ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2355/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Salonta la 30 octombrie 2006, reclamantul B.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Salonta anularea dispozițiilor nr. 768 din 27 septembrie 2006 și nr. 77/2003, emise de acesta și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, sau restituirea în natură a utilajelor și instalațiilor preluate cu forța și în mod abuziv de stat, odată cu preluarea imobilului situat în Salonta. Prin sentința civilă nr. 78 din 8 februarie 2007 a Judecătoriei Salonta s-a admis excepția necompetenței materiale, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

La 29 mai 2007, reclamantul a ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, arătând că prin condiționarea acordării măsurilor reparatorii, în cazul bunurilor mobile preluate abuziv, de existența fizică a acestora, se aduce atingere dreptului de proprietate al foștilor proprietari. Condiția ca utilajele să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse este mai presus de voința persoanelor îndreptățite la despăgubiri, întrucât depinde de fapta unui terț și anume persoana juridică în al cărei patrimoniu au intrat bunurile mobile la acea dată. S-a arătat că, mai mult, în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii, în cazul imobilelor preluate abuziv, legea nu condiționează restituirea de această condiție, fapt ce determină aplicarea unui tratament diferențiat celor două categorii de păgubiți.

În aceste condiții, s-a considerat că apare cu evidență că introducerea în conținutul legii a dispoziției criticate s-a realizat doar pentru a se asigura aparența de drept, fără niciun efect juridic, deoarece nu există în practică nicio situație în care bunul mobil preluat abuziv în urmă cu aproximativ 60 de ani să mai existe în condiții de funcționalitate. Curtea Constituțională a respins excepția prin decizia nr. 198 din 28 februarie 2008, cu motivarea că legiuitorul este liber să opteze în privința sferei bunurilor pentru care stabilește măsuri reparatorii, precum și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, textul de lege examinat neinstituind un tratament juridic diferit pentru anumite categorii de cetățeni aflate în situații identice, ci având în vedere situația concretă a bunurilor preluate.

Prin sentința civilă nr. 202/C din 19 mai 2009, Tribunalul Bihor a respins acțiunea reclamantului reținând, în esență că, prin dispozițiile atacate i s-au respins reclamantului cererile privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile revendicate, în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, bunuri ce nu mai există și că decizia Curții Constituționale tranșează practic obiectul litigiului. Pentru aceste motive s-a constatat că, în ceea ce privește dispoziția 768/2006 contestația este neîntemeiată, iar în ceea ce privește dispoziția nr. 77/2003, comunicată reclamantului la 4 martie 2003, contestația este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică, arătând că legiuitorul a inclus în obiectul Legii nr. 10/2001 și acordarea măsurilor reparatorii pentru bunurile mobile, având astfel intenția de a le restitui sau a obliga la acordarea de despăgubiri. În acest context, s-a arătat că Legea 247/2005, ce modifică Legea nr. 10/2001 a statuat valorificarea principiului restitutio in integrum , în cadrul juridic reglementat prin art. 6 alin. (2). S-a susținut că, prin Ordinul nr. 3/2001 al BNR privind coeficientul de actualizare al valorii leului la 11 iunie 1948 – 14 februarie 2001, se poate stabili valoarea actualizată a bunurilor naționalizate, instanța de fond încălcând, prin soluția pronunțată, dreptul de proprietate garantat de art. 44 din Constituția României.

Prin decizia civilă nr. 127 din 1 octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins apelul ca nefondat, reținând prin considerente că, întrucât situația juridică a bunurilor mobile preluate de Statul Român, ce nu mai există faptic, nu este reglementată, nu își poate găsi o justă soluționare conform Legii nr. 10/2001, dispoziția contestată prin care s-a respins notificarea fiind emisă cu respectarea normelor actului menționat. S-a constatat că instanța de fond a analizat cererea reclamantului doar din perspectiva aplicării Legii nr. 10/2001, acestuia rămânându-i deschisă calea dreptului comun pentru solicitarea despăgubirilor ce i s-ar cuveni raportat la preluarea abuzivă a bunurilor mobile, ce nu intră sub incidența legii speciale de reparație.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul, criticând-o ca nelegală pentru încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reprezintă cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate și are în vedere situația concretă a bunurilor preluate, conform mențiunilor din decizia nr. 198 din 28 februarie 2008 a Curții Constituționale. S-a susținut că, în speță, la data preluării – 15 iunie 1948, s-a întocmit un proces verbal de predare-primire și un proces verbal de inventariere, în care se consemnează suma de 6.917.460 lei vechi, valoare de inventar, sub acest aspect cauza având un aspect particular, întrucât valoarea bunurilor mobile a fost expres determinată la momentul naționalizării.

Astfel, s-a învederat că, având în vedere Ordinul Băncii Naționale a României privind coeficientul de actualizare a valorii leului de la 11 iunie 1948 până la 14 februarie 2001, capătă conținut textele Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, în sensul că s-ar putea stabili actualizarea valorii de inventar a bunurilor mobile naționalizate. S-a mai arătat că, prin decizia recurată instanța de apel a încălcat și art. 44 din Constituția României. Intimata Primăria Municipiului Salonta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. În faza recursului nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin prima dispoziție contestată, emisă de Primăria Municipiului Salonta la 27 februarie 2003 sub nr. 77, s-a respins notificarea prin care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru utilajele și instalațiile ce reprezentau dotarea presei de ulei, ce a funcționat în Salonta, , pentru nedovedirea existenței fizice a acestora, conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Contestația formulată de reclamant împotriva acestei dispoziții a fost în mod legal respinsă ca tardivă, raportat la dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, întrucât, având în vedere data comunicării acesteia, 4 martie 2003, conform dovezilor de la dosar, s-a încălcat termenul legal de 30 de zile, cererea de anulare a acestei dispoziții fiind înregistrată la Judecătoria Salonta la 30 octombrie 2006. Prin cea de-a doua dispoziție, emisă de aceeași pârâtă la 27 septembrie 2006, sub nr. 768 s-a respins cererea reclamantului formulată prin notificarea nr. 1047/2005, înregistrată la B.E.J.

B.I., în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru instalațiile și utilajele necesare funcționării presei de ulei și morii de măcinat din imobilul situat în str. K., preluate abuziv de stat în anul 1948. În preambulul acestei dispoziții, emitenta Primăria Municipiului Salonta și-a motivat soluția arătând, pe de o parte, că notificarea este tardivă, iar, pe de altă parte, că o notificare cu același obiect a fost soluționată prin dispoziția nr. 77 din 24 februarie 2003, de asemenea contestată în prezenta cauză. Curtea va reține că Legea nr. 247/2005, pe prevederile căreia s-a întemeiat cea de-a doua notificare, înregistrată sub nr. 1047/2005, deși a adus modificări semnificative Legii nr. 10/2001, nu a acordat o prelungire a termenului de formulare a notificărilor întemeiate pe dispozițiile legii speciale.

Ca atare, în mod legal, Primăria Municipiului Salonta, prin primar, având în vedere prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, a concluzionat că a expirat termenul de depunere a notificărilor și, pe cale de consecință, a respins cererea reclamantului de acordare de despăgubiri bănești, formulată prin cea de-a doua notificare, ca fiind tardivă. În acest context, critica reclamantului recurent în sensul încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reprezintă în opinia acestuia cadrul juridic pentru valorificarea dreptului său de proprietate asupra bunurilor mobile naționalizate, este neîntemeiată.

Prin decizia nr. 198 din 28 februarie 2008, Curtea Constituțională, sesizată de reclamant, a respins excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (2)din Legea nr. 10/2001, reținând că „legiuitorul este liber să opteze în privința sferei bunurilor pentru care stabilește măsuri reparatorii, precum și a întinderii și modalității de acordare a acestora” și apreciind astfel că textul de lege examinat nu instituie un tratament juridic diferit pentru anumite categorii de cetățeni aflate în situații identice, ci are în vedere situația concretă a bunurilor preluate.

Având în vedere considerentele deciziei Curții Constituționale, instanțele de fond și apel au reținut corect că, raportat la inexistența faptică a bunurilor mobile solicitate prin notificare, nu pot fi acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ca lege specială, ale cărei dispoziții nu sunt incidente în cauză, nefiind întrunite condițiile prevăzute de alin. (2) al art. 6. Ca atare, se va constata că este lipsită de relevanță împrejurarea că, la momentul naționalizării bunurilor mobile solicitate prin notificare, s-a întocmit un proces verbal de predare-primire, în care s-a consemnat valoarea de inventar a utilajelor preluate, valoare în raport de care s-ar putea calcula despăgubiri bănești, câtă vreme dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicate, nu prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru bunurile ce nu mai existau la data notificării.

În același sens, și critica referitoare la posibilitatea actualizării valorii bunurilor mobile naționalizate conform Ordinului nr. 3 din 27 aprilie 2001 al B.N.R. cu privire la coeficientul de actualizare este neîntemeiată. În ceea ce privește motivul de recurs vizând încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României, Curtea va constata că acesta este nefondat, având în vedere considerentele deciziei pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Pentru toate aceste motive se va constata că recursul reclamantului este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.A.G. împotriva deciziei nr. 127/A din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2010.