ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 622/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 10346 din 8

octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 14498/3/2007, Tribunalul

București, secția a VII-a comercială, a admis acțiunea în

formă restrânsă formulată de A.V.A.S. București, în

contradictoriu cu A.S. de la SC M. SA Suceava. A constatat intervenit pactul

comisoriu de grad IV și, în consecință, rezoluțiunea

contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni din 27 aprilie 1995, a

dispus repunerea părților în situația anterioară prin

anularea actelor ce au condus la diminuarea numărului de acțiuni

deținut de pârâtă și respectiv prin obligarea acesteia la

restituirea a 83.166 de acțiuni, reprezentând 70% din capitalul social al

pârâtei la momentul privatizării.

Reclamanta a declarat apel

împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință

de la 24 octombrie 2007, iar pârâta a declarat apel doar împotriva

sentinței, în termenul legal.

Prin decizia comercială

nr. 354 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă și

a admis, ca fondat, apelul formulat de pârâtă și ca urmare, a

schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins, ca

neîntemeiate capetele de cerere din acțiunea principală, referitoare

la condițiile de aplicare a pactului comisoriu, la constatarea

rezoluțiunii contractului de vânzare – cumpărare din 27 aprilie 1995

și la repunerea părților în situația anterioară prin

restituirea acțiunilor.

Pentru a se pronunța,

astfel, a reținut cu privire la apelul formulat de către

reclamantă că este neîntemeiată susținerea apelantei

referitoare la caracterul relativ al nulității care intervine în

cazul nerespectării dispozițiilor art. 7201 C. proc. civ., aceste

dispoziții legale fiind imperative, astfel încât, nulitatea actului de

procedură îndeplinit cu nerespectarea acestora este una absolută,

care poate fi invocată și de instanță din oficiu, chiar

dacă partea nu invocă nicio vătămare.

Soluția primei

instanțe, privind excepția prematurității întemeiată

pe non identitatea dintre pretențiile care figurează în convocatorul

depus la dosar, este legală și temeinică, apelanta -

reclamantă recunoscând chiar în motivele de apel diferența dintre

sumele pretinse, nefăcând nicio precizare cu privire la această

lipsă de concordanță.

Ca atare, în mod corect,

prima instanță a conchis că nu se poate aprecia că sumele

solicitate prin cererea de chemare în judecată sunt aceleași cu

sumele pentru care s-a făcut convocarea la conciliere în privința

capetelor de cerere în obligarea la plata daunelor – interese, ca urmare a

desființării contractului, constând în dobânzi, penalități,

dividende etc.

În ceea ce privește

apelul formulat de pârâtă, a reținut că prima instanță

s-a limitat la a face aplicarea dispozițiilor art. 2 din actul adițional

la contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni, încheiat de

părțile litigante, fără a observa că prin actele

adiționale ulterioare ale dosarului de fond, pactul comisoriu de ultim

grad nu a mai fost menținut ca sancțiune.

Cum soluția primei

instanțe se bazează tocmai pe existența pactului comisoriu de

ultim grad, iar acest pact comisoriu a fost reținut de instanță

cu nesocotirea actelor adiționale nr. 4 și 5 aflate la dosar,

soluția este criticabilă în privința rezoluțiunii

contractului și a repunerii părților în situația

anterioară.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs reclamanta, invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., raportat la art. 312

C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii în parte

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe cu

privire la capetele 3, 4 și 5 din cererea de chemare în judecată

și respingerea apelului formulat de pârâtă.

A arătat că adresa

din 28 februarie 2007 face dovada convocării la conciliere și a

atingerii scopului prevăzut de art. 7201 C. proc. civ., sumele pretinse

prin cererea de chemare în judecată fiind mai mici decât cele

prevăzute în acest înscris, astfel că soluția dată

excepției este nelegală și apelul propriu trebuia admis.

Cu privire la reținerea

inexistenței pactului comisoriu, a arătat că prin actul

adițional din 20 decembrie 1999 la contractul de vânzare - cumpărare

acțiuni, la punctul 2 s-a introdus un nou alineat, ce prevede clauza de

desființare a contractului, iar ulterior încheierii acestui act

adițional au mai fost încheiate actele adiționale nr. 4 și 5 ce

au avut în vedere, însă, numai modificarea datei de achitare a ratelor

și cuantumul acestora, restul clauzelor fiind menținute, astfel

că, aceasta fiind voința reală a părților, apelul

pârâtei trebuia respins.

Intimata – pârâtă a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, reiterând

apărările formulate la fond și în apel.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

În privința primei

critici, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că instanța de apel a aplicat corect

dispozițiile art. 7201 C. proc. civ. la situația de fapt

rezultată din actele dosarului.

Astfel, actul depus de

recurenta – reclamantă face referire la alte sume de bani, aferente altei

perioada, solicitate fie global ca în cazul dobânzilor și

penalităților fie generic, ca în cazul dividendelor – fiind, deci,

diferite de cele precizate prin cererea de chemare în judecată, pentru

fiecare pretenție, ceea ce echivalează cu lipsa concilierii, care potrivit

cerințelor textului de lege precitat trebuie efectuată înainte de

introducerea acțiunii, cu atât mai mult cu cât se invocă prin recurs

că o parte din suma datorată s-a executat, ceea ce demonstrează

caracterul formal al demersului recurentei – reclamante.

Așa fiind, în mod

legal, instanța de apel a confirmat soluția dată de prima

instanță excepției, față de caracterul obligatoriu al

procedurii rezultat din natura normei juridice.

În privința criticilor

referitoare la interpretarea voinței părților în

legătură cu stabilirea unui pact comisoriu de gradul IV și a

efectelor juridice ale acestuia – neluate în considerare de instanța de

apel, critici subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., se constată că nici acestea nu sunt fondate.

Inițial, prin actul

adițional nr. 1 s-a prevăzut modificarea pct. 4 lit. b), alin. (1)

din contract, iar prin actul adițional nr. 2 a intervenit o altă

modificare a aceleiași clauze, privitor la modalitatea de plată.

Prin actul adițional nr.

3 s-a prevăzut din nou modificarea punctului 4 lit. b) în privința

modalității de plată și completarea acestuia prin

introducerea unui pact comisoriu de gradul IV, dar prin actele adiționale

succesive nr. 4 și 5 cu referire la același articol din contract,

părțile au prevăzut un alt conținut care nu mai cuprinde

pactul comisoriu încât nu se poate susține peste conținutul actelor

adiționale că de fiecare dată părțile au înțeles

doar să completeze acest articol din contract și nu să îl

modifice așa cum rezultă din chiar conținutul literal al acestor

două din urmă acte adiționale, pct. 4 lit. b) din contract fiind

redat integral cu noul conținut.

Această interpretare

rezultă și din faptul că atunci când părțile se

referă la menținerea celorlalte clauze se referă la restul

contractului și nu la clauza în litigiu.

Prin urmare, neexistând un

pact comisoriu de gradul IV în vigoare la data sesizării instanței,

în mod legal, instanța de apel a reținut că soluția primei

instanțe este greșită.

Așa fiind, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta A.V.A.S. București, împotriva deciziei Curții de Apel

București nr. 354 din 2 iulie 2009, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.