ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 550/2010

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 8480 din 3

septembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, a fost admisă excepția inadmisibilității

cererii invocată de pârâți, iar pe fond a fost respinsă ca

inadmisibilă cererea reclamantului N.C. prin care a solicitat – în

contradictoriu cu pârâții L.A., SC L.C. SRL București, SC A. SA

București și SC B. SRL Bârlad – să se constate falsurile

săvârșite de pârâți în contractul de vânzare-cumpărare

încheiat in decembrie 1995 între SC A. SA în calitate de vânzător și

SC L.C. SRL, în calitate de cumpărător, cu privire la spațiul

comercial situat în Bârlad, precum și în orice alt înscris ce

privește înstrăinarea acestui spațiu, cerere întemeiată pe

dispozițiile art. 184 C. proc. civ.

În esență,

instanța de fond a apreciat – ținând cont și de principiul

disponibilității – că reclamantul, fost director și

președinte al C.A. al SC A. SA, a ales greșit calea procesuală,

solicitând instanței civile, în temeiul unei norme procedurale referitoare

la verificarea de scripte în cazul administrării dovezilor, să

constate pretinse falsuri existente într-o convenție, câtă vreme nu a

formulat o cerere în anulabilitatea sau nulitatea actului respectiv și cât

timp nu a probat că ar fi sesizat vreodată organele de cercetare

penală în legătură cu pretinsele falsuri și că

acțiunea penală s-ar fi stins sau prescris, așa încât cererea sa

să se fi încadrat în cerințele art. 184 C. proc. civ.

Apelul formulat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia

comercială nr. 36 din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VI-a comercială.

Instanța de apel a

reținut că reclamantul a investit instanța cu o cerere în

constatarea unei stări de fapt – cercetarea și constatarea falsurilor

săvârșite de pârâți – cu consecința desființării

înscrisurilor falsificate și restabilirea situației de fapt

anterioare, cerere care este inadmisibilă atât din perspectiva

dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. cât și ale art. 184 C. proc.

civ., verificarea scriptelor neputând fi invocată decât cu ocazia

propunerii de probe în cadrul unei acțiuni și nu ca temei distinct

și determinat al unei acțiuni.

De asemenea, instanța

de apel nu a primit critica apelantului privind lipsa de rol activ a

judecătorului având în vedere cele consemnate și discutate la

termenul din 25 iunie 2008 și nici cea referitoare la încălcarea

dispozițiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ., apreciind că

participarea procurorului în cauzele civile este o facultate și nu o

obligație, procurorul putând participa doar la cererea părții

interesate și nu la solicitarea instanței.

Cât privește

incidența Deciziei nr. 15 din 21 noiembrie 2005 a Secțiilor Unite –

Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată de apelant,

instanța a reținut că ea nu se aplică în cauză

deoarece ea vizează competența instanței civile de a dispune

desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat,

în cauzele penale în care acțiunea penală s-a stins în faza de

urmărire penală și nu situația în speță când

reclamantul nu a făcut dovada – nici la fond, nici în apel – că ar fi

sesizat organele de cercetare penală și că acțiunea

penală s-ar fi stins.

Nemulțumit de

această decizie, reclamantul a declarat recurs solicitând casarea ei

pentru nelegalitate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului

recurentul critică decizia din apel pentru că a fost motivată

greșit pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., text neinvocat de ea,

și nu pe cele ale art. 184 C. proc. civ. și art. 348 C. proc. pen.

și Deciziei nr. 15/2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, invocate.

Susține recurentul

că el a investit instanța cu cereri în anularea contractului de

vânzare-cumpărare, pe cale principală, și încuviințarea

verificării de scripte, pe cale incidentală, în alte trei dosare

distincte aflate pe rolul Tribunalului București, toate vizând

vânzarea-cumpărarea a trei spații comerciale din București

și Bârlad dar două dintre cereri i-au fost respinse, iar una

suspendată, soluțiile date până în prezent fiind tot de

respingere a cererilor ca inadmisibile.

De asemenea, recurentul

critică decizia din apel pentru că a fost dată cu

încălcarea principiului disponibilității părților,

reținându-se că nu ar fi sesizat organele de cercetare penală.

Deși este real că nu a investit organele de cercetare cu o astfel de

cerere apreciază că nici nu era obligatoriu să se adreseze mai

întâi acestor organe și nu direct la instanța civilă, mai ales

că el a descoperit falsul abia în 2007 și că, potrivit Deciziei nr.

15/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, alegerea aparținea părților.

În finalul criticilor

recurentul critică instanța de apel, ca și cea de fond, care au

soluționat cauza fără participarea procurorului și

fără a ține cont de precizarea cererii sale în sensul că

solicită și desființarea înscrisurilor falsificate și

restabilirea situației anterioare, nu numai verificarea de scripte.

Ultima critică

privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. de către instanța de apel care nu a micșorat

onorariul apărătorului pârâților (2.500 lei, respectiv 10.000

lei) deși putea face acest lucru în raport de munca prestată de

avocați și de posibilitățile sale materiale reduse.

Prin întâmpinarea

formulată intimata-pârâtă SC B. SRL a invocat tardivitatea

declarării recursului și nulitatea cererii de recurs, apreciind

că cele invocate de recurent nu pot fi încadrate în nici unul dintre

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe fond,

netemeinicia criticilor.

La termenul de astăzi

excepția tardivității recursului a fost respinsă ca

nefondată iar cea privitoare la nulitatea cererii s-a unit cu fondul.

Analizând dezvoltarea

criticilor invocate în recurs, prin perspectiva dispozițiilor art. 306 alin.

(3) C. proc. civ., Curtea apreciază, ținând cont și de

precizările de astăzi ale recurentului, că acestea pot fi

încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 (neanalizarea

cererii reclamantului astfel cum a fost precizată) și pct. 9 C. proc.

civ.

[

greșita aplicare

și interpretare a dispozițiilor art. 184 C. proc. civ., art. 45 alin.

(3) C. proc. civ. și art. 274 alin. (3) C. proc. civ.].

În consecință,

Curtea apreciază că excepția nulității recursului nu

poate fi primită, recursul urmând a fi analizat pe fondul criticilor.

Recursul este neîntemeiat

urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Critica recurentului privind

analizarea cererii sale prin prisma dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

și fără a ține cont de precizarea cererii este nefondată

deoarece instanța de apel a făcut referire la cele stipulate în art. 111

C. proc. civ. doar în legătură cu solicitarea de a se constata o

situație de fapt, inadmisibilitatea cererii reclamantului fiind

analizată de instanța de apel și prin prisma acestei norme

procedurale, dar și a apărărilor făcute în apel de intimata

pârâtă SC L.C. SRL.

Împrejurarea că

judecătorul face referire în argumentarea soluției date și la

alte texte legale decât cele invocate de reclamant nu conduce la nelegalitatea

deciziei, cum susține recurentul, deoarece, potrivit dispozițiilor art.

129 alin. (4) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., aparține judecătorului atributul încadrării corecte

în drept a stării de fapt.

De asemenea, recurentul susține

eronat că instanța de apel nu a avut în vedere și precizarea

cererii sale referitoare la desființarea înscrisurilor și repunerea

în situația anterioară, cerere întemeiată tot pe

dispozițiile art. 184 C. proc. civ. deoarece din considerentele deciziei

recurate rezultă contrariul, instanța de apel primind critica

apelantului pe acest aspect, dar găsind-o neîntemeiată.

Criticile recurentului

privind greșita aplicare și interpretare a legii sunt neîntemeiate

deoarece instanțele, atât cea de fond cât și cea de apel, au analizat

cererea reclamantului prin prisma dispozițiilor art. 184 C. proc. civ.

reținând inadmisibilitatea cererii de verificare de scripte

făcută pe cale principală și nu în contextul

administrării dovezilor într-o altă cerere care să vizeze

valabilitatea înscrisului pretins falsificat.

Curtea apreciază

că decizia din apel este corectă iar interpretarea dată acestor

norme procedurale este întemeiată și corect argumentată,

cercetarea falsurilor dintr-un înscris putând fi făcută de

instanța civilă doar în cazul în care ar fi fost investită cu o

cerere în cercetarea valabilității respectivului act și când o

judecată penală sau o acțiune publică s-ar fi stins sau

prescris, cerințe neprobate în speță.

Curtea nu poate primi nici

critica recurentului privind neparticiparea procurorului, adică

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 45 alin.

(3) C. proc. civ. deoarece cererea formulată de recurent nu se

încadrează în cazurile anume prevăzute de lege în care participarea

să fie obligatorie, ci în cele în care participarea procurorului este

lăsată la aprecierea acestuia, atunci când găsește necesar.

Participarea procurorului ar

fi fost obligatorie doar în situația avută în vedere de cea

dezlegată prin Decizia nr. 15 din 21 noiembrie 2005, respectiv atunci când

el ar fi fost titularul unei acțiuni în fața instanței civile

pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris

falsificat, în condițiile art. 45 alin. (1) C. proc. civ., în cazul când

acțiunea penală s-ar fi stins în faza de urmărire penală

printr-o soluție de netrimitere în judecată, ceea ce nu este cazul în

speță.

Din acest considerent

instanța de apel a apreciat corect că Decizia nr. 15/2005 a

Secțiilor Unite – Înalta Curte de Casație și Justiție

nu-și găsește aplicabilitatea în speță, prin acea

decizie stabilindu-se titularul cererii în desființarea unui înscris

falsificat și competența soluționării ei și nu

cerințele exercitării ei.

Cât privește

neaplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de către

instanța de apel în sensul micșorării onorariilor

apărătorilor pârâtelor, Curtea apreciază critica drept

nefondată deoarece apelantul nu a investit instanța cu o asemenea

cerere, iar reducerea onorariilor apărătorilor, ca și

mărirea lor, este un drept al judecătorului și nu o

obligație.

În consecință,

Curtea apreciază recursul reclamantului ca nefondat, urmând a-l respinge

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Curtea va obliga recurentul la plata

cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă SC L.C. SRL în

cuantum de 2.975 lei, suma reprezentând onorariul apărătorului ales,

dovedit cu acte în dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul N.C., împotriva deciziei nr. 36 din 27 ianuarie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, ca nefondat.

Obligă

recurentul-reclamant la 2.975 lei cheltuieli de judecată către

intimata-pârâtă SC L.C. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.