ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3146/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3146/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată
următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Camera de
Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, venită
prin declinare de competență de la Tribunalul Harghita, prin sentința civilă nr. 2081 din 14 iunie 2007, reclamanta SC C.D. a
solicitat ca în contradictoriu cu pârâta SC D.M.C. SRL să se constate nulitatea
contractului de închiriere nr. 316 din 14 aprilie 2004.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că
a încheiat în calitate de proprietar cu pârâta contractul de închiriere sus
menționat, pentru suprafața de 100 ha fond forestier, situat în zona Valea Ditrăului
– Muntele Mare, în vederea exploatării miniere, contra unei chirii. Contractul,
a susținut reclamanta, a fost încheiat cu încălcarea art. 9 alin. (2) din
Statutul cadru al Composesoratului Ditrău, deoarece adunarea generală din 9
noiembrie 2003, care a dat împuternicire Consiliului de Administrație să
încheie contractul, nu a fost statutară.
Prin sentința arbitrală nr. 54 din data de 13
martie 2008, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional a respins acțiunea
formulată de reclamantă.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul
a reținut că între părți a intervenit contractul de închiriere nr. 316/2004.
Pentru a încheia contractul, Consiliul de Administrație al reclamantului avea
nevoie de acordul adunării generale a membrilor composesoratului. La data de 26
octombrie 2003, cvorumul cerut de art. 8 din Statut nu a fost întrunit,
adunarea generală neluând nici o decizie cu privire la contractul de
închiriere. În consecință, adunarea generală s-a întrunit din nou, la data de 9
noiembrie 2003, când cei prezenți au decis, cu 1672 voturi pentru încheierea
contractului de închiriere și continuarea legăturilor cu pârâta. Deși cea de a
doua convocare nu a avut loc în cea de a zecea zi de la prima convocare, ci în
cea de a treisprezecea, hotărârea nu a fost contestată în justiție, astfel cum
permit dispozițiile art. 16 din statut. În consecință, Consiliul de
administrație a avut capacitatea necesară pentru a încheia contractul cu pârâta.
În ceea ce privește nulitatea convenției de
arbitraj, tribunalul a arătat că aceasta nu a mai fost susținută în fața
tribunalului arbitral.
Susținerea privind referendumul local
organizat la data de 1 octombrie 2006, care s-a pronunțat împotriva
contractului, a fost înlăturată, având în vedere că acesta este un adaos la
regimul legal privind contestarea hotărârilor adunărilor generale ale
composesoratelor sau cu alte cuvinte o cale nelegală de contestare care nu
poate avea nici o consecință.
Împotriva sentinței arbitrale a formulat
acțiune în anulare reclamanta SC C.D., înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, instanță care a admis excepția necompetenței
materiale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții
de Apel București, prin sentința comercială nr. 7586 din 18 iunie 2008.
Prin sentința comercială nr. 155 din 6
octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins
excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, invocată de
reclamantă și a respins ca nefondată acțiunea în anulare.
În ceea ce privește excepția invocată,
instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 356
C. proc. civ., iar în raport de obiectul litigiului privind constatarea
nulității absolute a unui contract de închiriere, în lipsa convenției
arbitrale, competența ar fi aparținut Tribunalului București, iar instanța
imediat următoare este Curtea de Apel București.
Cu privire la criticile întemeiate pe
dispozițiile art. 364 lit. a), f) și i) C. proc. civ., care au format obiectul
acțiunii în anulare, Curtea de Apel a reținut următoarele:
- caracterul de comercialitate al litigiului
rezultă din faptul că o parte este societate comercială;
- reclamanta și-a nominalizat arbitrul și
supleantul acestuia, care să participe la soluționarea cauzei, în cazul în care
arbitrul principal ar fi fost indisponibil;
- motivul prevăzut de art. 364 lit. f), este
nefondat, tribunalul s-a pronunțat în limitele cererii de chemare în judecată;
- criticile încadrate în art. 364 lit. i) nu
au fost în mod corect dezvoltate, invocarea acestui text fiind formală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs
reclamanta, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.
3, 7 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, recurenta a
invocat faptul că instanța de apel a respins în mod greșit excepția lipsei
necompetenței materiale. În susținerea excepției invocată arată că raportul
juridic dintre părți derivă din contractul de închiriere, act juridic care nu
reprezintă un fapt de comerț. Cu toate acestea, susține recurenta că acest
contract poate dobândi caracterul uni act de comerț, numai în situația în care
acesta este încheiat de un comerciant și să fie în legătură cu comerțul pe care
îl exercită societatea. În speța de față, pârâta a încheiat contractul în
vederea executării activității de exploatare minieră, iar terenul închiriat
este destinat îndeplinirii obiectului de activitate al societății pârâte. Drept
consecință, litigiul de față este civil, fiind aplicabile dispozițiile art. 364
lit. a) C. proc. civ. În raport de acest motiv solicită admiterea recursului,
casarea sentinței și trimiterea cauzei spre soluționare instanței competentă.
Cu privire la incidența art. 364 lit. c) C.
proc. civ., arată că arbitrul desemnat de recurentă nu a participat la judecata
pricinii, în aceste condiții nefiind respectată convenția arbitrală.
Cu privire la incidența art. 364 lit. f) C.
proc. civ., a arătat că instanța arbitrală nu s-a pronunțat asupra acțiunii în
constatarea nulității absolute, care este imprescriptibilă,
Cu privire la incidența art. 364 lit. i) C.
proc. civ., a susținut că tribunalul arbitral a evitat să se pronunțe cu
privire la caracterul nestatutar al Adunării generale care trebuia să-i
mandateze pe reprezentanții legali cu dreptul de a semna contractul de
închiriere.
În raport de aceste motive a solicitat
admiterea recursului, modificarea sentinței, admiterea acțiunii în anulare și
admiterea acțiunii.
Analizând recursul formulat prin prisma
motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menționate, Înalta
Curte constată că este nefondat.
Critica privind nulitatea convenției de
arbitraj, raportat la necompetența materială de soluționare a cauzei de către
tribunalul arbitral, excepție întemeiată pe necomercialitatea litigiului de
față este neîntemeiată.
Analizând excepția de necompetență invocată, Curtea
de apel a reținut netemeinicia acesteia, întrucât în raport de obiectul cererii
de chemare în judecată, privind constatarea nulității absolute a contractului
de închiriere, cauza are natură comercială și nu civilă.
Astfel, caracterul comercial al litigiului
decurge din interpretarea dispozițiilor art. 56 C. com., coroborat cu
dispozițiile art. 3 C. com. Contractul de locațiune încheiat dobândește
caracterul unui act de comerț fiind încheiat între comercianți și în legătură
cu comerțul pe care-l exercită societatea.
În mod independent de natura cauzei dedusă
judecății, Tribunalul Harghita, investit prin declinare de competentă de către
Judecătoria Gheorghieni, prin sentința civilă nr. 2081 din 14 iunie 2007, a constatat existența convenției arbitrale, în temeiul art. 343
3
C. proc. civ., a
declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Curții de Arbitraj
Internațional. Reclamanta SC C.D., conform încheierii din data de 24 ianuarie
2008 nu a contestat competența Tribunalului Arbitral.
În ceea ce privește competența Curții de Apel
în soluționarea acțiunii în anulare, Înalta Curte arată că în raport de
valoarea contractului de închiriere, competența în primă instanță potrivit art.
2
1
pct. 1 lit. a) C. proc. civ., aparținea tribunalului, independent
de dispozițiile deciziei Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție nr. XXXII din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României la data de
10 decembrie 2008. În aceste condiții curtea de apel, în condițiile art. 365 C.
proc. civ., a fost instanța competentă să soluționeze acțiunea în anulare.
Examinând acțiunea în anulare, din
perspectiva art. 364 C. proc. civ., în mod corect curtea de apel a constatat cu
privire la motivul întemeiat pe dispozițiile art. 364 lit. f) C. proc. civ., că
acesta nu poate fi primit întrucât motivele de desființare a hotărârii
arbitrale nu vizează reexaminarea hotărârii arbitrale sub aspectul modului de
soluționare a fondului litigiului.
Sub acest aspect, critica recurentei, în
sensul că instanța arbitrală nu s-a pronunțat asupra acțiunii în constatarea
nulității absolută este neîntemeiată întrucât tribunalul arbitral a analizat capacitatea
Consiliului de Administrație a composesoratului de a încheia contractul cu
pârâta, ca și condiție de validitate a actului juridic civil. În această
situație, recurenta nu poate susține că tribunalul arbitral nu s-a pronunțat
asupra obiectului cererii de chemare în judecată.
Concluzia este identică și cu privire la
critica referitoare la încălcarea ordinii publice, motiv de desființare
prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., Înalta Curte constatând că în
realitate reclamanta urmărește extinderea controlului de nelegalitate cu
privire la sentința arbitrală, soluție care nu este posibilă, în condițiile art.
364 C. proc. civ. În sprijinul acestui motiv, recurenta a reiterat motivele de
nulitate ale contractului, susținute prin cererea de chemare în judecată, care
nu pot forma obiectul reexaminării sentinței arbitrale sub aspectul modului de
soluționare a fondului cauzei.
Cu privire la incidența motivului prevăzut de
art. 364 lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte constată nu se poate reține nicio
încălcare a acestor dispoziții, în condițiile în care componența tribunalului
arbitral a fost stabilită în conformitate cu Regulile de procedură ale Curții
capitolul III, reclamanta desemnându-și arbitrul în persoana d-lui I.S.P., iar
acesta fiind indisponibil el a fost înlocuit de supleantul său dl. S.J.
În consecință, criticile aduse soluției
pronunțată de Curtea de Apel sunt nefondate, astfel că recursul potrivit art. 312
C. proc. civ., urmează a fi respins.
Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,
recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform
dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
reclamanta SC C.D. împotriva sentinței comerciale nr. 155 din 6 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.
Obligă recurenta SC C.D. la plata sumei de
10.000 lei în favoarea intimatei SC D.M.C. SRL DITRĂU.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27
noiembrie 2009.