ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10065/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10065/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând
asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor
cauzei constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 4
decembrie 2007, reclamanta M.E.R. a chemat în judecată pe pârâții Primarul
municipiului Turda în calitate de reprezentant al Primăriei Turda și Consiliul
local al municipiului Turda, în calitate de reprezentant al Statul Român,
solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună
restituirea în natură a porțiunii libere a imobilului situat în județul Cluj,
înscris în C.F. 9313 Turda, în suprafață de 106 stj.p., precum și întabularea
dreptului său de proprietate în cartea funciară.
Prin sentința civilă nr. 32/D din 15
ianuarie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte acțiunea
formulată de reclamanta M.E.R. împotriva pârâtului Primarul municipiului Turda,
a dispus restituirea în natură a porțiunii libere din imobilul situat în Turda,
județul Cluj, înscris în C.F. 9313 în suprafață de 381 mp, identificat potrivit
raportului de expertiză și, totodată, l-a obligat pe pârât la plata către
reclamantă a sumei de 2.870 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință,
tribunalul a reținut următoarele:
Imobilul înscris în C.F. nr. 8148
Turda, cu nr. top 904, grădină de 106 stj.p., pe care era edificată o casă
familială, a aparținut lui P.N. și soției acestuia, P.C., ca bun comun.
Prin Decretul nr. 251/1986, imobilul
a trecut în proprietatea statului, iar prin încheierea nr. 767/1989 s-a radiat
construcția ca urmare a demolării, imobilul cu nr.top 904 fiind transcris în C.F.
9313 Turda în favoarea Statul Român.
P.C. a decedat la 2 septembrie 1988,
iar P.N. a decedat la 8 ianuarie 2002, moștenitoarea acestora fiind reclamanta
din prezenta acțiune.
Potrivit raportului de expertiză
topografică întocmit în cauză, terenul este liber în prezent, neafectat de
lucrările de investiții pentru care s-a dispus exproprierea, fiind ocupat de
garajele edificate de locatarii blocului de locuințe situat în apropriere.
Având în vedere dispozițiile art. 35
din Legea nr. 33/1994 și reținând că bunul imobil nu a fost utilizat în scopul
exproprierii, că nu a avut loc o nouă declarație de utilitate publică, acesta
poate fi restituit în natură reclamantei.
În ce privește întabularea dreptului
de proprietate, tribunalul a reținut că această operațiune nu poate fi
realizată deoarece reclamanta nu a învestit instanța cu o cerere pentru
reînființarea imobilului.
Prin decizia civilă nr. 146/A din 6
mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința
și a respins în întregime acțiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, curtea de
apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta, în calitate de
moștenitoare a proprietarilor tabulari, a învestit instanța cu o acțiune prin
care a solicitat restituirea terenului liber, invocând în drept dispozițiile
Legii nr. 33/1994 .
Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul
a stipulat că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989 se restituie în baza acestei legi, care are caracter reparator.
În art. 11 din această lege, se
prevede că imobilele expropriate, a căror suprafață nu a fost folosită în
scopul exproprierii, se vor restitui în natură dacă sunt libere.
Reclamanta nu a depus o notificare
în baza Legii nr. 10/2001, iar prin decizia LIII din 4 iunie 2007, Înalta Curte
de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit că dispozițiile art. 35 din
Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele
expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, în speță, acțiunea reclamantei a
fost formulată la data de 4 decembrie 2007, cu mult după intrarea în vigoare a
Legii nr. 10/2001.
Dat fiind că, potrivit art. 329 C.
proc. civ., deciziile pronunțate în recursul în interesul legii sunt
obligatorii pentru instanțe, în mod nelegal tribunalul a admis acțiunea
reclamantei, în condițiile în care aceasta nu și-a valorificat eventualele
drepturile în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei a declarat recurs
reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Recurenta prezintă istoricul
imobilului, arătând că a aparținut autorilor săi și că a fost expropriat în
vederea sistematizării orașului Turda, lucrările pentru atingerea obiectivului
nefiind efectuate până în prezent.
De asemenea, arată că împrejurarea
dacă dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile numai în cazul
exproprierilor de bunuri imobile efectuate după intrarea în vigoare a acestei
legi sau dacă se aplică și exproprierilor efectuate anterior nu poate comporta
discuții, în acest sens pronunțându-se decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999
prin care Curtea Supremă de Justiție a stabilit că prevederile legale anterior
menționate sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea
unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994,
dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
Recurenta invocă și prevederile art.
36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, arătând că, indiferent dacă terenul a fost
inclus sau nu în domeniul public al comunei este apt a fi restituit în
condițiile fondului funciar.
Susține totodată că dreptul de
proprietate are un caracter absolut, invocând în acest sens art. 1 al
Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului .
Consideră că nu putea uza de
prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece majoritatea instanțelor au opinat că
acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, formulată
după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă.
De altfel, Legea nr. 10/2001, ca
lege specială de reparație, nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului
comun, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
este mijlocul procedural cel ai eficient.
Aceste aspecte au fost tranșate de
către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin decizia nr. XXXIII
la 9 iunie 2008, prin care s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate
neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
Convenția are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acțiuni
în revendicare, întemeiată pe dreptul comun doar în măsura în care astfel nu
s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor
juridice.
În speță, prin restituirea
imobilului reclamantei nu s-ar aduce atingere acestor valori.
Pertinența susținerilor sale este
confirmată și de alte soluții jurisprudențiale prin care s-au admis astfel de
acțiuni, invocându-se cu titlu de exemplu decizia civilă nr. 2286 din 22 martie
2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Motivarea instanței de apel în
sensul că în speță își găsește aplicarea decizia nr. LIII/2007 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție este străină de natura pricinii deoarece, în opinia
recurentei, sunt incidente dispozițiile deciziei civile nr. XXXIII/2008 a
aceleași instanțe.
Recurenta solicită admiterea
recursului, modificarea deciziei, respingerea apelului și menținerea hotărârii
primei instanțe.
Intimații deși legal citați, nu au
depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat și va fi
respins, pentru următoarele considerente:
Recurenta a sesizat instanța cu o
acțiune în restituirea unui imobil expropriat prin Decretul nr. 115/1938,
întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Prin urmare, față de obiectul
acțiunii și de temeiul juridic al acesteia, toate criticile de nelegalitate
referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul
comun - art. 480 C. civ., la incidența în speță a deciziei în interesul legii
nr. XXXIII/2008 referitoare la admisibilitatea unei atare acțiuni după intrarea
în vigoare a Legii nr. 10/2001 ori la incidența Legii nr. 18/1991 nu au
legătură cu cauza.
De asemenea, deși invocă prevederile
art. 1 din primul Protocol adițional la C.E.D.O., recurenta nu arată care este
bunul, în sensul Convenției, de care a fost privată cu încălcarea acesteia,
știut fiind că exproprierea efectuată înainte ca România să devină stat membru
al Convenției nu intră sub cenzura acesteia, conform principiului
neretroactivității.
În realitate, așa cum corect a
reținut și instanța de apel, Legea nr. 10, care a intrat în vigoare în anul 2001, a prevăzut expres posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a celor expropriate, cu
condiția să fie libere.
Pentru aceasta era însă necesar ca
reclamanta să adreseze o notificare unității deținătoare a terenului, în
termenul prevăzut de lege.
Or, reclamanta nu a procedat astfel,
fără a oferi vreo explicație pertinentă pentru a demonstra că parcurgerea
procedurii prevăzute de legea specială de reparație nu s-ar fi putut finaliza
prin restituirea în natură a imobilului.
Dimpotrivă, încearcă să valorifice
în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 aceleași
argumente care ar fi trebuit să stea la baza notificării, și anume: că este
moștenitoarea foștilor proprietari tabulari ai imobilului expropriat și că
parte din acesta este în prezent liber, nefiind utilizat în scopul pentru care
s-a dispus exproprierea.
Este adevărat că prin decizia nr. 6
din anul 1999 Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat în interesul legii în
sensul că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 - referitoare la
restituirea imobilelor expropriate care nu sunt utilizate în scopul pentru care
s-a făcut exproprierea - sunt aplicabile și în cazul cererilor care vizează
imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii.
Această decizie a fost pronunțată
însă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ cu
caracter reparator, care a reglementat expres situația acestor imobile.
Tocmai pentru că și după intrarea în
vigoare a noii legi, instanțele au continuat să fie sesizate cu cereri de
restituire întemeiate pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar
soluțiile au fost neunitare, a fost necesară pronunțarea unei alte decizii în
interesul legii, care să unifice jurisprudența.
Astfel, s-a pronunțat decizia nr. LIII
din 4 iunie 2007, prin care Secțiile Unite ale Î.C.C.J. au decis că
dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acțiunilor având ca
obiect imobile expropriate, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, tocmai aceasta este situația
acțiunii de față, care a fost introdusă abia la 4 decembrie 2007.
În raport de această dată,
reclamanta nu mai poate invoca nici lipsa de unitate a practicii judiciare,
deoarece se pronunțase deja decizia nr. LIII, care fusese și publicată în M.Of.
nr.769 din 13 noiembrie 2007.
Pentru aceste considerente, Înalta
Curte constată că decizia curții de apel, prin care s-a respins acțiunea, este
legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., iar dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. fiind indicate doar
formal.
În baza art. 312 C. proc. civ.
Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.E.R.
împotriva deciziei nr. 146 A din 6 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 11 decembrie 2009.