ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3707/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3707/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra conflictului negativ
de competență de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 1169 din 13 octombrie 2009 Tribunalul
Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția
de necompetență materială ridicată din oficiu de instanță și, în consecință, a declinat
competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții S.S. și T.I.D. și pe pârâta
Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea
Legii nr. 290/2003, în favoarea Curții de Apel Pitești.
Pentru a pronunța această
soluție, Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ și
fiscal, a avut în vedere faptul că litigiul este de contencios administrativ și
nu de natură civilă, iar pârâta este un organ al autorității publice centrale, astfel
încât competentă să soluționeze cauza este Curtea de Apel Pitești, potrivit
art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecință,
instanța a admis excepția de necompetență materială a instanței, ridicată din oficiu,
declinând competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel Pitești.
Curtea de Apel Pitești,
secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 39/F-CONT
din 19 februarie 2010, a admis excepția de necompetență materială a instanței, a
constatat necompetența materială a Curții de Apel Pitești și a declinat competența
de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea și, constatând ivit conflictul
negativ de competență, a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea
soluționării acestuia.
Pentru a hotărî astfel,
Curtea de Apel Pitești a reținut că soluționarea cauzei este de competența secției
de contencios administrativ a Tribunalului, pentru următoarele considerente:
Pornind de la practica
neunitară a instanțelor, învestite cu acțiuni având ca obiect obligarea Autorității
Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata sumelor stabilite cu titlu
de despăgubiri prin hotărâri ale Comisiei Județene în aplicarea prevederilor Legii
nr. 290/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, a stabilit, ca soluție de principiu, instanța competentă în soluționarea
acestora, respectiv Tribunalul, secția de contencios administrativ, în raport de
prevederile art. 8 alin. (5) și (6) din Legea nr. 290/2003, coroborate cu art. 10
alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată.
Întrucât dispozițiile
citate, norme cu caracter special, derogatorii în raport cu dispozițiile art. 10
din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materie, prevăd competența
acestei secții, pentru identitate de rațiune s-a stabilit aceeași competență și
pentru soluționarea acțiunilor având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor
acordate în baza Legii nr. 290/2003.
Față de cele de mai sus,
constatând ivit un conflict negativ de competență, în baza art. 21 și art. 22 C.
proc. civ., Curtea de Apel Pitești a trimis cauza instanței superioare, respectiv
Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a-l rezolva, pronunțând un regulator
de competență.
Înalta Curte de Casație
și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22
alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei, în
primă instanță, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția comercială și de contencios
administrativ și fiscal.
Pentru a ajunge la această
soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu
este reprezentat de obligarea pârâtei la plata unei sume de bani cuvenită reclamanților
cu titlu de despăgubiri, în baza hotărârii nr. 47 din 29 august 2007 emisă de Comisia
Județeană Vâlcea.
Ca atare, este vorba despre
o acțiune în pretenții, datorată neplății în termenul legal a unor despăgubiri stabilite
printr-un act administrativ, emis în procedura reglementată de Legea nr. 290/2003.
Înalta Curte apreciază
că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante
prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.
Conform alin. (3) al
art. anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit
de hotărârea Comisiei Județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea
Legii nr. 290/2003 poate face contestație la Autoritatea Națională pentru Restituirea
Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
În plus, alin. (4) al
aceluiași art. prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, Autoritatea Națională
pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003
va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată
a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care
coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Alin. (5) din art. în
discuție precizează că hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților
sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
Totodată, conform
alin. (6) al art. mai sus individualizat, hotărârile pronunțate de Tribunal sunt
supuse căilor de atac prevăzute de lege.
De asemenea, art. 17
alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare
a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menționează faptul că deciziile
vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale,
putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios
administrativ a Tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
Din interpretarea tuturor
acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de Autoritatea
Națională pentru Restituirea Proprietăților în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot
fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba de o competență
exclusivă a Tribunalului.
Nu există nicio îndoială
că, întotdeauna, competența materială a instanței de judecată este reglementată
de norme imperative.
În litigiul de față suntem
în prezența unei acțiuni privind acordarea unor despăgubiri, având drept temei juridic
Legea nr. 290/2003.
Altfel spus, trebuie aplicat
principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat
de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.
În consecință, având în
vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.
(3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze
pricina, în primă instanță este Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de
contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei, privind pe S.S., T.I.D. și pe Autoritatea Națională pentru
Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în favoarea
Tribunalului Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 septembrie 2010.