ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1488/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1488/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 8 octombrie
2009, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de
reclamanta SC V. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Suceava, și a
suspendat executarea deciziei de impunere nr. 742 din 25 mai 2009 emisă de
pârâtă, până la soluționarea irevocabilă a cauzei
.
Pentru a pronunța această
hotărâre, prima instanță a reținut, în esență,
următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ, suspendarea executării actului administrativ
poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14,
și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea
acestui act.
În
conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din același act
normativ, partea vătămată poate să ceară
instanței suspendarea executării unui act administrativ dacă
există dat un caz bine justificat și pentru prevenirea unei pagube
iminente.
„Cazul
bine justificat” este definit la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca
fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt
de natură să creeze o îndoială serioasă în privința
legalității actului administrativ.
Prin
„pagubă iminentă” se înțelege, potrivit dispozițiilor art. 2
lit. ș) din același act normativ, prejudiciul material viitor și
previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a
funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu
public.
În
speță, se arată în considerentele încheierii atacate, din actele
și lucrările dosarului rezultă că sunt îndeplinite
cumulativ condițiile prevăzute de textele de lege mai sus citate.
Astfel,
în ce privește existența cazului bine justificat, fără a
intra în problemele de fond invocate de reclamantă dar făcând,
totuși, o analiză sumară a acestora, prima instanță
apreciază ca fiind discutabil faptul că acciza este o taxă pe
consum, că media pierderilor tehnologice, constatată de organele de
control, fiind între 3,5 și 4%, norma de consum aprobată a fost
respectată.
De
asemenea, reține prima instanță, trebuie analizat și
aspectul invocat de reclamantă referitor la faptul că organul de
control a făcut în mod eronat aplicarea textului pct. 22 alin. (13) din
Norma metodologică din 22 ianuarie 2004 de aplicare a Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal, situația analizată fiind din anul 2007, când
textul de lege avea un alt conținut.
Totodată,
apreciază prima instanță, se impune a fi analizată, de
către instanța de fond, și susținerea reclamantei
referitoare la faptul că aceasta nu a transformat cantitatea de 104.000 litri alcool etilic de 96% în alcool sanitar în mod legal și că, din acest motiv,
nu ar datora acciza suplimentară de 2.645.811 lei stabilită de
către organele fiscale.
În
fine, reține prima instanță, este de menționat și
faptul, deloc de neglijat, că decizia de impunere nr. 742 din 25 mai 2009
emisă de pârâtă și a cărei suspendare se solicită a fi
dispusă, a fost dată în baza unei alte decizii de impunere, nr. 508
din 6 ianuarie 2009, de către A.N.A.F. – Direcția Județeană
pentru Accize și Operațiuni Vamale, dar a cărei executare a fost
suspendată până la pronunțarea instanței de fond
(sentința nr. 79 din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel Suceava - fila 223), instanță care încă nu s-a pronunțat asupra litigiului
referitor la această din urmă decizie.
Referitor
la condiția necesității prevenirii unei pagube iminente, prima
instanță apreciază
ca
fiind
îndeplinită și această condiție, întrucât
prin punerea
în executare a respectivei
decizii de impunere, prin care i se impută o
sumă
importantă, s-ar putea
ajunge la situația intrării societății reclamante în
incapacitate de plată, cu consecința unei posibile deschideri
a
procedurii
insolvenței,
lucru care ar putea avea efecte nefaste atât asupra societății,
a personalului
angajat dar și a
contribuțiilor viitoare ale societății
la
bugetul
asigurărilor
sociale.
Împotriva
acestei hotărâri, considerând-o netemeinică și nelegală, a
declarat recurs pârâta.
În
motivarea cererii de recurs s-a arătat că până la anularea de
către o instanță judecătorească, actul administrativ
fiscal se bucură de prezumția de legalitate. Motivele privind nelegalitatea
actului administrativ fiscal nu realizează condiția cazului bine
justificat, întrucât prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalității
actului administrativ fiscal atacat.
Măsura
suspendării prevederilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 constituie o
situație de excepție, nu este obligatorie pentru instanța de
judecată, ci facultativă.
Decizia
de impunere constituie titlu de creanță [art. 110 alin. (3) din O.G.
nr. 92/2003 rep.] iar faptul că împotriva deciziei de impunere reclamanta
a exercitat calea de atac a contestației administrative nu afectează
caracterul cert, lichid și exigibil al obligațiilor stabilite,
întrucât potrivit art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., introducerea contestației
pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului
administrativ fiscal.
Debitorul
nu se poate prevala de propria sa culpă care a dus la intervenția
executării silite.
Prin
executarea silită a debitelor datorate și nestinse voluntar prin
plata sau alte modalități prevăzute de lege, nu se poate
pretinde că s-ar crea o pagubă debitorului având în vedere că
există obligația legală de a plăti.
În
drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct.
9, art. 304
1
C. proc. civ.
Reclamanta-intimată
SC V. SRL a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat
respingerea acestuia ca neîntemeiat. Consideră reclamanta că în
cauză au fost îndeplinite cele două condiții esențiale:
existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei
pagube iminente.
Analizând
cererea de recurs, motivele invocate, dispozițiile legale incidente precum
și în raport de art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată
că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Este
adevărat că motivele de nelegalitate ale actului administrativ fiscal
nu realizează condiția cazului bine judecat, însă având în
vedere că executarea deciziei nr. 508 din 6 ianuarie 2009 emisă de A.N.A.F.,
care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 742 din 25 mai 2009 a
fost suspendată până la pronunțarea instanței de fond
(sentința nr. 79 din 10 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de
Apel Suceava) acesta reprezintă un motiv de nelegalitate și
totodată de caz bine justificat, fiind reținut în acest sens și
de instanța de fond.
În
ceea ce privește prejudiciul iminent, se reține că acesta este
în strânsă corelație cu cazul bine justificat, întrucât tot în
decizia nr. 508 din 6 ianuarie 2009 s-a constatat că s-a depășit
norma de consum aprobată cu 72 grade Dall și societatea reclamantă
a fost obligată să plătească accize suplimentare.
Punerea
în executare a unor obligații fiscale care nu sunt certe, întrucât s-a
dispus anterior suspendarea executării lor, constituie un real prejudiciu
și văzând și suma imputată s-ar ajunge la o stare de
incapacitate de plată a societății reclamante intimate.
Constatând
că instanța de fond a pronunțat o sentință legală
și temeinică, apreciind că sunt îndeplinite în cauză condițiile
prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte,
în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta D.G.F.P.
Suceava împotriva încheierii din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 16 martie 2010.