ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3309/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3309/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului civil de față
Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentința nr. 508 din 8 aprilie 2009, Tribunalul
București, secția a
IV
a
civilă, a respins contestația formulată de reclamantul B.A.A. în contradictoriu
cu pârâtul
Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin ordinul
nr. 48 din 7 octombrie 2008, emis de Ministerul
Economiei și Finanțelor, a fost respinsă notificarea formulată de reclamantul
B.A.A.,
reținându-se că aceasta nu a fost
depusă în
termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
A mai reținut tribunalul, că notificarea transmisă de
reclamant la data de 12 septembrie 2001, prin care
a solicitat
despăgubiri bănești
pentru bunurile preluate (mărfuri și materii
prime) prin naționalizare, a fost soluționată prin dispoziția nr.
11843 din 27 iunie 2007, emisă de Primarul
municipiului Brașov.
Prin notificarea nr. 87 din 22
ianuarie 2007, transmisă
Ministerului
Finanțelor Publice, reclamantul a solicitat acordarea
de despăgubiri pentru părțile sociale deținute de
antecesorul
acestuia la întreprinderea
forestieră „T.B." Brașov.
Intre cele două notificări există diferențe importante în ceea ce
privește bunurile pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, iar art. 31
din Legea nr. 10/2001, la care face trimitere reclamantul, nu repune în termen
persoanele
îndreptățite, ci prevede doar
modalitatea de stabilire a măsurilor
reparatorii.
Chiar dacă notificarea a fost
transmisă unei alte persoane juridice, important este că aceasta se referă la
alte bunuri decât
cele solicitate prin notificarea deja soluționată.
Prin decizia nr. 464 A din 6 octombrie 2009, Curtea de
Apel București, secția a III a civilă, a respins
ca nefondat apelul
declarat de reclamant.
Instanța de apel a reținut că, prin notificarea nr.
2614/2001, reclamantul a solicitat despăgubiri bănești
pentru bunurile preluate ca efect al aplicării legii de naționalizare din
anul 1948, respectiv mărfurile aflate în incinta
și în afara fabricii,
precum și materiile prime.
Reclamantul nu a contestat dispoziția
prin care notificarea
a fost respinsă.
Notificarea transmisă în anul 2007 nu
are semnificația unei
precizări a notificării inițiale.
Cele două notificări sunt distincte, a reținut instanța de apel, cea de a
doua notificare fiind formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din
Legea nr. 10/2001, astfel
încât reclamantul
este decăzut din dreptul de a solicita măsuri
reparatorii pentru contravaloarea părților sociale deținute de
autorul
său la întreprinderea forestieră.
De asemenea, nu prezintă importanță
faptul că la data
transmiterii celei
de a doua cereri, prima notificare nu fusese
soluționată, atât timp cât se referă la bunuri diferite.
Împotriva acestei decizii, în termen
legal, a declarat recurs
reclamantul.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
, reclamantul a arătat că, în urma modificărilor
aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,
a formulat o
precizare a notificării pe care a transmis-o în anul 2001
Prefecturii județului Brașov.
Instanța de apel a interpretat greșit conținutul celor două
documente, reținând că sunt distincte, deși
trebuia să observe
evidenta conexiune dintre acestea.
Notificarea inițială cuprindea două
capete de cerere, prin care a cerut despăgubiri bănești pentru bunurile
menționate în procesul verbal nr. 1 din 12 iunie 1948 și pentru naționalizarea
întreprinderii și a tuturor bunurilor aparținând
acesteia.
Interpretarea dată de instanțe art. 31
din Legea nr. 10/2001
este total
greșită, deoarece prevederile acestuia se aplică în cazul
naționalizării societăților comerciale și a
activelor acesteia și nu
doar în
cazul naționalizării imobilelor, de prevederile textului de
lege beneficiind cei care aveau calitatea de
acționar sau asociat la
data naționalizării.
Prin dispoziția nr. 11843 din 27 iunie 2007, Primăria
Brașov a soluționat în parte notificarea ,
constatând că mărfurile
aflate în incinta și în afara fabricii și
materiile prime nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, restul aspectelor urmând a
fi soluționate de autoritățile competente.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în
dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,
dar
nu sunt fondate, pentru cele ce
se vor arăta în cele ce urmează.
Prin notificarea nr. 2614 din 12 septembrie 2001,
reclamantul a solicitat Prefecturii județului Brașov„ acordarea de
despăgubiri bănești pentru bunurile preluate va efect al aplicării legii
de
naționalizare din 11 iunie 1948,
potrivit procesului verbal nr. 1 din 12
iunie 1948, act prin care a fost naționalizata Întreprinderea
Forestieră
T.B."
In cuprinsul notificării, reclamantul
a arătat că „au fost naționalizate cu această ocazie atât mărfurile aflate
în incinta fabricii (..),
mărfurile aflate în afara incinta fabricii (...),
cât și materiile prime
preluate la păduri (...)".
La data de 22 ianuarie 2007, reclamantul a transmis
Ministerului Finanțelor Publice notificarea nr.
87, prin care a solicitat, prin restituirea prin echivalent a contravalorii
părților sociale,
pe care
defunctul
său tata le deținea la data naționalizării".
In conținutul acestei notificări,
reclamantul face cunoscut
că în anul
2001 a transmis o notificare Prefecturii județului
Brașov, prin care „am solicitat în baza
dispozițiilor Legi nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri pentru bunurile
preluate ca efect al aplicării legilor de
naționalizare".
Prin urmare, este evident că cele două documente sunt
diferite și nu pot fi interpretate că s-ar
completa reciproc.
Astfel, termenii în care sunt
redactate cele două notificări
sunt neechivoci și nesusceptibili de
interpretare, în ceea ce
privește obiectul
solicitării și bunurile pentru care se solicită
măsurile reparatorii.
In prima notificare se menționează că se solicită despăgubiri bănești
pentru bunurile menționate în procesul
verbal
de preluare din 12 iunie 1948, care a fost depus la dosar,
împreună cu
toate anexele sale și care se referă la bunurile
existente la sediul din Brașov, respectiv
la disponibil, mărfuri în incinta fabricii,
mărfuri în afara incintei,
investiții și înscrisuri.
Prin cea de a doua notificare se
solicită restituirea prin
echivalent a contravalorii părților sociale pe
care tatăl
reclamantului le deținea la
întreprinderea forestieră
Or, este evident că cele două
notificări au obiecte diferite, prima referindu-se la dotări, inventar și
materii prime, în timp ce
a doua
notificare se referea la chiar calitatea de acționar și la
acordarea măsurilor reparatorii ce decurg din
această calitate.
Este eronată
susținerea că prima notificare conține două
solicitări, deoarece, în
această cerere,
reclamantul
individualizează cu precizie bunurile pentru care
a solicitat
despăgubiri ca fiind
bunurile menționate în procesul verbal nr. 1
din 12 iunie 1948.
Dacă ar fi solicitat măsuri reparatorii pentru acțiunile
deținute de tatăl său, reclamantul ar fi trebuit
să facă referire și la
procesul
verbal din 15 octombrie 1948, prin care se atestă
naționalizarea întreprinderii și la cererea din
15 octombrie 1948,
prin care s-a
solicitat radierea din Registrul Comeițului a firmei
„B.T." - întreprindere forestieră, deoarece
preluarea
inventarului și pierderea calității
de acționar s-au făcut la date
diferite, fiind consemnate în înscrisuri
diferite.
Deși reclamantul era în posesia
acestor documente, prima
notificare nu face nici o referire la ele.
De asemenea este eronată și susținerea reclamantului că
cea de a doua notificare este o completare și o
precizare a celei
dintâi.
Așa cum s-a arătat, cele două cereri sunt concepute ca
două cereri distincte, fiind intitulate fiecare
din ele „notificare" și
se referă la bunuri diferite (materie
primă, inventar și părți sociale), la măsuri reparatorii diferite, fiind
transmise unor persoane juridice diferite.
In sistemul Legii nr. 10/2001, alte bunuri decât cele care
au făcut inițial obiectul notificării nu pot fi
solicitate decât în
termenul legal de
depunere a notificării, deoarece art. 22 alin. (2)
din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede în
termeni riguroși
că notificarea
trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil solicitat,
precum și valoarea estimată a acestuia,
iar alin. (5) al articolului în discuție sancționează netransmiterea în
termen
a notificării nu pierderea dreptului de a mai solicita măsuri reparatorii în
instanță.
De altfel, deși în cuprinsul celei de a doua notificări reclamantul
menționează că a solicitat despăgubiri pentru bunurile preluate, nu face nici o
precizare că această a doua cerere este o completare a celei dintâi.
Or, dacă reclamantul ar fi
intenționat să facă o precizare a
solicitărilor
sale, ar fi fost absolut necesar să facă o astfel de
precizare, deoarece a doua notificare a fost
transmisă unei alte
persoane juridice, care, în mod obiectiv nu avea de
unde să cunoască conținutul primei cereri și stadiul procedurii
administrative derulate la Primăria municipiului
Brașov.
Prin urmare, în mod corect instanța de
fond și instanța de
apel au constatat că cele două notificări se referă
la bunuri diferite, care trebuiau solicitate în termenul prevăzut de Legea nr.
10/2001, republicată.
Nefondată este și critica
reclamantului referitoare la modul
în care instanța de apel a interpretat
art. 31 din Legea nr. 1072001, republicată.
Instanța de apel nu a reținut, așa cum
susține reclamantul, că art. 31 se aplică doar în situația în care au fost
naționalizate imobile, ci a citat textul în discuție pentru a sublinia ideea că
a
doua notificare are un alt obiect
decât cea dintâi și pentru a arăta că această dispoziție legală nu operează o
repunere în termen în
beneficiul reclamantului.
Și criticile referitoare la faptul că
Primarul municipiului
Brașov ar fi soluționat, prin dispoziția nr. 11843
din 27 iunie
2007, doar o parte din prima
notificare sunt nefondate, deoarece
atât
conținutul cât și partea dispozitivă a înscrisului se referă la
întreaga
notificare nr. 2614/2001 și nu doar la un capăt de cerere.
Chiar dacă s-ar accepta susținerea reclamantului
că au fost
solicitate despăgubiri
pentru acțiunile deținute de autorul său și
prin prima notificare, cu
atât mai nefondată este a doua notificare a sa, prin care a solicitat
despăgubiri pentru un bun
care a mai făcut
obiectul unei cereri și pentru care s-a emis
dispoziție neatacată în
instanță.
Față de cele mai sus expuse, recursul
declarat de reclamant
este nefondat
și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
, va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
ID E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul B.A.A.
împotriva deciziei nr. 464A din 6 octombrie
2009 a Curții de Apel București, secția a III a
civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 27 mai 2010.