ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prin plângerea penală din data de 19 decembrie 2007, petentul M.C.V. a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție o sesizare penală împotriva magistraților judecători Z.L., S.I. și A.M., precum și procurorul P.L., prin care, în principal, a solicitat cercetarea acestora pentru infracțiunile prev. de art. 246 și art. 264 C. pen., întrucât la 7 decembrie 2007 i-ar fi respins recursul, în mod abuziv, prin decizia nr. 5919, pronunțată în dosarul nr. 1300/42/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care o consideră netemeinică și nelegală. 2. Plângerea penală formulată de petiționar a fost soluționată prin rezoluția nr. 617/P/2008 din 27 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, în sensul că s-a dispus în baza art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații menționați, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen., întrucât faptele nu există. Din actele premergătoare administrate în cauză, procurorul a reținut că prin rezoluția din 25 aprilie 2007, adoptată în dosarul nr. 66/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) C. proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații D.L. și A.O., judecător la Judecătoria Ploiești, respectiv procuror la parchetul de pe lângă această instanță. Totodată, s-a mai dispus neînceperea urmăririi penale fată de A.C., A.G. și A.O., procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, precum și față de B.C.

- agent șefia Poliția Municipală Ploiești - Secția 4, în temeiul art. 10 lit. f) C. proc. pen. Î n motivarea soluției s-a apreciat, în esență că, nici agentul de poliție judiciară B.C. și nici procurorii și judecătorii care au participat la soluționarea dosarului nr. 1929/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești nu și-au exercitat abuziv atribuțiile de serviciu și, pe cale de consecință, nu au comis nici infracțiunea de favorizarea infractorului. Î mpotriva rezoluției nr. 66/P/2007, M.C.V. a formulat plângere, conform art. 278 C. proc. pen., care însă a fost respinsă ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 539/ll-2/2007 din 30 mai 2007 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Ulterior, petiționarul s-a adresat instanței competente cu plângere formulată în baza art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința penală nr. 113 din 17 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 1300/42/2007, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondală, plângerea formulată de M.C.V., reținând că din actele premergătoare efectuate de parchet rezultă inexistența infracțiunilor reclamate de petent împotriva magistraților indicați în sesizarea penală. La data de 14 noiembrie 2007, la Înalta Curte de Casație și Justiție a fost înregistrat recursul formulat de petent împotriva sentinței penale nr. 113 din 17 octombrie 2007. Prin decizia nr. 5919 din 7 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în complet de trei judecători - Z.L., S.I.

și A.M., a respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.C.V., reținând că soluția de neîncepere a urmăririi penale adoptată față de intimați este temeinică și legală din moment ce nu au putut fi identificate elemente ale infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen. Î n raport de această stare de fapt, procurorul cauzei a constatat că din actele dosarului nu rezultă indicii cu privire la existența faptelor sesizate de petiționar, instanța făcând o aplicare strictă a prevederilor procedurale în materie, astfel că a dispus neînceperea urmăririi penale față de cei magistrați, întrucât faptele reclamate nu există, aceeași soluție dispunând-o și cu privire la procurorul de ședință P.L.

care, cu prilejul soluționării cauzei, și-a exercitat atribuțiile de serviciu în conformitate cu legea. 3. Plângerea împotriva acestei rezoluții, formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 22904/5061/11-2/2009 din data de 28 octombrie 2009 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 4. În plângerea adresată instanței la data de 10 noiembrie 2009, petentul a atacat rezoluția menționată, solicitând desființarea acesteia întrucât o consideră nelegală și netemeinică.

Examinând actele premergătoare efectuate în cauză, Curtea constată că plângerea este nefondată pentru următoarele considerente: Referitor la rezoluția nr. 617/P/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, ce face obiectul plângerii în prezenta cauză, Înalta Curte constată că procurorul a apreciat în mod corect că, prin adoptarea unor hotărâri judecătorești și, respectiv prin formularea de concluzii în ședințele de judecată, magistrații, judecători și procurori, nu se fac vinovați de săvârșirea vreunei infracțiunii în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, deoarece ar fi fost fiind necesar ca aceștia să acționeze, cu știință, în scopul prejudicierii interesului petiționarului și, respectiv, a favorizării vreunei părți din cauză, ceea ce nu s-a dovedit în speță.

Aprecierea că intimații - magistrați nu se fac vinovați de săvârșirea vreunei fapte penale, respectiv a infracțiunilor prev. de art. 246 și art. 264 C. pen., după cum apreciază petiționarul, este corectă, întrucât activitatea desfășurată de magistrații se înscrie printre atribuțiile de serviciu prevăzute de legea de organizare judecătorească și regulamentul de ordine interioară al parchetelor, iar cum din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către intimați în scopul prejudicierii intereselor procesuale ale persoanei vătămate, simplul fapt că activitățile desfășurate de magistrați au condus la un rezultat care nu a convenit intereselor acesteia nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a intimaților - magistrați.

Totodată, Înalta Curte constată că, de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și nici un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale; de asemenea, nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desființarea și transformarea hotărârilor judecătorești, aceasta fiind permisă numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate cu respectarea dispozițiilor legale.

Practic, nemulțumirea uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată, fără prezentarea nici unui element de natură să susțină indicii privind existența unui raport juridic de drept penal, nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale. Ca atare, cum din examinarea deciziei penale emise de intimații judecători și criticată de petent reiese că aceasta întrunește cerințele de legalitate, fiind riguros motivată, atât în fapt, cât și în drept, iar concluziile procurorului de ședință au fost conforme cu actele dosarului și normele legale incidente în cauză, nu poate fi reținută în sarcina magistraților reclamați săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și favorizarea infractorului sesizate, neexistând nici un element din care să rezulte că aceștia au instrumentat tendențios și abuziv cauza cu a cărei soluționare au fost investiți.

Ca atare, pentru toate aceste considerente, constatând că rezoluția procurorului este legală și temeinică, văzând și prevederile art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționar și, pe cale de consecință, va menține rezoluția atacată, urmând ca, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul să fie obligat la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE: Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul M.C.V. împotriva rezoluției nr. 617/P/2008 din 27 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs în 10 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi 03 martie 2010.