ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2249/2010

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 1387 din 3 noiembrie 2009 Tribunalul Vâlcea, secția

comercială și de contencios administrativ

și fiscal,

a respins excepția de necompetență

materială ridicată de reclamanții O.S. și H.V., prin

apărător; a admis excepția de necompetență

materială ridicată din oficiu de instanță și, în

consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei privind

pe reclamanții O.S. și H.V. și pe

pârâta A.N.R.P.

- Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003,

în favoarea Curții de Apel Pitești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal.

Pentru

a pronunța această soluție Tribunalul Vâlcea, secția

comercială și de contencios administrativ

și fiscal,

a avut în vedere faptul că cererea de chemare în

judecată a fost îndreptată împotriva unei autorități

centrale a administrației publice, situație în care competența

aparține Secției de contencios administrativ și fiscal a

Curții de Apel Pitești, în a cărei circumscripție își

au domiciliul reclamanții, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. l C.

proc. civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe

cale de consecință, instanța a respins excepția de

necompetență materială ridicată de reclamanți, prin

care aceștia au solicitat declinarea competenței în favoarea

Judecătoriei Rm. Vâlcea și a admis excepția de

necompetență materială a instanței ridicată din oficiu,

declinând competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții

de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal,

și înaintând cauza spre competentă soluționare acestei

instanțe.

Curtea de Apel Pitești,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

prin sentința nr. 22/F-CONT din 27 ianuarie 2010, a admis excepția de necompetență materială a instanței, a constatat

necompetența materială a Curții de Apel Pitești și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Vâlcea și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a

trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

vederea soluționării acestuia.

Pentru

a hotărî astfel, Curtea de Apel Pitești a reținut că

soluționarea cauzei este de competența secției de contencios

administrativ a tribunalului, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 7

din H.G. nr. 1120/2006 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003,

cu modificările aduse prin H.G. nr. 57/2008, plata despăgubirilor se

propune de către Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003

vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților desemnat cu coordonarea serviciului respectiv, iar deciziile

vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc al

instanței de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia

domiciliază solicitantul despăgubirilor.

Prin

urmare, legea a dat în competența tribunalului inclusiv deciziile

referitoare la plată, competență ce are caracter special,

derogatoriu, în raport cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004,

care constituie dreptul comun în materie.

Chiar dacă în speță nu a fost emisă o astfel de

decizie de plată, pentru identitate de rațiune competența pentru

cenzurarea refuzului de plată aparține tribunalului, neexistând nici

o motivație juridică în a aprecia că doar decizia de plată

poate fi contestată la tribunal, pe când lipsa acesteia și neefectuarea

plății poate fi cenzurată de către Curtea de Apel, de vreme

ce ambele atitudini sunt proprii aceleiași pârâte și sunt adoptate în

aplicarea acelorași legi (lato sensu): Legea nr. 290/2003 și H.G. nr.

1120/2006.

Față de cele de mai sus, constatând ivit un conflict negativ

de competență, în baza art. 21 C. proc. civ., Curtea de Apel

Pitești a trimis cauza instanței superioare, respectiv Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pentru a-l rezolva,

pronunțând un regulator de competență.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, ca instanță competentă

să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C.

proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă

instanță, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția

comercială și de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Obiectul prezentului litigiu este

reprezentat de obligarea pârâtei la plata unei sume de bani cuvenită

reclamanților cu titlu de despăgubiri, în baza hotărârii nr. 19

din 06 martie 2007 emisă de Comisia Județeană Vâlcea.

Ca atare, este vorba despre o

acțiune în pretenții, datorată neplății în termenul

legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ, emis în

procedura reglementată de Legea nr. 290/2003.

Înalta Curte apreciază că

pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu

sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.

Conform alin. (3) al articolului anterior

indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de

hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București,

pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A.N.R.P. –

Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

În plus, alin. (4) al aceluiași

articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. – Serviciul

pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va

aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui

Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, care coordonează activitatea Serviciului pentru

aplicarea Legii nr. 290/2003.

Alin. (5) din articolul în discuție

precizează că hotărârile Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților sunt supuse controlului

judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Totodată, conform alin. (6) al

articolului mai sus individualizat, hotărârile pronunțate de tribunal

sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

De asemenea, art. 17 alin. (6) din H.G.

nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menționează faptul

că deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului

judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de

30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a

tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Din interpretarea tuturor acestor texte

normative rezultă faptul că actele administrative emise de A.N.R.P.

în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de

contencios administrativ, fiind vorba de o competență exclusivă

a tribunalului.

Nu există nici o îndoială

că, întotdeauna, competența materială a instanței de

judecată este reglementată de norme imperative.

În litigiul de față suntem în

prezența unei acțiuni privind acordarea unor despăgubiri, având

drept temei juridic Legea nr. 290/2003.

Altfel spus, trebuie aplicat principiul

lex

specialia generalibus derogant

, fiind vorba despre un litigiu generat de

aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.

În

consecință, având în vedere considerentele arătate și în

conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta

Curte constată că instanța competentă să

soluționeze pricina, în primă instanță este Tribunalul

Vâlcea, secția

comercială și

de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei, privind pe O.S., H.V. și pe

A.N.R.P.

Legea nr. 290/2003, în favoarea Tribunalului

Vâlcea, secția

comercială și

de contencios administrativ și fiscal.

I

revocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.