ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1488/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 8 octombrie

2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC V. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Suceava, și a

suspendat executarea deciziei de impunere nr. 742 din 25 mai 2009 emisă de

pârâtă, până la soluționarea irevocabilă a cauzei

.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut, în esență,

următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, suspendarea executării actului administrativ

poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14,

și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea

acestui act.

În

conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din același act

normativ, partea vătămată poate să ceară

instanței suspendarea executării unui act administrativ dacă

există dat un caz bine justificat și pentru prevenirea unei pagube

iminente.

„Cazul

bine justificat” este definit la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca

fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt

de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin

„pagubă iminentă” se înțelege, potrivit dispozițiilor art. 2

lit. ș) din același act normativ, prejudiciul material viitor și

previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

În

speță, se arată în considerentele încheierii atacate, din actele

și lucrările dosarului rezultă că sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de textele de lege mai sus citate.

Astfel,

în ce privește existența cazului bine justificat, fără a

intra în problemele de fond invocate de reclamantă dar făcând,

totuși, o analiză sumară a acestora, prima instanță

apreciază ca fiind discutabil faptul că acciza este o taxă pe

consum, că media pierderilor tehnologice, constatată de organele de

control, fiind între 3,5 și 4%, norma de consum aprobată a fost

respectată.

De

asemenea, reține prima instanță, trebuie analizat și

aspectul invocat de reclamantă referitor la faptul că organul de

control a făcut în mod eronat aplicarea textului pct. 22 alin. (13) din

Norma metodologică din 22 ianuarie 2004 de aplicare a Legii nr. 571/2003

privind Codul fiscal, situația analizată fiind din anul 2007, când

textul de lege avea un alt conținut.

Totodată,

apreciază prima instanță, se impune a fi analizată, de

către instanța de fond, și susținerea reclamantei

referitoare la faptul că aceasta nu a transformat cantitatea de 104.000 litri alcool etilic de 96% în alcool sanitar în mod legal și că, din acest motiv,

nu ar datora acciza suplimentară de 2.645.811 lei stabilită de

către organele fiscale.

În

fine, reține prima instanță, este de menționat și

faptul, deloc de neglijat, că decizia de impunere nr. 742 din 25 mai 2009

emisă de pârâtă și a cărei suspendare se solicită a fi

dispusă, a fost dată în baza unei alte decizii de impunere, nr. 508

din 6 ianuarie 2009, de către A.N.A.F. – Direcția Județeană

pentru Accize și Operațiuni Vamale, dar a cărei executare a fost

suspendată până la pronunțarea instanței de fond

(sentința nr. 79 din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel Suceava - fila 223), instanță care încă nu s-a pronunțat asupra litigiului

referitor la această din urmă decizie.

Referitor

la condiția necesității prevenirii unei pagube iminente, prima

instanță apreciază

ca

fiind

îndeplinită și această condiție, întrucât

prin punerea

în executare a respectivei

decizii de impunere, prin care i se impută o

sumă

importantă, s-ar putea

ajunge la situația intrării societății reclamante în

incapacitate de plată, cu consecința unei posibile deschideri

a

procedurii

insolvenței,

lucru care ar putea avea efecte nefaste atât asupra societății,

a personalului

angajat dar și a

contribuțiilor viitoare ale societății

la

bugetul

asigurărilor

sociale.

Împotriva

acestei hotărâri, considerând-o netemeinică și nelegală, a

declarat recurs pârâta.

În

motivarea cererii de recurs s-a arătat că până la anularea de

către o instanță judecătorească, actul administrativ

fiscal se bucură de prezumția de legalitate. Motivele privind nelegalitatea

actului administrativ fiscal nu realizează condiția cazului bine

justificat, întrucât prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalității

actului administrativ fiscal atacat.

Măsura

suspendării prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 constituie o

situație de excepție, nu este obligatorie pentru instanța de

judecată, ci facultativă.

Decizia

de impunere constituie titlu de creanță [art. 110 alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003 rep.] iar faptul că împotriva deciziei de impunere reclamanta

a exercitat calea de atac a contestației administrative nu afectează

caracterul cert, lichid și exigibil al obligațiilor stabilite,

întrucât potrivit art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., introducerea contestației

pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului

administrativ fiscal.

Debitorul

nu se poate prevala de propria sa culpă care a dus la intervenția

executării silite.

Prin

executarea silită a debitelor datorate și nestinse voluntar prin

plata sau alte modalități prevăzute de lege, nu se poate

pretinde că s-ar crea o pagubă debitorului având în vedere că

există obligația legală de a plăti.

În

drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct.

9, art. 304

1

C. proc. civ.

Reclamanta-intimată

SC V. SRL a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat

respingerea acestuia ca neîntemeiat. Consideră reclamanta că în

cauză au fost îndeplinite cele două condiții esențiale:

existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei

pagube iminente.

Analizând

cererea de recurs, motivele invocate, dispozițiile legale incidente precum

și în raport de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este

adevărat că motivele de nelegalitate ale actului administrativ fiscal

nu realizează condiția cazului bine judecat, însă având în

vedere că executarea deciziei nr. 508 din 6 ianuarie 2009 emisă de A.N.A.F.,

care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 742 din 25 mai 2009 a

fost suspendată până la pronunțarea instanței de fond

(sentința nr. 79 din 10 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel Suceava) acesta reprezintă un motiv de nelegalitate și

totodată de caz bine justificat, fiind reținut în acest sens și

de instanța de fond.

În

ceea ce privește prejudiciul iminent, se reține că acesta este

în strânsă corelație cu cazul bine justificat, întrucât tot în

decizia nr. 508 din 6 ianuarie 2009 s-a constatat că s-a depășit

norma de consum aprobată cu 72 grade Dall și societatea reclamantă

a fost obligată să plătească accize suplimentare.

Punerea

în executare a unor obligații fiscale care nu sunt certe, întrucât s-a

dispus anterior suspendarea executării lor, constituie un real prejudiciu

și văzând și suma imputată s-ar ajunge la o stare de

incapacitate de plată a societății reclamante intimate.

Constatând

că instanța de fond a pronunțat o sentință legală

și temeinică, apreciind că sunt îndeplinite în cauză condițiile

prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte,

în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P.

Suceava împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 martie 2010.