ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10065/2009

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 4 decembrie 2007, reclamanta M.E.R. a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Turda în calitate de reprezentant al Primăriei Turda și Consiliul local al municipiului Turda, în calitate de reprezentant al Statul Român, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună restituirea în natură a porțiunii libere a imobilului situat în județul Cluj, înscris în C.F. 9313 Turda, în suprafață de 106 stj.p., precum și întabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară. Prin sentința civilă nr. 32/D din 15 ianuarie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.E.R.

împotriva pârâtului Primarul municipiului Turda, a dispus restituirea în natură a porțiunii libere din imobilul situat în Turda, județul Cluj, înscris în C.F. 9313 în suprafață de 381 mp, identificat potrivit raportului de expertiză și, totodată, l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 2.870 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Imobilul înscris în C.F. nr. 8148 Turda, cu nr. top 904, grădină de 106 stj.p., pe care era edificată o casă familială, a aparținut lui P.N. și soției acestuia, P.C., ca bun comun. Prin Decretul nr. 251/1986, imobilul a trecut în proprietatea statului, iar prin încheierea nr. 767/1989 s-a radiat construcția ca urmare a demolării, imobilul cu nr.top 904 fiind transcris în C.F.

9313 Turda în favoarea Statul Român. P.C. a decedat la 2 septembrie 1988, iar P.N. a decedat la 8 ianuarie 2002, moștenitoarea acestora fiind reclamanta din prezenta acțiune. Potrivit raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, terenul este liber în prezent, neafectat de lucrările de investiții pentru care s-a dispus exproprierea, fiind ocupat de garajele edificate de locatarii blocului de locuințe situat în apropriere. Având în vedere dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și reținând că bunul imobil nu a fost utilizat în scopul exproprierii, că nu a avut loc o nouă declarație de utilitate publică, acesta poate fi restituit în natură reclamantei. În ce privește întabularea dreptului de proprietate, tribunalul a reținut că această operațiune nu poate fi realizată deoarece reclamanta nu a învestit instanța cu o cerere pentru reînființarea imobilului.

Prin decizia civilă nr. 146/A din 6 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința și a respins în întregime acțiunea reclamantei. Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamanta, în calitate de moștenitoare a proprietarilor tabulari, a învestit instanța cu o acțiune prin care a solicitat restituirea terenului liber, invocând în drept dispozițiile Legii nr. 33/1994 . Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stipulat că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în baza acestei legi, care are caracter reparator.

În art. 11 din această lege, se prevede că imobilele expropriate, a căror suprafață nu a fost folosită în scopul exproprierii, se vor restitui în natură dacă sunt libere. Reclamanta nu a depus o notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin decizia LIII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Or, în speță, acțiunea reclamantei a fost formulată la data de 4 decembrie 2007, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dat fiind că, potrivit art. 329 C. proc.

civ., deciziile pronunțate în recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, în mod nelegal tribunalul a admis acțiunea reclamantei, în condițiile în care aceasta nu și-a valorificat eventualele drepturile în temeiul Legii nr. 10/2001. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta prezintă istoricul imobilului, arătând că a aparținut autorilor săi și că a fost expropriat în vederea sistematizării orașului Turda, lucrările pentru atingerea obiectivului nefiind efectuate până în prezent.

De asemenea, arată că împrejurarea dacă dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile numai în cazul exproprierilor de bunuri imobile efectuate după intrarea în vigoare a acestei legi sau dacă se aplică și exproprierilor efectuate anterior nu poate comporta discuții, în acest sens pronunțându-se decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999 prin care Curtea Supremă de Justiție a stabilit că prevederile legale anterior menționate sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii. Recurenta invocă și prevederile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, arătând că, indiferent dacă terenul a fost inclus sau nu în domeniul public al comunei este apt a fi restituit în condițiile fondului funciar.

Susține totodată că dreptul de proprietate are un caracter absolut, invocând în acest sens art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului . Consideră că nu putea uza de prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece majoritatea instanțelor au opinat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă. De altfel, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este mijlocul procedural cel ai eficient.

Aceste aspecte au fost tranșate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin decizia nr. XXXIII la 9 iunie 2008, prin care s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță, prin restituirea imobilului reclamantei nu s-ar aduce atingere acestor valori. Pertinența susținerilor sale este confirmată și de alte soluții jurisprudențiale prin care s-au admis astfel de acțiuni, invocându-se cu titlu de exemplu decizia civilă nr. 2286 din 22 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Motivarea instanței de apel în sensul că în speță își găsește aplicarea decizia nr. LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este străină de natura pricinii deoarece, în opinia recurentei, sunt incidente dispozițiile deciziei civile nr. XXXIII/2008 a aceleași instanțe. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe. Intimații deși legal citați, nu au depus la dosar întâmpinare. Recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente: Recurenta a sesizat instanța cu o acțiune în restituirea unui imobil expropriat prin Decretul nr. 115/1938, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Prin urmare, față de obiectul acțiunii și de temeiul juridic al acesteia, toate criticile de nelegalitate referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civ., la incidența în speță a deciziei în interesul legii nr. XXXIII/2008 referitoare la admisibilitatea unei atare acțiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ori la incidența Legii nr. 18/1991 nu au legătură cu cauza. De asemenea, deși invocă prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., recurenta nu arată care este bunul, în sensul Convenției, de care a fost privată cu încălcarea acesteia, știut fiind că exproprierea efectuată înainte ca România să devină stat membru al Convenției nu intră sub cenzura acesteia, conform principiului neretroactivității.

În realitate, așa cum corect a reținut și instanța de apel, Legea nr. 10, care a intrat în vigoare în anul 2001, a prevăzut expres posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a celor expropriate, cu condiția să fie libere. Pentru aceasta era însă necesar ca reclamanta să adreseze o notificare unității deținătoare a terenului, în termenul prevăzut de lege. Or, reclamanta nu a procedat astfel, fără a oferi vreo explicație pertinentă pentru a demonstra că parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială de reparație nu s-ar fi putut finaliza prin restituirea în natură a imobilului.

Dimpotrivă, încearcă să valorifice în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 aceleași argumente care ar fi trebuit să stea la baza notificării, și anume: că este moștenitoarea foștilor proprietari tabulari ai imobilului expropriat și că parte din acesta este în prezent liber, nefiind utilizat în scopul pentru care s-a dispus exproprierea. Este adevărat că prin decizia nr. 6 din anul 1999 Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în interesul legii în sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 - referitoare la restituirea imobilelor expropriate care nu sunt utilizate în scopul pentru care s-a făcut exproprierea - sunt aplicabile și în cazul cererilor care vizează imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii.

Această decizie a fost pronunțată însă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter reparator, care a reglementat expres situația acestor imobile. Tocmai pentru că și după intrarea în vigoare a noii legi, instanțele au continuat să fie sesizate cu cereri de restituire întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar soluțiile au fost neunitare, a fost necesară pronunțarea unei alte decizii în interesul legii, care să unifice jurisprudența. Astfel, s-a pronunțat decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, prin care Secțiile Unite ale Î.C.C.J. au decis că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, tocmai aceasta este situația acțiunii de față, care a fost introdusă abia la 4 decembrie 2007. În raport de această dată, reclamanta nu mai poate invoca nici lipsa de unitate a practicii judiciare, deoarece se pronunțase deja decizia nr. LIII, care fusese și publicată în M.Of. nr.769 din 13 noiembrie 2007. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia curții de apel, prin care s-a respins acțiunea, este legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. fiind indicate doar formal. În baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.E.R. împotriva deciziei nr. 146 A din 6 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2009.