceste dispoziții legale instanța a

concluzionat că voința legiuitorului a fost aceea ca bunurile aflate

în patrimoniul societăților comerciale și care servesc

desfășurării obiectului lor de activitate, să intre în

proprietatea acestora.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamanții S.G., S.M. au declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se

arată că :

-

Invocând excepția de nelegalitate a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate emis pe numele SC P. SA, reclamantul nu a

criticat procedurile de emitere ci o chestiune de substanță și

anume ideea că SC P. SA nu avea nici un drept asupra terenului pentru care

a cerut și a obținut certificatul de atestare.

-

Este nefondată afirmația instanței de fond

potrivit căreia nu are relevanță faptul că terenul asupra

căruia SC P. SA avea un drept de administrare operativă se află

în alt loc decât în cel la care se referă certificatul de atestare a

dreptului de proprietate.

- O altă greșeală a instanței de fond o

reprezintă confuzia pe care o face cu privire la domeniul de reglementare

al H.G. nr. 834/1991. Acest act normativ nu se referă la construcții

ci la terenuri.

-

Prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor nu este un act constitutiv de drepturi ci unul

declarativ,

care confirmă că aceste terenuri se află în proprietatea

societății

comerciale.

- SC P. SA nu

a depus nici o dovadă că terenul în litigiu

ar fi fost în

administrarea

operativă a fostului O.J.T. Predeal sau în patrimoniul său.

Recurenții

mai arată că certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului în litigiu contravine dispoz. art. 1 din H.G. nr. 834/1991 de

vreme ce acest teren nu s-a aflat niciodată în administrarea

operativă sau în patrimoniul SC P. SA

Apărarea emitentului certificatului de atestare a

dreptului de

proprietate este în sensul că SC P. SA era

îndreptățită la terenul care a

făcut obiectul Deciziilor nr.

1906/1963 și 399/1971, teren înscris în C.F. nr. 8490 Râșnov.

Terenul pe care și-a înscris dreptul de proprietate

în baza Legii nr. 18/1991 reclamantul S.G. nu a fost niciodată înscris în C.F.

nr. 8490 Râșnov. Acest

teren a aparținut SC A.

Râșnov, așa cum rezultă din actele de

la dosar.

Se mai susține că în procedura de emitere

a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, între SC P.

SA și SC A. Râșnov s-a încheiat un proces-verbal de vecinătate,

însă acest proces-verbal nu este

unul translativ de proprietate.

De asemenea se mai arată că:

- SC P. SA nu poate emite pretenții decât asupra terenului de

13.307,20 mp înscris în C.F. nr. 8490 Râșnov, nr. top. 7853, imobil ce

este menționat în toate actele societății comerciale.

- Obiectivul Cabana Cheia aflat în proprietatea SC P. SA se află pe

terenul de 33.307,20 mp din C.F. nr. 8490 nr. top. 7853/1/1.

- Obiectivul Cabana Cheia aflat în proprietatea SC P. SA se află pe

DN 73 A la km 14 iar nu la 15.

Examinând cauza și

sentința atacată, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, soluția instanței de fond este legală dar

considerentele pentru care a fost pronunțată sunt greșite, motiv

pentru care motivarea hotărârii instanței de fond va fi substituită.

Excepția de nelegalitate

invocată în cauză vizează certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0715 emis de Agenția

Națională pentru Turism la 15 iunie 1999.

Cum s-a arătat, acest act a

fost emis la data de 15 iunie 1999, adică anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit

art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel

cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar

potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007,

„Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele

administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004,

în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate

prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii

actului administrativ”.

De asemenea, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426

din 10 aprilie 2008 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile

sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1,

alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21,

art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4 alin.

(1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a

dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007,

reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate,

trebuie precizat însă că judecătorului național îi revine

rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție,

republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul

Convenției Europene).

În acest sens, judecătorul

național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a

Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor

acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de

orice altă prevedere contrară din legislația

națională, fără să fie nevoie să aștepte

abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, hotărârea din 26

aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), M.Of. nr. 830

din 5 decembrie 2007).

Raportându-se, așadar, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica CEDO, Înalta Curte va

reține că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat

dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările

și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără

limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că

aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale

a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor

fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea

legalității actelor administrative cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile

susmenționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel

dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția

e

uropeană a Drepturilor Omului

și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor

fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului

securității juridice, care se regăsește în totalitatea

articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale

statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra

României).

În acest sens, CEDO a reținut

că posibilitatea de anula fără limită în timp o

hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o

încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea

din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of. nr. 414

din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre

precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără

limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și

executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la

justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele CEDO expuse în speța

citată, sunt perfect valabile și în cauza de față,

validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice

existente între hotărârea judecătorească definitivă și

irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către

autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor

prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a celor expuse,

în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție,

republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și la jurisprudența

CEDO, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Pentru considerentele arătate

și în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.M., M.S.,

C.V., P.N. în calitate de moștenitoare legale a defunctului-reclamant S.G.,

împotriva sentinței nr. 119/F din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel

Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.