ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9972/2009

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele:

P.I. a formulat la 1 februarie 2006

o contestație împotriva dispoziției 55/2004 emisă de Primarul municipiului Alba

Iulia prin care i s-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilelor

înscrise în C.F. 112 Alba Iulia și C.F. 2281 Alba Iulia.

Tribunalul Alba prin sentința civilă

nr. 193 din 8 martie 2006 a respins acțiunea ca tardivă.

Curtea de Apel Alba Iulia prin

decizia nr. 200 A din 15 iunie 2006 a admis apelul reclamantului, a desființat

sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba

(decizia a devenit invocabilă prin decizia civilă nr. 6902 din 19 octombrie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins recursul pârâtei

împotriva deciziei nr. 200 A/2006).

Tribunalul Alba, rejudecând cauza,

prin sentința civilă nr. 1779 din 17 decembrie 2008, a admis contestația, a

anulat dispoziția nr. 55 din 10 februarie 2004 și a obligat pe pârâții Primarul

și Primăria Alba Iulia la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a

imobilului înscris în C.F. 112 Alba Iulia nr. top 226/2/1/I identificat conform

raportului de expertiză (completat) V.G. și de acordare de despăgubiri în

condițiile legii speciale pentru restul imobilului înscris inițial în C.F. 112

Alba Iulia nr. top 226, 227 și C.F. 2291 Alba Iulia, nr. top 228/1, 229/1 și

imposibil de restituit în natură.

Au fost obligați pârâții la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 2785 lei către reclamant.

În considerentele sentinței instanța

a constatat următoarele:

Imobilul situat în Alba Iulia proprietatea

lui R.G. a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poz. 80 din tabelul

anexă).

Reclamantul împreună cu ceilalți

notificatori au calitatea de moștenitori legali în calitate de fii și nepoți ai

proprietarului deposedat.

Judecătoria Alba Iulia prin sentința

civilă nr. 1704/1994 a constatat nulitatea absolută a înscrierii de la poziția

80 din tabelul nr. 10503 din 30 iunie 1950 privitor la imobilul proprietatea

lui R.G., soluție menținută prin decizia nr. 790/A/1994.

Imobilul revendicat a fost

individualizat scriptic în C.F. și faptic pe teren prin expertiza efectuată de

expert V.G.

S-a reținut, potrivit raportului de

expertiză că singura parcelă care se mai găsește în proprietatea Statului Român

este cea numerotată cu nr. top 226/2/1/I (magazin și teren aferent) restul

parcelelor fiind transcrise în favoarea proprietarilor S.A., T. și familia R.

S-a reținut că reclamantul și-a

justificat calitatea de persoană îndreptățită conform art. 4 alin. (2)-(4) din

Legea nr. 10/2001 și a produs probe pentru justificarea preluării abuzive

conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că s-a constatat că el

este îndreptățit să primească în natură parcela liberă și despăgubiri bănești

pentru imobil pentru restul din imobil imposibil de restituit în natură.

Curtea de Apel Alba Iulia prin

decizia civilă nr. 83/A din 23 aprilie 2009, a respins ca nefondat apelul

pârâtei Primăria Alba Iulia prin primar, cu obligarea acesteia la 2390 lei

cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a considerat

nefondate criticile referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată, reținând o conduită procesuală din partea pârâtei care, în raport de

admiterea acțiunii a impus obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel s-a constatat că apelanta a

declarat recurs la 4 decembrie 2006 împotriva deciziei Curții de apel prin care

cauza a fost trimisă spre rejudecare împrejurare care a determinat reluarea

judecării în anul 2008.

În cursul rejudecării s-a reținut că

prin notele de ședință pârâta a susținut că nu mai este posibilă restituirea în

natură dar că nu se opune la capetele de cerere 1 și 2 din acțiuni această

poziție fiind exprimată la 10 decembrie 2008 cu ocazia dezbaterilor în fond,

după ce reclamantul a achitat onorariu de expertiză prin care s-a făcut dovada,

contrar celor susținute de pârâtă, că există posibilitatea restituirii în

natură cât privește imobilul din C.F. 112 Alba Iulia, nr. top 226/2/1/I.

În raport de această situație de

fapt instanța a apreciat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 275 C. proc.

civ., în cauză nefiind vorba de recunoașterea pretențiilor la prima zi de

înfățișare iar necomunicare precizării făcută ulterior de contestator către

pârâtă nu este de natură să împiedice acordarea cheltuielilor de judecată.

Nici critica referitoare la greșita

acordare a tuturor cheltuielilor de judecată nu a fost primită, pentru că

aprecierea s-a făcut nu în raport de imobilul restituit în natură ci de

admiterea în totalitate a contestației.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta Primăria municipiului Alba Iulia prin primar.

În drept s-au invocat dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt s-a arătat că pârâta nu s-a

opus la admiterea acțiunii, cheltuielile reclamantului această declarație fiind

făcută după pronunțarea deciziei 6902/2007 a ÎCCJ. S-a mai susținut că întreaga

argumentație a sentinței se bazează pe precizarea de acțiune a reclamantului

care nu a fost comunicată pârâtei și de altfel această precizare trebuie

discutată sub aspectul tardivei ei depuneri la dosar, la un an după formularea

acțiunii și fără să fie pusă în discuția părților.

S-a criticat și faptul că nu s-a

comunicat pârâtei întâmpinarea depusă de avocata reclamantului în instanță în

ședința din 23 aprilie 2009.

S-a criticat că s-au acordat în

totalitate cheltuieli de judecată deși expertiza a indicat că se poate proceda

la o asemenea recuperare numai parțial.

S-a mai criticat faptul că deși

acțiunea a fost îndreptată împotriva primarului, instanțele au introdus în

dispozitivul hotărârilor din oficiu Primăria Municipiului Alba Iulia

încălcându-se principiul dreptului de dispoziție al părților și neobservând că

potrivit art. 77 din Legea nr. 215/2001 Primăria nu are calitate procesuală

pasivă.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuieli de judecată.

În cauză pârâtul a căzut în

pretenții, instanțele obligându-l să emită dispoziție de restituire în natură

pentru partea din imobil care poate fi restituită și să acorde despăgubiri

pentru restul imobilului.

De la regula înscrisă în art. 274

alin. (1) C. proc. civ., codul îngăduie exonerarea de plată a cheltuielilor de

judecată numai în cazul expres prevăzut de art. 275 C. proc. civ. „pârâtul care

a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată afară numai dacă a fost pus în

întârziere înainte de chemarea în judecată”.

În sfârșit art. 276 C. proc. civ. instituie

posibilitatea ca instanța să aprecieze în ce măsură cheltuielile pentru

pretențiile admise în parte pot fi puse în sarcina părții care a căzut în

pretenții sau pot fi compensate.

Instanța de apel a reținut corect

poziția procesuală a pârâtului și în raport de aceasta a admis cererea de

cheltuieli de judecată.

Pretențiile reclamantului nu au fost

recunoscute nici în faza administrativă (când i s-a respins notificarea pentru

lipsa dovezilor) deși petentul la 20 ianuarie 2006 a cerut informații despre

stadiul soluționării cererii sale, ocazie cu care a comunicat și noua sa

adresă) și nici în faza de judecată, în ambele cicluri procesuale.

Cât privește poziția procesuală în

al doilea ciclu al judecării fondului cauzei, este de observat că la nici un

termen din cele 11 acordate în cauză, la care pârâtul a fost reprezentat,

acesta nu și-a exprimat o altă opinie față de cea cuprinsă în decizia de

respingere a notificării. Mai mult decât atât a participat la administrarea

probelor – acte, expertiză.

În mod corect nu s-a luat în

considerație, cât privește o eventuală exonerare sau reducere a plății

cheltuielilor de judecată, că acordul cu capetele 1 și 2 din acțiunea exprimată

de pârât în notele de ședință aflate în dosar la filele 127 – 128, ar

reprezenta o recunoaștere a pretenției reclamantului, având în vedere rigorile

art. 275 C. proc. civ., de altfel în ultima frază din aceste „note de ședință” poziția

pârâtului este incertă, „soluția o lăsăm la aprecierea instanței”.

În mod corect s-a apreciat că nu a

fost necesar să se comunice „precizarea la acțiune” formulată înainte de

intrarea în dezbateri reprezentantul reclamantului având în vedere că a depus

această „precizare” cu titlu de concluzii scrise după cum s-a menționat în mod

expres în încheierea ședinței de dezbateri a fondului (10 decembrie 2008).

Sub acest aspect criticile referitoare

la nepunerea în discuția părților o atare precizare care nu se putea face la

acel moment sunt cel puțin neîntemeiate în drept și fapt, dacă nu inadmisibile

în raport de invocarea lor pentru prima dată,

omisio medio

, în recurs.

Acțiunea a fost în întregime admisă,

indiferent de modalitatea de soluționare a notificării – dedusă din aplicare

regulilor expres prevăzute de Legea nr. 10/2001 – și ca urmare, în mod corect

instanța a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de

acest proces reclamantului.

Cât privește critica referitoare la individualizarea

pârâtului Primarul și nu Primăria cum greșit au consemnat instanțele, este de

remarcat în primul rând că recursul este formulat de Primărie prin Primar.

În al doilea rând este de observat

că această critică este de asemenea formulată

omisio medio

dar și

nefondată.

Raporturile de reprezentare deduse

atât din Legea nr. 10/2001 cât și din Legea nr. 215/2001 administrației publice

locale sunt clare în sensul că primarul reprezintă unitatea administrativ

teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau

juridice române ori străine, precum și în justiție. De altfel în încheierile de

ședință din dosar în care se consemnează „Primăria prin consilier juridic”, s-a

confirmat și de către pârât această reprezentare.

Constatând că în cauză s-au dovedit

cheltuielile făcute de intimatul reclamant în recurs și anume onorariul

avocatului ales, 3570 lei, conform chitanței nr. 1973 din 30 noiembrie 2009

aflată la dosar la fila 13 în temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligat

recurentul la plata acestei sume către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Constatând că în cauză nu s-a

dovedit motivul de recurs invocat și văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte a respins recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul pârâtei Primăria

Municipiului Alba Iulia prin Primar împotriva deciziei nr. 83/A din 23 aprilie

2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la 3570 lei

cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant P.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie

2009.