ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 74/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 10 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. 7615/6272007 s-a dispus sesizarea instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, seria M08 nr. 0715 emis de Autoritatea Națională pentru Turism, la data de 15 iunie 1999 în favoarea pârâtei reclamantă reconvențională SC P. SA, excepție invocată de reclamantul S.G. Prin sentința civilă nr. 119/F din 17 septembrie 2008 Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a Certificatului de Atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M08 nr. 0715 din 15 iunie 1999 emis de Agenția Națională pentru Turism invocată de reclamantul S.G.

în contradictoriu cu pârâții SC P. SA, orașul Râșnov prin Primar, Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Brașov, Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 Râșnov, N.I. , Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepția de nelegalitate a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, seria M08 nr. 0715 emis de Autoritatea Națională pentru Turism, la data de 15 iunie 1999 în favoarea pârâtei reclamantă reconvențională SC P. SA este nefondată deoarece c ertificatul de atestare a dreptului de proprietate M08 nr. 0715 a fost emis de Autoritatea Națională pentru Turism la data de 15 iunie 1999 în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a H.G.

nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat. Instanța de fond a mai constatat că la emiterea acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate au fost respectate condițiile legale impuse pentru emiterea sa valabilă, respectiv: s-a întocmit documentația ce cuprinde inventarul bunurilor aflate în patrimoniul SC P. SA , schițele privind identificarea terenului, avizele necesare emise de autoritățile competente, precum și procesul verbal de vecinătate. S-a mai reținut că s usținerile reclamantului potrivit cărora terenul care face obiectul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate M08 nr. 0715 se află înscris în C.F.

nr. 8490 Râșnov nr.top 7853/1 și diferă de terenul asupra căruia s-a constituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 în favoarea reclamantului S.G., nu sunt de natură să afecteze valabilitatea acestui certificat. Rațiunea pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost cea prevăzută de art. l din H.G.

nr. 834/1991 , respectiv aceea că „ terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat de către autoritatea publică județeană." Interpretând logic aceste dispoziții legale instanța a concluzionat că voința legiuitorului a fost aceea ca bunurile aflate în patrimoniul societăților comerciale și care servesc desfășurării obiectului lor de activitate, să intre în proprietatea acestora.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanții S.G., S.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că : - Invocând excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele SC P. SA, reclamantul nu a criticat procedurile de emitere ci o chestiune de substanță și anume ideea că SC P. SA nu avea nici un drept asupra terenului pentru care a cerut și a obținut certificatul de atestare. - Este nefondată afirmația instanței de fond potrivit căreia nu are relevanță faptul că terenul asupra căruia SC P. SA avea un drept de administrare operativă se află în alt loc decât în cel la care se referă certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

- O altă greșeală a instanței de fond o reprezintă confuzia pe care o face cu privire la domeniul de reglementare al H.G. nr. 834/1991. Acest act normativ nu se referă la construcții ci la terenuri. - Prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu este un act constitutiv de drepturi ci unul declarativ, care confirmă că aceste terenuri se află în proprietatea societății comerciale. - SC P. SA nu a depus nici o dovadă că terenul în litigiu ar fi fost în administrarea operativă a fostului O.J.T. Predeal sau în patrimoniul său. Recurenții mai arată că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu contravine dispoz. art. 1 din H.G.

nr. 834/1991 de vreme ce acest teren nu s-a aflat niciodată în administrarea operativă sau în patrimoniul SC P. SA Apărarea emitentului certificatului de atestare a dreptului de proprietate este în sensul că SC P. SA era îndreptățită la terenul care a făcut obiectul Deciziilor nr. 1906/1963 și 399/1971, teren înscris în C.F. nr. 8490 Râșnov. Terenul pe care și-a înscris dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 reclamantul S.G. nu a fost niciodată înscris în C.F. nr. 8490 Râșnov. Acest teren a aparținut SC A. Râșnov, așa cum rezultă din actele de la dosar. Se mai susține că în procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, între SC P. SA și SC A. Râșnov s-a încheiat un proces-verbal de vecinătate, însă acest proces-verbal nu este unul translativ de proprietate.

De asemenea se mai arată că: - SC P. SA nu poate emite pretenții decât asupra terenului de 13.307,20 mp înscris în C.F. nr. 8490 Râșnov, nr. top. 7853, imobil ce este menționat în toate actele societății comerciale. - Obiectivul Cabana Cheia aflat în proprietatea SC P. SA se află pe terenul de 33.307,20 mp din C.F. nr. 8490 nr. top. 7853/1/1. - Obiectivul Cabana Cheia aflat în proprietatea SC P. SA se află pe DN 73 A la km 14 iar nu la 15. Examinând cauza și sentința atacată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, soluția instanței de fond este legală dar considerentele pentru care a fost pronunțată sunt greșite, motiv pentru care motivarea hotărârii instanței de fond va fi substituită.

Excepția de nelegalitate invocată în cauză vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M08 nr. 0715 emis de Agenția Națională pentru Turism la 15 iunie 1999. Cum s-a arătat, acest act a fost emis la data de 15 iunie 1999, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală. Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene).

În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), M.Of.

nr. 830 din 5 decembrie 2007). Raportându-se, așadar, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica CEDO, Înalta Curte va reține că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția e uropeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României). În acest sens, CEDO a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M.Of.

nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată…. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție. Argumentele CEDO expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și la jurisprudența CEDO, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.M., M.S., C.V., P.N. în calitate de moștenitoare legale a defunctului-reclamant S.G., împotriva sentinței nr. 119/F din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.