ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6211/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6211/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin

contestația înregistrată la Tribunalul Constanța, contestatoarea P.F.A., în

contradictoriu cu intima SC S. SA

Constanța

a solicitat anularea deciziei nr. 108 din 23 februarie .2005, emisă de pârâtă

și

obligarea acesteia la restituirea

în natură a imobilului situat în Medgidia,

compus din teren în suprafață de 3307 mp, moară, agregate, utilaje și

instalații specifice, cât și la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

În

motivarea contestației a arătat că imobilul construcție a avut destinație de

moară, dotat cu toate instalațiile aferente, cunoscut sub denumirea M.N.D.

ce a aparținut bunicilor contestatoarei S.G. și

S.S.

, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1302/1932.

În temeiul Legii nr. 119/1948 întregul imobil a fost

preluat de stat și până în anul 1991 s-a aflat în patrimoniul I.J.P.I.P.S.

Constanța; prin Protocolul din 3 decembrie 1992 a intrat în patrimoniul SC S.

SA Constanța, societate înființată în temeiul Legii nr. 15/1991 și al deciziei

nr. 652 din 23 noiembrie 1990 a Prefecturii județului Constanța, care îl deține

și în prezent.

A mai susținut contestatoarea că a solicitat restituirea

bunului prin

notificarea nr. 273/2002,

solicitat și prin notificările înregistrate sub nr. 203 și 205

din 18 iulie

2001, formulate de vărul său S.L., notificări soluționate prin

dispoziția nr. 540 din 29 iulie 2003, emisă de SC

S. SA Constanța, în sensul

respingerii lor, cu motivarea că societatea

fiind legal privatizată, imobilul nu

poate

fi restituit în natură și acordarea despăgubirilor revine A.P.A.P.S. și

Primăriei

municipiului Medgidia.

Prin sentința civilă nr.

895 din 15 iulie 2004, Tribunalul Constanța a anulat

dispoziția nr. 540

din 29 iulie 2003 emisă de SC S. SA Constanța și a constatat că cei doi contestatori

sunt îndreptățiți la acordarea măsurilor reparatorii, obligând intimata să

emită dispoziție motivată pentru partea din

imobil

deținută, iar pentru diferență să înainteze persoanei îndreptățite datele

referitoare

la persoana fizică sau juridică ce o deține.

Urmare acestei hotărâri judecătorești au fost emise decizia

atacată în cauză și

cea înregistrată sub nr.

110 din 23 februarie .2005 prin care s-a soluționat notificarea

celeilalte

persoane îndreptățite, acte prin care cererea de retrocedare s-a respins în

temeiul art. 27 alin. (1) și (2) și art. 28-31 din

Legea nr. 10/2001 ca urmare a faptului că

intimata este o societate

legal privatizată, că imobilul cu destinație de moară a fost preluat de stat cu

titlu valabil, iar cel cu altă destinație decât aceea de locuință nu se

restituie în natură.

Separat, prin contestația înregistrată sub nr. 663 din 14

martie 2005 emisă de

pârâtă, la Tribunalul

Constanța, contestatorul S.L. în contradictoriu cu

intimata SC S. SA Constanța a solicitat anularea

dispoziției nr. 110 din 23 februarie 2006 și obligarea intimatei la restituirea

în natură a imobilului situat în

Medgidia, în componența arătată mai

sus, invocând aceleași

motive cu cele

prezentate de contestatoarea P.F.A.

Cele două cauze au fost

conexate, iar intimata SC S. SA a arătat că a

fost privatizată în

temeiul Legii nr. 58/1991 și al Legii nr. 55/1995 prin metoda subscrierii de

către persoane fizice cu certificate de proprietate și cupoane nominative și că

a devenit o societate cu capital privat în proporție de 60%,

diferența de 40 % fiind deținută de FPS și

ulterior de A.V.A.S. Cum acest din urmă

acționar a vândut acțiunile

deținute către o persoană fizică, societatea este

privatizată integral, iar dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001

care prevăd

obligativitatea restituirii în natură a imobilelor aflate în

patrimoniul societăților comerciale nu își găsesc aplicabilitatea în cauză.

Intimata a chemat în

garanție A.V.A.S., arătând că aceasta este obligată să

despăgubească prin echivalent persoanele îndreptățite

conform Legii nr. 10/2001,

deoarece este instituția publică implicată în

privatizare.

Cu ocazia dezbaterilor în fond a cauzei, contestatorii au

renunțat la restituirea utilajelor, agregatelor și instalațiilor specifice,

față de concluziile din

raportul de

expertiză tehnică din care rezultă că au fost înlocuite.

Tribunalul

Constanța, prin sentința civilă nr. 1885 din 3 octombrie 2006 a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție A.V.A.S., a

admis acțiunea principală și cererea conexă, a anulat deciziile nr. 108 și 110

din 23 februarie .2005 emise de SC S. SA Constanța, și a obligat pârâta să

emită

decizie de restituire în natură

pentru construcțiile constând în moară și anexe,

situate în Medgidia,

jud. Constanța.

A fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanție

a A.V.A.S. și pârâta a fost obligată să plătească reclamanților suma de 1500

lei cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a

reținut în esență, că A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă,

deoarece este

instituție publică implicată în privatizare, iar potrivit art. 27 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 are obligația de a se pronunța cu privire la măsurile

reparatorii prin echivalent.

Calitatea procesuală activă a reclamanților și ca persoane

îndreptățite în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001 a fost confirmată prin

actul de vânzare-

cumpărare nr. 1302/1932,

cu certificatul de moștenitor și actele de stare civilă ale

acestora.

Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Legii

nr. 119/1948, prin

procesul-verbal încheiat

la 14 iunie 1948, dar naționalizarea nu s-a realizat conform

prevederilor art. 1 pct. 50 din actul normativ

menționat, deoarece moara autorilor

reclamanților avea o productivitate

a valțurilor numai de 0,6 vagoane / 24 ore.

Acest imobil a intrat în patrimoniul SC S. SA Constanța

prin

Protocolul din 3 decembrie 1992, ca

urmare a reorganizării I.J.P.I.P.S. în temeiul Legii

nr. 15/1990 și la

data intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, societatea era

privatizată în procent de 60%, iar statul deținea

un procent de 40 % din acțiuni. In

aceste condiții, s-a reținut

incidența prevederilor art. 20 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare a

legii, elementul de referință pentru aprecierea imobilului fiind valoarea de

înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare la momentul

intrării în vigoare a legii cu caracter reparatoriu.

Deoarece valoarea de inventar a imobilului la data de 1

ianuarie 2003 era mult mai mică decât valoarea acțiunilor deținute de A.V.A.S.,

s-a reținut ca

îndeplinită condiția

prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce are drept consecință

restituirea în natură a morii persoanelor îndreptățite.

Î

n ceea

ce privește cererea de chemare în garanție, s-a statuat că

despăgubirea pârâtei de către societatea

implicată în privatizare nu se impune,

deoarece

potrivit art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, după emiterea deciziei de

restituire,

societatea va proceda la reducerea capitalului social cu valoarea bunului

imobil restituit și la recalcularea patrimoniului.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr.

85/C din 7 martie

2007 a respins ca nefondat

apelul formulat de contestatorii P.F.A.

și S.L.

Față de criticile formulate, pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut că, dispozițiile Legii nr. 10/2001 se

aplică nu numai imobilelor prin

natura lor,

ci și imobilelor prin destinație, respectiv utilajelor și instalațiilor care se

aflau în clădirea sau pe terenul preluate de stat, dacă serveau la exploatarea

acelui fond și erau în proprietatea deținătorului

imobilului prin natura sa, față de

care erau bunuri accesorii.

In acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (2) din lege,

conform cărora măsurilor reparatorii privesc și utilajele, cât și instalațiile

preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, cu excepția

cazului în care au fost înlocuite, casate, sau distruse.

Prin interpretarea acestei norme legale, s-a reținut pe de

o parte ,că are în vedere categoria unor imobile prin destinație, așa cum sunt

definite de art. 468 alin. (1) C. civ., iar pe de altă parte, că obținerea

măsurilor reparatorii pentru

aceste bunuri

este condiționată de existența lor fizică la data de intrare în vigoare

a

legii.

Prin urmare, dacă între timp, instalațiile respective au

fost înlocuite, casate

sau distruse, nu se

poate pretinde niciuna dintre măsurile reparatorii prevăzute de

lege, respectiv nici restituirea în natură și

nici prin echivalent.

Acest

text este de strictă interpretare și aplicare, întrucât în situația nedovedirii

îndeplinirii condiției existenței bunurilor mobile la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acordarea măsurilor

reparatorii nu mai este posibilă.

Prin concluziile și

răspunsul la obiecțiunile aduse raportului de expertiză

întocmit de

expert V.D. s-a stabilit că utilajele care existau în moara lui

S.M., conform procesului-verbal de preluarea din

14 iunie 1948 au fost

complet înlocuite în anul 1975.

Acest aspecte nu au fost contestate, contestatorii

referindu-se numai la măsurile reparatorii ce pot fi acordate în condițiile

înlocuirii instalațiilor și utilajelor preluate odată cu imobilul naționalizat.

S-a reținut așadar, că

bunurile nerestituite nu mai existau fizic la data intrării

în vigoare a

Legii nr. 10/2001, în cauză fiind aplicate corect dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii fiind recunoscute numai pentru

construcțiile moară și anexe, nu și pentru imobilele prin destinație

naționalizate

împreună cu moara, care au fost înlocuite.

Față de această situație de excepție prevăzută de art. 6

alin. (2) din lege, instanța de apel a apreciat inutilă examinarea celorlalte

aspecte referitoare la

posibilitatea de

restituire în natură a utilajelor și instalațiilor la valoarea acestora

în momentul naționalizării și a celor existente în

prezent, raportarea făcându-se la

data intrării în vigoare a legii.

Deoarece critica s-a făcut și în raport de interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 246 și art. 69 alin. (1) C. proc. civ., exprimarea

apărătorului contestatorilor în cauză nu a avut semnificația unei renunțări la

judecată, astfel reținându-se că nu se impunea verificarea limitelor mandatului

acordat, critica fiind apreciată ca nefondată.

Î

mpotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții P.F.A.

și S.L., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor

art.

304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul încălcării și aplicării greșite a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a Normelor de aplicare a acesteia, cât și a

art. 467-469 C. civ., art. 246-247 C. proc. civ.

In acest sens, susțin recurenții că potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 se instituie regula restituirii în natură a

imobilelor preluate în mod abuziv de

organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie

1945

- 22 decembrie 1989, iar art. 9 alin. (1) din aceeași lege prevede că

„imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află, se

restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și

libere de orice sarcini".

Recurenții mai arată că soluția instanței se referă numai

la construcții, fără să fie soluționată cererea de restituire a agregatelor,

utilajelor și instalațiilor specifice. Susțin că aceste bunuri se încadrează

între cele definite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora

bunurile imobile sunt „terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din

destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile

devenite imobile prin incorporarea în aceste construcții".

Se mai arată că, recurenții reclamanți nu au renunțat la

judecată sau la drept în condițiile art. 246 sau art. 247 C. proc. civ. în ceea

ce privește restituirea agregatelor, instalațiilor și utilajelor necesare exploatării

imobilului cu destinația de moară.

Renunțarea la judecată sau la drept s-ar fi putut face

numai în condițiile imperativ impuse de cele două texte, coroborate cu

dispozițiile art. 69 alin. (1) C. proc. civ., dar în cauză nu există nici un

înscris autentic sau o cerere de renunțare formulată de reclamanți; nu s-a

dovedit nici prezența acestora la instanță și exprimarea verbală de renunțare

la judecată sau la dreptul pretins.

De asemenea, recurenții pretind că nu este dovedită nici

înlocuirea completă a utilajelor, ceea ce ar fi impus aplicarea art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 și a pct. 6.2 lit. d) din Normele metodologice pentru

aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001.

De fapt, criticile din recurs sunt o reluare a motivelor

din apel.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Hotărârea recurată este temeinică și legală, în afara

tuturor criticilor formulate.

Cu privire la motivul de recurs vizând lipsa de temei legal

și că hotărârea s-a dat cu interpretarea și încălcarea greșită a Legii nr.

10/2001 se reține că instanța de apel a dat o interpretare corectă a legii,

fiind analizată în ansamblul și în spiritul său.

Astfel, față de dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 s-a avut în vedere că din anul 1948, de la data naționalizării și până

la apariția legii speciale, imobilele au fost supuse unor schimbări majore,

unele fiind demolate, altele modificate structural, iar altele ca de pildă

utilajele care au suferit în mod firesc uzură fizică și morală au fost înlocuite

cu alte utilaje sau au fost casate. Pentru toate aceste situații, legiuitorul a

prevăzut anumite reglementări privind nerestituirea, compensarea sau

restituirea parțială.

Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză,

utilajele morii naționalizate de la autorii reclamanților au fost înlocuite în

anul 1975. În această

situație, ele au avut

regimul juridic al unor imobile prin destinație numai până în

anul 1975.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 sunt aplicabile nu doar imobilelor prin natura lor, ci și

celor prin destinație, și anume

utilajelor,

instalațiilor care se aflau în clădirea sau pe terenurile preluate de stat,

dacă

deserveau la exploatarea acelui fond și erau în proprietatea deținătorului

imobilului prin natura sa, față de care reprezentau bunuri accesorii.

Legea nr. 10/2001 prevede la art. 6 alin. (2) că „măsurile

reparatorii privesc și

utilajele și

instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu

imobilul,

în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse".

Această reglementare este de strictă interpretare și

aplicare astfel că,

dovedindu-se că

bunurile mobile (utilajele morii) naționalizate în anul 1948 nu

mai existau fizic la data intrării în vigoare a

legii, nu mai pot fi restituite și nici nu

se mai acordă compensații.

Din interpretarea acestei norme rezultă că, pe de o parte,

ea are în vedere categoria unor imobile prin destinație, astfel cum sunt

definite de art. 468 alin. (1)

C. civ., iar

pe de altă parte, că obținerea măsurilor reparatorii pentru aceste bunuri este

condiționată de existența lor fizică la data intrării în vigoare a legii;

prin

urmare, dacă între timp instalațiile respective au fost înlocuite, casate sau

distruse nu se poate pretinde niciuna din măsurile reparatorii prevăzute de

lege, nici restituirea în natură și nici prin echivalent.

Această stare de fapt este argumentată în speță de către

expert, care a examinat în mod direct utilajele care se află în prezent în

dotarea morii, constatând că utilajele care au fost naționalizate în anul 1948

și înscrise în

procesul-verbal din 14 iunie

1948 nu se mai regăsesc în teren, fiind înlocuite.

De fapt, așa cum a reținut instanța de apel, recurenții

reclamanți nici nu au contestat răspunsul la obiecțiunile aduse raportului de

expertiză întocmit de expert V.D.

De aceea, în măsura în care reclamanții-recurenți nu au

dovedit îndeplinirea condiției pozitive a existenței bunurilor mobile la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, potrivit regulii generale instituită

prin art. 1169 C. civ., acordarea măsurilor reparatorii nu mai este posibilă.

Astfel, bunurile a căror nerestituire fac obiectul criticii

nu mai existau fizic la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cauză,

corect aplicate dispozițiile art. 6 alin. (2) din lege și art. 6 pct. 2 din

Normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 și s-a

stabilit că recurenții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii numai pentru

construcții nu și pentru imobile prin destinație naționalizate împreună cu

moara, imobile ce au fost înlocuite.

Prin cererea de recurs, recurenții reclamanți fac referire

la faptul că ar fi solicitat prin contestație și restituirea în natură a unor

utilajele specifice producției de ulei și lână, împrejurare ce nu concordă cu

realitatea, nefiind formulată o astfel de cerere.

Intimata pârâtă SC S. SA Constanța, înființată în anul 1990

nu a preluat și activitatea de prelucrare a lânii și fabricarea uleiului.

Pe cale de consecință, nu a preluat nici utilajele specifice

acestor activități,

dar construcțiile unde

s-au aflat cândva respectivele utilaje sunt considerate anexe

ale morii.

De altfel, expertul prin răspunsurile date la obiecțiunile

formulate la raportul de expertiză a precizat că, utilajele specifice fabricării

uleiului și prelucrării lânii, au fost preluate și mutate în Constanța în

perioada anilor 1950-1960, „necunoscându-se precis unde au fost

strămutate".

Este nefondată și critica referitoare la ignorarea

dispozițiilor art. 246 și art. 69 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere

poziția procesuală exprimată în

cauză de

apărătorul reclamanților la instanța de fond (ședința din 5 septembrie 2006),

în

sensul că nu a avut semnificația

unei renunțări la judecată. In această situație nu

se impune verificarea

limitelor mandatului.

De fapt, raportat la soluția pronunțată în cauză privind

imposibilitatea acordării măsurilor reparatorii pentru utilajele și

instalațiile naționalizate împreună cu moara, ce au fost înlocuite anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai are nicio relevanță o astfel de

analiză.

Pentru considerentele expuse, față de dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.F.A.

și S.L. împotriva deciziei nr. 85/C din 7 martie 2007 a Curții de

Apel

Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2007.