ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9972/2009

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele: P.I. a formulat la 1 februarie 2006 o contestație împotriva dispoziției 55/2004 emisă de Primarul municipiului Alba Iulia prin care i s-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilelor înscrise în C.F. 112 Alba Iulia și C.F. 2281 Alba Iulia. Tribunalul Alba prin sentința civilă nr. 193 din 8 martie 2006 a respins acțiunea ca tardivă. Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia nr. 200 A din 15 iunie 2006 a admis apelul reclamantului, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba (decizia a devenit invocabilă prin decizia civilă nr. 6902 din 19 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins recursul pârâtei împotriva deciziei nr. 200 A/2006).

Tribunalul Alba, rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 1779 din 17 decembrie 2008, a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 55 din 10 februarie 2004 și a obligat pe pârâții Primarul și Primăria Alba Iulia la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului înscris în C.F. 112 Alba Iulia nr. top 226/2/1/I identificat conform raportului de expertiză (completat) V.G. și de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru restul imobilului înscris inițial în C.F. 112 Alba Iulia nr. top 226, 227 și C.F. 2291 Alba Iulia, nr. top 228/1, 229/1 și imposibil de restituit în natură. Au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2785 lei către reclamant.

În considerentele sentinței instanța a constatat următoarele: Imobilul situat în Alba Iulia proprietatea lui R.G. a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poz. 80 din tabelul anexă). Reclamantul împreună cu ceilalți notificatori au calitatea de moștenitori legali în calitate de fii și nepoți ai proprietarului deposedat. Judecătoria Alba Iulia prin sentința civilă nr. 1704/1994 a constatat nulitatea absolută a înscrierii de la poziția 80 din tabelul nr. 10503 din 30 iunie 1950 privitor la imobilul proprietatea lui R.G., soluție menținută prin decizia nr. 790/A/1994. Imobilul revendicat a fost individualizat scriptic în C.F. și faptic pe teren prin expertiza efectuată de expert V.G.

S-a reținut, potrivit raportului de expertiză că singura parcelă care se mai găsește în proprietatea Statului Român este cea numerotată cu nr. top 226/2/1/I (magazin și teren aferent) restul parcelelor fiind transcrise în favoarea proprietarilor S.A., T. și familia R. S-a reținut că reclamantul și-a justificat calitatea de persoană îndreptățită conform art. 4 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001 și a produs probe pentru justificarea preluării abuzive conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că s-a constatat că el este îndreptățit să primească în natură parcela liberă și despăgubiri bănești pentru imobil pentru restul din imobil imposibil de restituit în natură. Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 83/A din 23 aprilie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei Primăria Alba Iulia prin primar, cu obligarea acesteia la 2390 lei cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a considerat nefondate criticile referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reținând o conduită procesuală din partea pârâtei care, în raport de admiterea acțiunii a impus obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Astfel s-a constatat că apelanta a declarat recurs la 4 decembrie 2006 împotriva deciziei Curții de apel prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare împrejurare care a determinat reluarea judecării în anul 2008. În cursul rejudecării s-a reținut că prin notele de ședință pârâta a susținut că nu mai este posibilă restituirea în natură dar că nu se opune la capetele de cerere 1 și 2 din acțiuni această poziție fiind exprimată la 10 decembrie 2008 cu ocazia dezbaterilor în fond, după ce reclamantul a achitat onorariu de expertiză prin care s-a făcut dovada, contrar celor susținute de pârâtă, că există posibilitatea restituirii în natură cât privește imobilul din C.F.

112 Alba Iulia, nr. top 226/2/1/I. În raport de această situație de fapt instanța a apreciat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 275 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de recunoașterea pretențiilor la prima zi de înfățișare iar necomunicare precizării făcută ulterior de contestator către pârâtă nu este de natură să împiedice acordarea cheltuielilor de judecată. Nici critica referitoare la greșita acordare a tuturor cheltuielilor de judecată nu a fost primită, pentru că aprecierea s-a făcut nu în raport de imobilul restituit în natură ci de admiterea în totalitate a contestației. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Alba Iulia prin primar. În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În fapt s-a arătat că pârâta nu s-a opus la admiterea acțiunii, cheltuielile reclamantului această declarație fiind făcută după pronunțarea deciziei 6902/2007 a ÎCCJ. S-a mai susținut că întreaga argumentație a sentinței se bazează pe precizarea de acțiune a reclamantului care nu a fost comunicată pârâtei și de altfel această precizare trebuie discutată sub aspectul tardivei ei depuneri la dosar, la un an după formularea acțiunii și fără să fie pusă în discuția părților. S-a criticat și faptul că nu s-a comunicat pârâtei întâmpinarea depusă de avocata reclamantului în instanță în ședința din 23 aprilie 2009. S-a criticat că s-au acordat în totalitate cheltuieli de judecată deși expertiza a indicat că se poate proceda la o asemenea recuperare numai parțial.

S-a mai criticat faptul că deși acțiunea a fost îndreptată împotriva primarului, instanțele au introdus în dispozitivul hotărârilor din oficiu Primăria Municipiului Alba Iulia încălcându-se principiul dreptului de dispoziție al părților și neobservând că potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 Primăria nu are calitate procesuală pasivă. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. În cauză pârâtul a căzut în pretenții, instanțele obligându-l să emită dispoziție de restituire în natură pentru partea din imobil care poate fi restituită și să acorde despăgubiri pentru restul imobilului.

De la regula înscrisă în art. 274 alin. (1) C. proc. civ., codul îngăduie exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată numai în cazul expres prevăzut de art. 275 C. proc. civ. „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”. În sfârșit art. 276 C. proc. civ. instituie posibilitatea ca instanța să aprecieze în ce măsură cheltuielile pentru pretențiile admise în parte pot fi puse în sarcina părții care a căzut în pretenții sau pot fi compensate. Instanța de apel a reținut corect poziția procesuală a pârâtului și în raport de aceasta a admis cererea de cheltuieli de judecată.

Pretențiile reclamantului nu au fost recunoscute nici în faza administrativă (când i s-a respins notificarea pentru lipsa dovezilor) deși petentul la 20 ianuarie 2006 a cerut informații despre stadiul soluționării cererii sale, ocazie cu care a comunicat și noua sa adresă) și nici în faza de judecată, în ambele cicluri procesuale. Cât privește poziția procesuală în al doilea ciclu al judecării fondului cauzei, este de observat că la nici un termen din cele 11 acordate în cauză, la care pârâtul a fost reprezentat, acesta nu și-a exprimat o altă opinie față de cea cuprinsă în decizia de respingere a notificării. Mai mult decât atât a participat la administrarea probelor – acte, expertiză.

În mod corect nu s-a luat în considerație, cât privește o eventuală exonerare sau reducere a plății cheltuielilor de judecată, că acordul cu capetele 1 și 2 din acțiunea exprimată de pârât în notele de ședință aflate în dosar la filele 127 – 128, ar reprezenta o recunoaștere a pretenției reclamantului, având în vedere rigorile art. 275 C. proc. civ., de altfel în ultima frază din aceste „note de ședință” poziția pârâtului este incertă, „soluția o lăsăm la aprecierea instanței”.

În mod corect s-a apreciat că nu a fost necesar să se comunice „precizarea la acțiune” formulată înainte de intrarea în dezbateri reprezentantul reclamantului având în vedere că a depus această „precizare” cu titlu de concluzii scrise după cum s-a menționat în mod expres în încheierea ședinței de dezbateri a fondului (10 decembrie 2008). Sub acest aspect criticile referitoare la nepunerea în discuția părților o atare precizare care nu se putea face la acel moment sunt cel puțin neîntemeiate în drept și fapt, dacă nu inadmisibile în raport de invocarea lor pentru prima dată, omisio medio , în recurs. Acțiunea a fost în întregime admisă, indiferent de modalitatea de soluționare a notificării – dedusă din aplicare regulilor expres prevăzute de Legea nr. 10/2001 – și ca urmare, în mod corect instanța a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces reclamantului.

Cât privește critica referitoare la individualizarea pârâtului Primarul și nu Primăria cum greșit au consemnat instanțele, este de remarcat în primul rând că recursul este formulat de Primărie prin Primar. În al doilea rând este de observat că această critică este de asemenea formulată omisio medio dar și nefondată. Raporturile de reprezentare deduse atât din Legea nr. 10/2001 cât și din Legea nr. 215/2001 administrației publice locale sunt clare în sensul că primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție. De altfel în încheierile de ședință din dosar în care se consemnează „Primăria prin consilier juridic”, s-a confirmat și de către pârât această reprezentare.

Constatând că în cauză s-au dovedit cheltuielile făcute de intimatul reclamant în recurs și anume onorariul avocatului ales, 3570 lei, conform chitanței nr. 1973 din 30 noiembrie 2009 aflată la dosar la fila 13 în temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul la plata acestei sume către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată. Constatând că în cauză nu s-a dovedit motivul de recurs invocat și văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei Primăria Municipiului Alba Iulia prin Primar împotriva deciziei nr. 83/A din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Obligă recurenta-pârâtă la 3570 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant P.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2009.