ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 844/2017

Decizia nr. 844/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1365 din 17 octombrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale - funcționale a Tribunalului Vâlcea și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea, în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 238/F-CONT din 12 decembrie 2016, a admis excepția lipsei calității procesuale a Curții de Apel Pitești, a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat soluționarea cauzei și a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 135 alin. (1) și 4 C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

În cauză reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea, solicitând obligarea acestora să modifice Decizia nr. 69 din 20 aprilie 2016 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești și să stabilească salariile brute prin includerea sporurilor de care a beneficiat anterior acestei decizii, respectiv la data de 28 noiembrie 2015, precum și obligarea acestora la plata inflației și a dobânzilor legale aferente debitului, la data efectuării plății.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat, în esență, că decizia contestată a fost emisă în vederea aplicării prevederilor art. I pct. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, fără însă a se lua în considerare actele normative în baza cărora reclamanta a fost salarizată.

Din modul în care reclamanta a înțeles să își motiveze în fapt și în drept pretențiile deduse judecății, rezultă că folosul practic, direct și imediat pe care îl urmărește și, implicit, obiectul principal al acțiunii îl reprezintă obținerea unor drepturi salariale prin obligarea pârâților la stabilirea salariului brut al reclamantei conform dispozițiilor legale aplicabile și obligarea pârâților la plata diferențelor salariale rezultate între salariul cuvenit și salariul încasat, la care se adaugă dobânda legală și actualizarea sumelor rezultate cu rata inflației și, în consecință, obligarea pârâtei Curtea de Apel Pitești la emiterea deciziei de salarizare corespunzătoare.

În acest context, Înalta Curte apreciază că pentru determinarea instanței competente material să soluționeze prezentul litigiu, prezintă relevanță natura dreptului pretins de către reclamantă, dar și cea a raporturilor juridice dintre autoritățile pârâte chemate în judecată și inițiatorul acțiunii judecătorești.

Înalta Curte reține, astfel, că decizia contestată este strict legată de raporturile de serviciu ale reclamantei, care este încadrată ca și personal contractual în cadrul Tribunalului Vâlcea.

Rezultă cu evidență că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost stabilit de reclamantă, se circumscrie noțiunii de raport de serviciu, salarizarea fiind o componentă a acestuia.

Conform prevederilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum și măsurile în domeniul cheltuielilor publice, act normativ invocat în susținerea contestației formulate: "Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite. (2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite soluționează contestațiile în termen de 30 de zile.(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației."

Se observă însă că acțiunea formulată de reclamantă nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, întrucât aceasta nu a solicitat anularea pentru nelegalitate a deciziei prin care i-au fost stabilite drepturile salariale, nefiind așadar dedus judecății un litigiu ce are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (decizia de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat [refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004].

Din analiza actelor dosarului rezultă că între Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea, pe de o parte, și contestatoare, pe de altă parte, există un raport de muncă în temeiul unui contract individual de muncă.

Prin urmare, avându-se în vedere calitatea reclamantei, de salariat contractual, și conținutul cererii de chemare în judecată, care vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă și care intră în categoria conflictelor individuale de muncă, în legătură cu executarea contractului de muncă, în cauză competența materială de soluționare a litigiului se stabilește în raport de dispozițiile Codului muncii, respectiv Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 1 C. muncii: "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii. (2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Art. 269 alin. (1) C. muncii statuează că: "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii."

Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004: "(3) În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru (...) cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, (...)".

Astfel, pentru litigiile de muncă legea prevede o jurisdicție specială ce urmărește protejarea salariaților, completele de judecată având o configurație specială.

Normele legale menționate anterior fac astfel distincția între litigiile de contencios administrativ, când natura acestora este dată de calitatea de funcționar public a contestatorului, și cele de dreptul muncii, când natura acestora este dată de calitatea de salariat a contestatorului, cum este cazul în speța de față.

Prin urmare, prezentul litigiu nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, așa cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, având în vedere că în cuprinsul acțiunii nu se formulează critici de nelegalitate a actului administrativ emis de ordonatorul de credite, nu se solicită anularea unui astfel de act și nu se critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci se solicită, în principal, recalcularea salariului reclamantei conform dispozițiilor legale aplicabile și obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care reclamanta le consideră cuvenite și neplătite.

De asemenea, este evident că reclamanta nu a înțeles să invoce ca temei de drept dispozițiile legii contenciosului administrativ și a ales să învestească Secția civilă a tribunalului, competentă să soluționeze și conflicte de muncă și asigurări sociale, motiv pentru care instanța este datoare să respecte principiul disponibilității în procesul civil.

În consecință, având în vedere considerentele arătate, obiectul acțiunii formulate de reclamantă și fundamentarea acesteia în fapt și în drept și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța specializată în materia contenciosului administrativ nu are competența de soluționare a cauzei, motiv pentru care va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, secție ce are în competență și soluționarea litigiilor de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2017.

Procesat de GGC - GV