ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 550/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 8480 din 3 septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâți, iar pe fond a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantului N.C. prin care a solicitat – în contradictoriu cu pârâții L.A., SC L.C. SRL București, SC A. SA București și SC B. SRL Bârlad – să se constate falsurile săvârșite de pârâți în contractul de vânzare-cumpărare încheiat in decembrie 1995 între SC A. SA în calitate de vânzător și SC L.C. SRL, în calitate de cumpărător, cu privire la spațiul comercial situat în Bârlad, precum și în orice alt înscris ce privește înstrăinarea acestui spațiu, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 184 C. proc.

civ. În esență, instanța de fond a apreciat – ținând cont și de principiul disponibilității – că reclamantul, fost director și președinte al C.A. al SC A. SA, a ales greșit calea procesuală, solicitând instanței civile, în temeiul unei norme procedurale referitoare la verificarea de scripte în cazul administrării dovezilor, să constate pretinse falsuri existente într-o convenție, câtă vreme nu a formulat o cerere în anulabilitatea sau nulitatea actului respectiv și cât timp nu a probat că ar fi sesizat vreodată organele de cercetare penală în legătură cu pretinsele falsuri și că acțiunea penală s-ar fi stins sau prescris, așa încât cererea sa să se fi încadrat în cerințele art. 184 C. proc. civ.

Apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 36 din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Instanța de apel a reținut că reclamantul a investit instanța cu o cerere în constatarea unei stări de fapt – cercetarea și constatarea falsurilor săvârșite de pârâți – cu consecința desființării înscrisurilor falsificate și restabilirea situației de fapt anterioare, cerere care este inadmisibilă atât din perspectiva dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. cât și ale art. 184 C. proc. civ., verificarea scriptelor neputând fi invocată decât cu ocazia propunerii de probe în cadrul unei acțiuni și nu ca temei distinct și determinat al unei acțiuni.

De asemenea, instanța de apel nu a primit critica apelantului privind lipsa de rol activ a judecătorului având în vedere cele consemnate și discutate la termenul din 25 iunie 2008 și nici cea referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că participarea procurorului în cauzele civile este o facultate și nu o obligație, procurorul putând participa doar la cererea părții interesate și nu la solicitarea instanței.

Cât privește incidența Deciziei nr. 15 din 21 noiembrie 2005 a Secțiilor Unite – Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată de apelant, instanța a reținut că ea nu se aplică în cauză deoarece ea vizează competența instanței civile de a dispune desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, în cauzele penale în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală și nu situația în speță când reclamantul nu a făcut dovada – nici la fond, nici în apel – că ar fi sesizat organele de cercetare penală și că acțiunea penală s-ar fi stins. Nemulțumit de această decizie, reclamantul a declarat recurs solicitând casarea ei pentru nelegalitate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea recursului recurentul critică decizia din apel pentru că a fost motivată greșit pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., text neinvocat de ea, și nu pe cele ale art. 184 C. proc. civ. și art. 348 C. proc. pen. și Deciziei nr. 15/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocate. Susține recurentul că el a investit instanța cu cereri în anularea contractului de vânzare-cumpărare, pe cale principală, și încuviințarea verificării de scripte, pe cale incidentală, în alte trei dosare distincte aflate pe rolul Tribunalului București, toate vizând vânzarea-cumpărarea a trei spații comerciale din București și Bârlad dar două dintre cereri i-au fost respinse, iar una suspendată, soluțiile date până în prezent fiind tot de respingere a cererilor ca inadmisibile. De asemenea, recurentul critică decizia din apel pentru că a fost dată cu încălcarea principiului disponibilității părților, reținându-se că nu ar fi sesizat organele de cercetare penală.

Deși este real că nu a investit organele de cercetare cu o astfel de cerere apreciază că nici nu era obligatoriu să se adreseze mai întâi acestor organe și nu direct la instanța civilă, mai ales că el a descoperit falsul abia în 2007 și că, potrivit Deciziei nr. 15/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, alegerea aparținea părților. În finalul criticilor recurentul critică instanța de apel, ca și cea de fond, care au soluționat cauza fără participarea procurorului și fără a ține cont de precizarea cererii sale în sensul că solicită și desființarea înscrisurilor falsificate și restabilirea situației anterioare, nu numai verificarea de scripte. Ultima critică privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. de către instanța de apel care nu a micșorat onorariul apărătorului pârâților (2.500 lei, respectiv 10.000 lei) deși putea face acest lucru în raport de munca prestată de avocați și de posibilitățile sale materiale reduse. Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă SC B. SRL a invocat tardivitatea declarării recursului și nulitatea cererii de recurs, apreciind că cele invocate de recurent nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe fond, netemeinicia criticilor. La termenul de astăzi excepția tardivității recursului a fost respinsă ca nefondată iar cea privitoare la nulitatea cererii s-a unit cu fondul. Analizând dezvoltarea criticilor invocate în recurs, prin perspectiva dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., Curtea apreciază, ținând cont și de precizările de astăzi ale recurentului, că acestea pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 (neanalizarea cererii reclamantului astfel cum a fost precizată) și pct. 9 C. proc. civ. [ greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 184 C. proc. civ., art. 45 alin. (3) C. proc. civ. și art. 274 alin. (3) C. proc. civ.]. În consecință, Curtea apreciază că excepția nulității recursului nu poate fi primită, recursul urmând a fi analizat pe fondul criticilor. Recursul este neîntemeiat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Critica recurentului privind analizarea cererii sale prin prisma dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ. și fără a ține cont de precizarea cererii este nefondată deoarece instanța de apel a făcut referire la cele stipulate în art. 111 C. proc. civ. doar în legătură cu solicitarea de a se constata o situație de fapt, inadmisibilitatea cererii reclamantului fiind analizată de instanța de apel și prin prisma acestei norme procedurale, dar și a apărărilor făcute în apel de intimata pârâtă SC L.C. SRL. Împrejurarea că judecătorul face referire în argumentarea soluției date și la alte texte legale decât cele invocate de reclamant nu conduce la nelegalitatea deciziei, cum susține recurentul, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., aparține judecătorului atributul încadrării corecte în drept a stării de fapt. De asemenea, recurentul susține eronat că instanța de apel nu a avut în vedere și precizarea cererii sale referitoare la desființarea înscrisurilor și repunerea în situația anterioară, cerere întemeiată tot pe dispozițiile art. 184 C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă contrariul, instanța de apel primind critica apelantului pe acest aspect, dar găsind-o neîntemeiată. Criticile recurentului privind greșita aplicare și interpretare a legii sunt neîntemeiate deoarece instanțele, atât cea de fond cât și cea de apel, au analizat cererea reclamantului prin prisma dispozițiilor art. 184 C. proc.

civ. reținând inadmisibilitatea cererii de verificare de scripte făcută pe cale principală și nu în contextul administrării dovezilor într-o altă cerere care să vizeze valabilitatea înscrisului pretins falsificat. Curtea apreciază că decizia din apel este corectă iar interpretarea dată acestor norme procedurale este întemeiată și corect argumentată, cercetarea falsurilor dintr-un înscris putând fi făcută de instanța civilă doar în cazul în care ar fi fost investită cu o cerere în cercetarea valabilității respectivului act și când o judecată penală sau o acțiune publică s-ar fi stins sau prescris, cerințe neprobate în speță. Curtea nu poate primi nici critica recurentului privind neparticiparea procurorului, adică greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (3) C. proc.

civ. deoarece cererea formulată de recurent nu se încadrează în cazurile anume prevăzute de lege în care participarea să fie obligatorie, ci în cele în care participarea procurorului este lăsată la aprecierea acestuia, atunci când găsește necesar. Participarea procurorului ar fi fost obligatorie doar în situația avută în vedere de cea dezlegată prin Decizia nr. 15 din 21 noiembrie 2005, respectiv atunci când el ar fi fost titularul unei acțiuni în fața instanței civile pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, în condițiile art. 45 alin. (1) C. proc. civ., în cazul când acțiunea penală s-ar fi stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată, ceea ce nu este cazul în speță.

Din acest considerent instanța de apel a apreciat corect că Decizia nr. 15/2005 a Secțiilor Unite – Înalta Curte de Casație și Justiție nu-și găsește aplicabilitatea în speță, prin acea decizie stabilindu-se titularul cererii în desființarea unui înscris falsificat și competența soluționării ei și nu cerințele exercitării ei. Cât privește neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către instanța de apel în sensul micșorării onorariilor apărătorilor pârâtelor, Curtea apreciază critica drept nefondată deoarece apelantul nu a investit instanța cu o asemenea cerere, iar reducerea onorariilor apărătorilor, ca și mărirea lor, este un drept al judecătorului și nu o obligație. În consecință, Curtea apreciază recursul reclamantului ca nefondat, urmând a-l respinge în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Curtea va obliga recurentul la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă SC L.C. SRL în cuantum de 2.975 lei, suma reprezentând onorariul apărătorului ales, dovedit cu acte în dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul N.C., împotriva deciziei nr. 36 din 27 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă recurentul-reclamant la 2.975 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC L.C. SRL București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.