ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2355/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Salonta la 30 octombrie 2006, reclamantul B.A. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Salonta anularea dispozițiilor

nr. 768 din 27 septembrie 2006 și nr. 77/2003, emise de acesta și acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, sau restituirea în natură a

utilajelor și instalațiilor preluate cu forța și în mod abuziv de stat, odată

cu preluarea imobilului situat în Salonta.

Prin sentința civilă nr. 78 din 8

februarie 2007 a Judecătoriei Salonta s-a admis excepția necompetenței

materiale, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, și s-a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

La 29 mai 2007, reclamantul a

ridicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, arătând că prin condiționarea acordării măsurilor

reparatorii, în cazul bunurilor mobile preluate abuziv, de existența fizică a

acestora, se aduce atingere dreptului de proprietate al foștilor proprietari.

Condiția ca utilajele să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse este mai

presus de voința persoanelor îndreptățite la despăgubiri, întrucât depinde de

fapta unui terț și anume persoana juridică în al cărei patrimoniu au intrat

bunurile mobile la acea dată.

S-a arătat că, mai mult, în ceea ce

privește acordarea de măsuri reparatorii, în cazul imobilelor preluate abuziv,

legea nu condiționează restituirea de această condiție, fapt ce determină

aplicarea unui tratament diferențiat celor două categorii de păgubiți. În

aceste condiții, s-a considerat că apare cu evidență că introducerea în

conținutul legii a dispoziției criticate s-a realizat doar pentru a se asigura

aparența de drept, fără niciun efect juridic, deoarece nu există în practică

nicio situație în care bunul mobil preluat abuziv în urmă cu aproximativ 60 de

ani să mai existe în condiții de funcționalitate.

Curtea Constituțională a respins

excepția prin decizia nr. 198 din 28 februarie 2008, cu motivarea că

legiuitorul este liber să opteze în privința sferei bunurilor pentru care

stabilește măsuri reparatorii, precum și a întinderii și a modalității de

acordare a acestora, textul de lege examinat neinstituind un tratament juridic

diferit pentru anumite categorii de cetățeni aflate în situații identice, ci având

în vedere situația concretă a bunurilor preluate.

Prin sentința civilă nr. 202/C din 19

mai 2009, Tribunalul Bihor a respins acțiunea reclamantului reținând, în esență

că, prin dispozițiile atacate i s-au respins reclamantului cererile privind

acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile revendicate, în baza art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, bunuri ce nu mai există și că decizia Curții

Constituționale tranșează practic obiectul litigiului.

Pentru aceste motive s-a constatat

că, în ceea ce privește dispoziția 768/2006 contestația este neîntemeiată, iar

în ceea ce privește dispoziția nr. 77/2003, comunicată reclamantului la 4

martie 2003, contestația este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului

de 30 de zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică, arătând că

legiuitorul a inclus în obiectul Legii nr. 10/2001 și acordarea măsurilor

reparatorii pentru bunurile mobile, având astfel intenția de a le restitui sau

a obliga la acordarea de despăgubiri.

În acest context, s-a arătat că

Legea 247/2005, ce modifică Legea nr. 10/2001 a statuat valorificarea

principiului

restitutio in integrum

, în cadrul juridic reglementat prin

art. 6 alin. (2).

S-a susținut că, prin Ordinul nr.

3/2001 al BNR privind coeficientul de actualizare al valorii leului la 11 iunie

1948 – 14 februarie 2001, se poate stabili valoarea actualizată a bunurilor

naționalizate, instanța de fond încălcând, prin soluția pronunțată, dreptul de

proprietate garantat de art. 44 din Constituția României.

Prin decizia civilă nr. 127 din 1

octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins apelul ca

nefondat, reținând prin considerente că, întrucât situația juridică a bunurilor

mobile preluate de Statul Român, ce nu mai există faptic, nu este reglementată,

nu își poate găsi o justă soluționare conform Legii nr. 10/2001, dispoziția

contestată prin care s-a respins notificarea fiind emisă cu respectarea

normelor actului menționat.

S-a constatat că instanța de fond a

analizat cererea reclamantului doar din perspectiva aplicării Legii nr.

10/2001, acestuia rămânându-i deschisă calea dreptului comun pentru solicitarea

despăgubirilor ce i s-ar cuveni raportat la preluarea abuzivă a bunurilor

mobile, ce nu intră sub incidența legii speciale de reparație.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs, în termenul legal, reclamantul, criticând-o ca nelegală pentru

încălcarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce reprezintă cadrul juridic

pentru exercitarea dreptului de proprietate și are în vedere situația concretă

a bunurilor preluate, conform mențiunilor din decizia nr. 198 din 28 februarie 2008

a Curții Constituționale.

S-a susținut că, în speță, la data

preluării – 15 iunie 1948, s-a întocmit un proces verbal de predare-primire și

un proces verbal de inventariere, în care se consemnează suma de 6.917.460 lei

vechi, valoare de inventar, sub acest aspect cauza având un aspect particular,

întrucât valoarea bunurilor mobile a fost expres determinată la momentul

naționalizării.

Astfel, s-a învederat că, având în

vedere Ordinul Băncii Naționale a României privind coeficientul de actualizare

a valorii leului de la 11 iunie 1948 până la 14 februarie 2001, capătă conținut

textele Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, în sensul că s-ar putea

stabili actualizarea valorii de inventar a bunurilor mobile naționalizate.

S-a mai arătat că, prin decizia

recurată instanța de apel a încălcat și art. 44 din Constituția României.

Intimata Primăria Municipiului

Salonta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În faza recursului nu s-au

administrat probe noi.

Examinând criticile formulate prin

motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură

civilă, cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin prima dispoziție contestată,

emisă de Primăria Municipiului Salonta la 27 februarie 2003 sub nr. 77, s-a

respins notificarea prin care reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri

pentru utilajele și instalațiile ce reprezentau dotarea presei de ulei, ce a

funcționat în Salonta, , pentru nedovedirea existenței fizice a acestora, conform

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la data intrării în

vigoare a acestui act normativ.

Contestația formulată de reclamant

împotriva acestei dispoziții a fost în mod legal respinsă ca tardivă, raportat

la dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, întrucât, având în

vedere data comunicării acesteia, 4 martie 2003, conform dovezilor de la dosar,

s-a încălcat termenul legal de 30 de zile, cererea de anulare a acestei

dispoziții fiind înregistrată la Judecătoria Salonta la 30 octombrie 2006.

Prin cea de-a doua dispoziție, emisă

de aceeași pârâtă la 27 septembrie 2006, sub nr. 768 s-a respins cererea

reclamantului formulată prin notificarea nr. 1047/2005, înregistrată la B.E.J. B.I.,

în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru

instalațiile și utilajele necesare funcționării presei de ulei și morii de

măcinat din imobilul situat în str. K., preluate abuziv de stat în anul 1948.

În preambulul acestei dispoziții,

emitenta Primăria Municipiului Salonta și-a motivat soluția arătând, pe de o

parte, că notificarea este tardivă, iar, pe de altă parte, că o notificare cu

același obiect a fost soluționată prin dispoziția nr. 77 din 24 februarie 2003,

de asemenea contestată în prezenta cauză.

Curtea va reține că Legea nr. 247/2005,

pe prevederile căreia s-a întemeiat cea de-a doua notificare, înregistrată sub

nr. 1047/2005, deși a adus modificări semnificative Legii nr. 10/2001, nu a

acordat o prelungire a termenului de formulare a notificărilor întemeiate pe

dispozițiile legii speciale.

Ca atare, în mod legal, Primăria

Municipiului Salonta, prin primar, având în vedere prevederile art. 22 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 și

O.U.G. nr. 145/2001, a concluzionat că a expirat termenul de depunere a

notificărilor și, pe cale de consecință, a respins cererea reclamantului de

acordare de despăgubiri bănești, formulată prin cea de-a doua notificare, ca

fiind tardivă.

În acest context, critica

reclamantului recurent în sensul încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, ce reprezintă în opinia acestuia cadrul juridic pentru

valorificarea dreptului său de proprietate asupra bunurilor mobile

naționalizate, este neîntemeiată.

Prin decizia nr. 198 din 28

februarie 2008, Curtea Constituțională, sesizată de reclamant, a respins

excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (2)din Legea nr. 10/2001,

reținând că „legiuitorul este liber să opteze în privința sferei bunurilor

pentru care stabilește măsuri reparatorii, precum și a întinderii și

modalității de acordare a acestora” și apreciind astfel că textul de lege

examinat nu instituie un tratament juridic diferit pentru anumite categorii de

cetățeni aflate în situații identice, ci are în vedere situația concretă a

bunurilor preluate.

Având în vedere considerentele

deciziei Curții Constituționale, instanțele de fond și apel au reținut corect

că, raportat la inexistența faptică a bunurilor mobile solicitate prin

notificare, nu pot fi acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

ca lege specială, ale cărei dispoziții nu sunt incidente în cauză, nefiind

întrunite condițiile prevăzute de alin. (2) al art. 6.

Ca atare, se va constata că este

lipsită de relevanță împrejurarea că, la momentul naționalizării bunurilor mobile

solicitate prin notificare, s-a întocmit un proces verbal de predare-primire,

în care s-a consemnat valoarea de inventar a utilajelor preluate, valoare în

raport de care s-ar putea calcula despăgubiri bănești, câtă vreme dispozițiile

Legii nr. 10/2001, republicate, nu prevăd posibilitatea acordării de măsuri

reparatorii pentru bunurile ce nu mai existau la data notificării.

În același sens, și critica

referitoare la posibilitatea actualizării valorii bunurilor mobile

naționalizate conform Ordinului nr. 3 din 27 aprilie 2001 al B.N.R. cu privire

la coeficientul de actualizare este neîntemeiată.

În ceea ce privește motivul de

recurs vizând încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituția României, Curtea

va constata că acesta este nefondat, având în vedere considerentele deciziei

pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea excepției de neconstituționalitate

a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru toate aceste motive se va

constata că recursul reclamantului este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul B.A.G. împotriva deciziei nr. 127/A din 1 octombrie 2009 a Curții

de Apel Oradea, secția civilă mixtă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

aprilie 2010.