ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4311/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 10 iulie 2009 în dosarul nr. 43/43/2009 al Curții de Apel Târgu Mureș, reclamanții M.C.O., G.S.E. și T.G. au solicitat suspendarea executării deciziei nr. 207 din 7 iulie 2009 emisă de procurorul șef al D.N.A., până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea cererii s-a arătat că, la data de 9 martie 2009, a fost emisă decizia nr. 84 privind salarizarea procurorilor, procurorilor militari și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul D.N.A., prin care s-a dispus acordarea începând cu data de 1 martie 2009 a sporului de 50% de risc și solicitare neuropsihică calculat la indemnizația de încadrare brută prevăzută de lege.

La data de 7 iulie 2009, ca urmare a adresei emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul șef al D.N.A. a emis un nou ordin în acest sens, respectiv decizia nr. 207 din 7 iulie 2009, prin care s-a dispus suspendarea aplicării deciziei nr. 84 din data de 9 martie 2009. Reclamanții au arătat că, în motivarea actului administrativ, se invocă faptul că prin adresa din 2009, M.F.P. a comunicat suspendarea solicitării M.P. de plată în continuare a sporului în cauză, întrucât această plată intră sub incidența O.U.G. nr. 71/2009. S-a menționat că împotriva actului administrativ fiscal reclamanții au formulat plângere prealabilă. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Raportat la primul temei juridic, s-a arătat că, prin actul administrativ atacat, se încalcă în mod evident principiul neretroactivității legii, pentru că, deși actul este emis la data de 7 iulie 2009, prin acesta se dispune suspendarea aplicării deciziei nr. 84 din 9 martie 2009 a procurorului șef al D.N.A., începând cu data de 1 iunie 2009. Art. 14 din Legea nr. 554/2004 este invocat atât pentru a se arăta că s-au încălcat aceste dispoziții la data emiterii actului atacat cât și ca temei legal al suspendării actului administrativ atacat. În ce privește prima raportare la acest text de lege s-a arătat că art. 14 din Legea nr. 554/2004 prevede în mod clar și neechivoc procedura de suspendare a efectelor unui act administrativ.

Astfel, s-a arătat că suspendarea actului administrativ poate fi dispusă numai de către instanța de judecată și numai în anumite cazuri bine justificate, autoritatea administrativă emitentă neavând competența de a dispune o atare măsură, cu atât mai mult cu cât actul administrativ a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. Pe cale de consecință, măsura suspendării deciziei nr. 84 din 9 martie 2009 este lipsită de orice fundament legal, având în vedere că niciun text de lege nu reglementează competența organului administrativ emitent de a dispune o asemenea măsură. În al doilea rând, art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost invocat pentru a justifica faptul că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, respectiv a deciziei nr. 207 din 7 iulie 2009 emisă de procurorul șef al D.N.A.

S-a arătat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii, fiind în prezența unui act administrativ cu aparență de nelegalitate, iar prejudiciul material viitor este cert și previzibil. În acest sens, s-a arătat că este posibilă perturbarea gravă a funcționării unei autorități publice, iar la nivel individual paguba iminentă rezidă în scăderea considerabilă a veniturilor salariale. De altfel s-a arătat că acest spor asupra căruia s-a dispus prin actul administrativ atacat, a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin decizia nr. 21/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a constatat că personalul auxiliar de specialitate și personalul conex personalului auxiliar de specialitate au dreptul la acest spor, calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a O.G.

nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001. D.N.A. a depus întâmpinare la dosar solicitând respingerea cererii. În cuprinsul întâmpinării s-a invocat faptul că, prin Decizia nr. 784 din 12 mai 2009 a Curții Constituționale, s-a decis în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din O.U.G.

nr. 75/2008, respectiv a articolului care prevede faptul că „Plata sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanței de urgență, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției, se va realiza, eșalonat, în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare o prezentei ordonanțe de urgență, modalitatea de eșalonare fiind stabilită prin ordin comun al ministrului justiției, ministrului economiei și finanțelor, președintelui C.S.M., președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție". De asemenea s-a arătat că, după intrarea în vigoare și aplicarea deciziei nr. 84 din 9 martie 2009, declararea neconstituțională a O.U.G.

nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției și nepromulgarea O.U.G. nr. 225/2008 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sistemul justiției, Guvernul României a aprobat O.U.G. nr. 71 /2008 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. De asemenea s-a arătat că art. 3 din O.U.G. nr. 71/2009 menționează expres faptul că: „Plățile restante ale sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidența prevederilor O.U.G.

nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2009, și a prevederilor Ordinului ministrului justiției, al ministrului economiei și finanțelor, al președintelui C.S.M., al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție și al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției se execută cu respectarea prevederilor art. 1 și art. 2". S-a menționat că, având în vedere aceste aspecte, procurorul general a emis Ordinul nr. 1472/2009, prin care, luând act de aplicarea art. 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 71/2009 prin care „orice cerere de executare silită se suspendă de drept" a dispus suspendarea plății sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și înștiințându-se de acest fapt și D.N.A., prin adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicitându-se în consecință suspendarea, începând cu 1 iunie 2009, a deciziei procurorului șef al D.N.A. privind acordarea de la 1 martie 2009 a sporului în discuție. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 110 din 11 august 2009, a admis cererea de suspendare a executării deciziei nr. 207 din 7 iulie 2009 emisă de procurorul șef al D.N.A., până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite cumulativ condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind existența cazului bine justificat și a pagubei iminente. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta D.N.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând și suspendarea executării sentinței atacate, până la soluționarea prezentului recurs.

Prin criticile aduse sentinței atacate se susțin, în esență, următoarele: - în mod greșit instanța de fond a reținut că sporul de 50% este un drept salarial actual, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 74 din Legea nr. 303/2004, în realitate acesta fiind un drept restant recunoscut prin hotărâri judecătorești executorii și prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, asupra recursului în interesul legii promovat de procurorul general cu privire la acordarea acestui spor către magistrați; - potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. care reglementează recursul în interesul legii „soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanțe". Se susține că interpretarea corectă a acestor dispoziții duce la concluzia că această decizie nu este obligatorie pentru autoritatea pârâtă, atâta vreme cât nu există hotărâri judecătorești irevocabile care să oblige angajatorul la plata acestui spor; - în mod greșit prima instanță nu a reținut incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, care în art. 1 alin. (1) stabilește modalitatea plății eșalonate a drepturilor de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin hotărâri judecătorești devenite executorii până la 31 decembrie 2009, iar alin. (2) prevede că „orice cerere de executare silită se suspendă de drept". Se arată că acesta este temeiul legal în baza căruia procurorul general a emis Ordinul nr. 1472/2009 și, în aplicarea art. 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 71/2009 a dispus suspendarea plății sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și a înștiințat despre aceasta și D.N.A., care pentru respectarea acestor norme legale succesive și obligatorii a emis, prin procurorul șef, decizia nr. 207 din 7 iulie 2009 a cărei suspendare se solicită; - condiția existenței unei „pagube iminente", astfel cum această noțiune este definită prin dispozițiile art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 nu este îndeplinită, astfel cum a apreciat instanța de fond, deoarece reclamanții cunoșteau faptul că plata în salariu a sporului de 50% este temporară, în măsura în care bugetul instituției și legislația în vigoare o permit, suspendarea fiind previzibilă.

Referitor la cererea de suspendare a executării sentinței atacate, recurenta - pârâtă o motivează prin prisma faptului că se ajunge la o diminuare a bugetului instituției și a imposibilității asigurării pe viitor a plății drepturilor salariale. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Condiția existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă, fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediată și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe fond conținutul actului administrativ.

În speță, instanța de fond a legat, în mod corect, existența cazului bine justificat de susținerile reclamanților referitoare la netemeinicia și nelegalitatea considerentelor de fapt și de drept, care au stat la baza emiterii, iar faptul că în conținutul actului administrativ atacat nu se face nicio referire la vreunul din cazurile de diminuare sau suspendare a acordării salariului prevăzut de art. 74, reușește să creeze o aparență de nelegalitate asupra actului administrativ. Mai mult, motivarea în drept a măsurii luate prin ordinul menționat s-a raportat la adresa Parchetului de pe lângă Înalta curte de Casație și Justiție, act care nu poate constitui un temei legal al suspendării, care este un act administrativ cu forță juridică superioară unei adrese și fără a avea la bază o normă legală specială în materia drepturilor salariale care să dea legitimitate juridică măsurii dispuse prin ordinul atacat.

Aspectul că, în fața primei instanțe autoritatea pârâtă a încercat să suplinească motivarea în drept a actului administrativ, în sensul că a invocat incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu este de natură a înlătura îndoiala serioasă asupra legalității actului, legalitate care trebuie analizată prin raportare la conținutul actului administrativ astfel cu a fost elaborat la data emiterii acestuia. A două condiție impusă de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente în patrimoniul persoanei, prin punerea în executare a actului administrativ.

Pe de altă parte, prezumția de legalitate a unui act administrativ este dată și de modul în care autoritatea publică emitentă înțelege să își desfășoare activitatea de administrație în regim de putere publică, potrivit competenței legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise și care trebuie să denote stabilitate și continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Or, prin faptul că la trei luni de zile de la emiterea de către procurorul șef al D.N.A. prin care s-a inclus în indemnizația procurorilor și personalului de specialitate juridică din cadrul D.N.A. sporul de 50%, aceeași autoritate emite un ordin de suspendare a primului în temeiul unei adrese, nu se mai poate vorbi de o prezumție de legalitate irefragabilă.

Iminența pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activității sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează. Astfel cum a reținut și instanța de fond, această condiție este îndeplinită în speță, având în vedere că o consecință imediată a punerii în executare a ordinului atacat i-ar lipsi pe reclamanți de mijloacele financiare suficiente existenței, iar afirmațiile pârâtei în sensul că reclamanții cunoșteau faptul că includerea sporului de 50% în indemnizație are caracter temporar nu a fost dovedita prin nicio probă administrată în cauză. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării sentinței atacate cu recurs, Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de interes, având în vedere soluționarea recursului la primul termen de judecată, sentința instanței de fond devenind astfel irevocabilă.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta D.N.A. împotriva sentinței civile nr. 110 din 11 august 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2009.