ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3309/2010

Asupra recursului civil de față Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 508 din 8 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins contestația formulată de reclamantul B.A.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin ordinul nr. 48 din 7 octombrie 2008, emis de Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost respinsă notificarea formulată de reclamantul B.A.A., reținându-se că aceasta nu a fost depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. A mai reținut tribunalul, că notificarea transmisă de reclamant la data de 12 septembrie 2001, prin care a solicitat despăgubiri bănești pentru bunurile preluate (mărfuri și materii prime) prin naționalizare, a fost soluționată prin dispoziția nr. 11843 din 27 iunie 2007, emisă de Primarul municipiului Brașov.

Prin notificarea nr. 87 din 22 ianuarie 2007, transmisă Ministerului Finanțelor Publice, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru părțile sociale deținute de antecesorul acestuia la întreprinderea forestieră „T.B." Brașov. Intre cele două notificări există diferențe importante în ceea ce privește bunurile pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, iar art. 31 din Legea nr. 10/2001, la care face trimitere reclamantul, nu repune în termen persoanele îndreptățite, ci prevede doar modalitatea de stabilire a măsurilor reparatorii. Chiar dacă notificarea a fost transmisă unei alte persoane juridice, important este că aceasta se referă la alte bunuri decât cele solicitate prin notificarea deja soluționată.

Prin decizia nr. 464 A din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant. Instanța de apel a reținut că, prin notificarea nr. 2614/2001, reclamantul a solicitat despăgubiri bănești pentru bunurile preluate ca efect al aplicării legii de naționalizare din anul 1948, respectiv mărfurile aflate în incinta și în afara fabricii, precum și materiile prime. Reclamantul nu a contestat dispoziția prin care notificarea a fost respinsă. Notificarea transmisă în anul 2007 nu are semnificația unei precizări a notificării inițiale. Cele două notificări sunt distincte, a reținut instanța de apel, cea de a doua notificare fiind formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel încât reclamantul este decăzut din dreptul de a solicita măsuri reparatorii pentru contravaloarea părților sociale deținute de autorul său la întreprinderea forestieră.

De asemenea, nu prezintă importanță faptul că la data transmiterii celei de a doua cereri, prima notificare nu fusese soluționată, atât timp cât se referă la bunuri diferite. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. , reclamantul a arătat că, în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a formulat o precizare a notificării pe care a transmis-o în anul 2001 Prefecturii județului Brașov. Instanța de apel a interpretat greșit conținutul celor două documente, reținând că sunt distincte, deși trebuia să observe evidenta conexiune dintre acestea. Notificarea inițială cuprindea două capete de cerere, prin care a cerut despăgubiri bănești pentru bunurile menționate în procesul verbal nr. 1 din 12 iunie 1948 și pentru naționalizarea întreprinderii și a tuturor bunurilor aparținând acesteia.

Interpretarea dată de instanțe art. 31 din Legea nr. 10/2001 este total greșită, deoarece prevederile acestuia se aplică în cazul naționalizării societăților comerciale și a activelor acesteia și nu doar în cazul naționalizării imobilelor, de prevederile textului de lege beneficiind cei care aveau calitatea de acționar sau asociat la data naționalizării. Prin dispoziția nr. 11843 din 27 iunie 2007, Primăria Brașov a soluționat în parte notificarea , constatând că mărfurile aflate în incinta și în afara fabricii și materiile prime nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, restul aspectelor urmând a fi soluționate de autoritățile competente. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în cele ce urmează.

Prin notificarea nr. 2614 din 12 septembrie 2001, reclamantul a solicitat Prefecturii județului Brașov„ acordarea de despăgubiri bănești pentru bunurile preluate va efect al aplicării legii de naționalizare din 11 iunie 1948, potrivit procesului verbal nr. 1 din 12 iunie 1948, act prin care a fost naționalizata Întreprinderea Forestieră T.B." In cuprinsul notificării, reclamantul a arătat că „au fost naționalizate cu această ocazie atât mărfurile aflate în incinta fabricii (..), mărfurile aflate în afara incinta fabricii (...), cât și materiile prime preluate la păduri (...)". La data de 22 ianuarie 2007, reclamantul a transmis Ministerului Finanțelor Publice notificarea nr. 87, prin care a solicitat, prin restituirea prin echivalent a contravalorii părților sociale, pe care defunctul său tata le deținea la data naționalizării". In conținutul acestei notificări, reclamantul face cunoscut că în anul 2001 a transmis o notificare Prefecturii județului Brașov, prin care „am solicitat în baza dispozițiilor Legi nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate ca efect al aplicării legilor de naționalizare". Prin urmare, este evident că cele două documente sunt diferite și nu pot fi interpretate că s-ar completa reciproc.

Astfel, termenii în care sunt redactate cele două notificări sunt neechivoci și nesusceptibili de interpretare, în ceea ce privește obiectul solicitării și bunurile pentru care se solicită măsurile reparatorii. In prima notificare se menționează că se solicită despăgubiri bănești pentru bunurile menționate în procesul verbal de preluare din 12 iunie 1948, care a fost depus la dosar, împreună cu toate anexele sale și care se referă la bunurile existente la sediul din Brașov, respectiv la disponibil, mărfuri în incinta fabricii, mărfuri în afara incintei, investiții și înscrisuri.

Prin cea de a doua notificare se solicită restituirea prin echivalent a contravalorii părților sociale pe care tatăl reclamantului le deținea la întreprinderea forestieră Or, este evident că cele două notificări au obiecte diferite, prima referindu-se la dotări, inventar și materii prime, în timp ce a doua notificare se referea la chiar calitatea de acționar și la acordarea măsurilor reparatorii ce decurg din această calitate.

Este eronată susținerea că prima notificare conține două solicitări, deoarece, în această cerere, reclamantul individualizează cu precizie bunurile pentru care a solicitat despăgubiri ca fiind bunurile menționate în procesul verbal nr. 1 din 12 iunie 1948. Dacă ar fi solicitat măsuri reparatorii pentru acțiunile deținute de tatăl său, reclamantul ar fi trebuit să facă referire și la procesul verbal din 15 octombrie 1948, prin care se atestă naționalizarea întreprinderii și la cererea din 15 octombrie 1948, prin care s-a solicitat radierea din Registrul Comeițului a firmei „B.T." - întreprindere forestieră, deoarece preluarea inventarului și pierderea calității de acționar s-au făcut la date diferite, fiind consemnate în înscrisuri diferite.

Deși reclamantul era în posesia acestor documente, prima notificare nu face nici o referire la ele. De asemenea este eronată și susținerea reclamantului că cea de a doua notificare este o completare și o precizare a celei dintâi. Așa cum s-a arătat, cele două cereri sunt concepute ca două cereri distincte, fiind intitulate fiecare din ele „notificare" și se referă la bunuri diferite (materie primă, inventar și părți sociale), la măsuri reparatorii diferite, fiind transmise unor persoane juridice diferite.

In sistemul Legii nr. 10/2001, alte bunuri decât cele care au făcut inițial obiectul notificării nu pot fi solicitate decât în termenul legal de depunere a notificării, deoarece art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede în termeni riguroși că notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum și valoarea estimată a acestuia, iar alin. (5) al articolului în discuție sancționează netransmiterea în termen a notificării nu pierderea dreptului de a mai solicita măsuri reparatorii în instanță. De altfel, deși în cuprinsul celei de a doua notificări reclamantul menționează că a solicitat despăgubiri pentru bunurile preluate, nu face nici o precizare că această a doua cerere este o completare a celei dintâi.

Or, dacă reclamantul ar fi intenționat să facă o precizare a solicitărilor sale, ar fi fost absolut necesar să facă o astfel de precizare, deoarece a doua notificare a fost transmisă unei alte persoane juridice, care, în mod obiectiv nu avea de unde să cunoască conținutul primei cereri și stadiul procedurii administrative derulate la Primăria municipiului Brașov. Prin urmare, în mod corect instanța de fond și instanța de apel au constatat că cele două notificări se referă la bunuri diferite, care trebuiau solicitate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată. Nefondată este și critica reclamantului referitoare la modul în care instanța de apel a interpretat art. 31 din Legea nr. 1072001, republicată.

Instanța de apel nu a reținut, așa cum susține reclamantul, că art. 31 se aplică doar în situația în care au fost naționalizate imobile, ci a citat textul în discuție pentru a sublinia ideea că a doua notificare are un alt obiect decât cea dintâi și pentru a arăta că această dispoziție legală nu operează o repunere în termen în beneficiul reclamantului. Și criticile referitoare la faptul că Primarul municipiului Brașov ar fi soluționat, prin dispoziția nr. 11843 din 27 iunie 2007, doar o parte din prima notificare sunt nefondate, deoarece atât conținutul cât și partea dispozitivă a înscrisului se referă la întreaga notificare nr. 2614/2001 și nu doar la un capăt de cerere.

Chiar dacă s-ar accepta susținerea reclamantului că au fost solicitate despăgubiri pentru acțiunile deținute de autorul său și prin prima notificare, cu atât mai nefondată este a doua notificare a sa, prin care a solicitat despăgubiri pentru un bun care a mai făcut obiectul unei cereri și pentru care s-a emis dispoziție neatacată în instanță. Față de cele mai sus expuse, recursul declarat de reclamant este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

ID E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.A.A. împotriva deciziei nr. 464A din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2010.