ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.

Prin

plângerea penală din data de 19 decembrie 2007, petentul M.C.V. a adresat Înaltei

Curți de Casație și Justiție o sesizare penală împotriva magistraților judecători

Z.L., S.I. și A.M., precum și procurorul P.L., prin care, în principal, a solicitat

cercetarea acestora pentru infracțiunile prev. de art. 246 și art. 264 C. pen.,

întrucât la 7 decembrie 2007 i-ar fi respins recursul, în mod abuziv, prin

decizia nr. 5919, pronunțată în dosarul nr. 1300/42/2007 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pe care o consideră netemeinică și nelegală.

2.

Plângerea penală formulată

de petiționar a fost soluționată

prin

rezoluția nr. 617/P/2008 din 27 aprilie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală

și criminalistică, în sensul că s-a dispus în baza art. 228 alin. (6) și

art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de

magistrații

menționați, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 246 și art. 264 C. pen., întrucât faptele nu există.

Din

actele premergătoare administrate în cauză, procurorul a reținut că prin

rezoluția din 25 aprilie 2007, adoptată în dosarul nr. 66/P/2007 a Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) C.

proc. pen. și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față

de magistrații D.L. și A.O., judecător la Judecătoria Ploiești, respectiv

procuror la parchetul de pe lângă această instanță.

Totodată, s-a mai dispus neînceperea urmăririi

penale fată de

A.C., A.G. și A.O., procurori la Parchetul

de pe lângă Judecătoria Ploiești, precum și față de B.C. - agent șefia Poliția

Municipală Ploiești - Secția 4, în temeiul art. 10 lit. f) C. proc. pen.

Î

n motivarea soluției

s-a apreciat, în esență că, nici agentul de

poliție judiciară B.C. și

nici procurorii și judecătorii care au

participat

la soluționarea dosarului nr. 1929/P/2006 al Parchetului de

pe lângă

Judecătoria Ploiești nu și-au exercitat abuziv atribuțiile de serviciu și, pe

cale de consecință, nu au comis nici infracțiunea de favorizarea infractorului.

Î

mpotriva rezoluției nr. 66/P/2007, M.C.V.

a formulat plângere, conform art. 278 C. proc. pen., care însă a

fost

respinsă ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 539/ll-2/2007 din 30 mai 2007 a

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Ulterior, petiționarul s-a adresat instanței competente cu plângere

formulată în baza art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința penală nr. 113 din 17 octombrie 2007, pronunțată în

dosarul nr. 1300/42/2007, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondală,

plângerea formulată de M.C.V., reținând că din actele premergătoare efectuate

de parchet rezultă

inexistența

infracțiunilor reclamate de petent împotriva magistraților

indicați în

sesizarea penală.

La data de 14 noiembrie 2007, la Înalta Curte de Casație și Justiție a

fost înregistrat recursul formulat de petent împotriva sentinței penale nr. 113

din 17 octombrie 2007.

Prin decizia nr. 5919 din 7 decembrie 2007, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în complet de trei judecători - Z.L., S.I. și A.M., a

respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.C.V., reținând că

soluția de neîncepere a urmăririi penale adoptată față de intimați este

temeinică și legală din moment ce nu au putut fi identificate elemente ale

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 264 C. pen.

Î

n raport de această stare de fapt, procurorul cauzei a constatat că din

actele dosarului nu rezultă indicii cu privire la existența faptelor sesizate

de petiționar, instanța făcând o aplicare strictă a prevederilor procedurale în

materie, astfel că a dispus neînceperea urmăririi penale față de cei

magistrați, întrucât faptele reclamate nu există, aceeași soluție dispunând-o

și cu privire la procurorul de ședință P.L. care, cu prilejul soluționării

cauzei, și-a exercitat atribuțiile de serviciu în conformitate cu legea.

temeiul art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția

nr. 22904/5061/11-2/2009 din data de 28 octombrie 2009 a procurorului șef al

Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

2009, petentul a atacat rezoluția menționată,

solicitând desființarea

acesteia întrucât o consideră nelegală și

netemeinică.

Examinând actele premergătoare efectuate în cauză, Curtea constată că

plângerea este nefondată pentru următoarele considerente:

Referitor la rezoluția nr. 617/P/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, ce

face obiectul plângerii în prezenta cauză, Înalta Curte constată că procurorul

a apreciat în mod corect că, prin adoptarea unor hotărâri judecătorești și,

respectiv prin formularea de concluzii în ședințele de judecată, magistrații,

judecători și procurori, nu se fac vinovați de săvârșirea vreunei infracțiunii

în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, deoarece ar fi fost fiind

necesar ca aceștia să acționeze, cu știință, în scopul prejudicierii

interesului petiționarului și, respectiv, a favorizării vreunei părți din

cauză, ceea ce nu s-a dovedit în speță. Aprecierea că intimații - magistrați nu

se fac vinovați de săvârșirea vreunei fapte penale, respectiv a infracțiunilor

prev. de art. 246 și art. 264 C. pen., după cum apreciază petiționarul, este

corectă, întrucât activitatea desfășurată de magistrații se înscrie printre

atribuțiile de serviciu prevăzute de legea de organizare judecătorească și

regulamentul de ordine interioară al parchetelor, iar cum din verificările

efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a

atribuțiilor de serviciu de către intimați în scopul prejudicierii intereselor

procesuale ale persoanei vătămate,

simplul

fapt că activitățile desfășurate de magistrați au condus la un

rezultat

care nu a convenit intereselor acesteia nu poate constitui temei pentru

tragerea la răspundere penală a intimaților - magistrați.

Totodată, Înalta Curte constată că, de principiu, în cauzele

încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând

soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei

convingeri și nici un magistrat nu poate fi tras la

răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a

bazat

în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre părțile

implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei

pentru angajarea răspunderii penale; de asemenea, nu este permis ca pe calea

plângerii penale să se tindă la desființarea și transformarea hotărârilor

judecătorești, aceasta fiind permisă numai în cadrul căilor de atac prevăzute

de lege și exercitate cu respectarea dispozițiilor legale.

Practic, nemulțumirea uneia dintre părțile implicate în litigiu față de

soluția adoptată, fără prezentarea nici unui element de

natură să susțină indicii privind existența unui raport juridic de

drept

penal, nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii

penale.

Ca atare, cum din examinarea deciziei penale emise de

intimații judecători și criticată de petent

reiese că aceasta întrunește

cerințele de legalitate, fiind riguros

motivată, atât în fapt, cât și în drept, iar concluziile procurorului de

ședință au fost conforme cu actele dosarului și normele legale incidente în

cauză, nu poate fi

reținută în sarcina

magistraților reclamați săvârșirea infracțiunilor de

abuz în serviciu și

favorizarea infractorului sesizate, neexistând nici un element din care să

rezulte că aceștia au instrumentat tendențios și abuziv cauza cu a cărei

soluționare au fost investiți.

Ca atare, pentru toate aceste considerente, constatând că

rezoluția procurorului este legală și temeinică,

văzând și prevederile

art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționar și, pe cale de

consecință, va menține rezoluția atacată, urmând ca, în conformitate cu

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul să fie obligat la

cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca

nefondată plângerea formulată de petiționarul

M.C.V.

împotriva rezoluției nr. 617/P/2008

din 27

aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul la plata sumei de

200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu

recurs în 10 zile de la comunicare.

Pronunțată

în ședință publică, azi 03 martie 2010.