ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4303/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4303/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 17 decembrie 2009,

pronunțată în Dosarul nr. 2184/54/2009, Curtea de Apel Craiova, secția penală

și pentru cauze cu minori, a dispus, printre altele, respingerea cererii de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.C. (fiul lui

G. și al C.) și a fost menținută starea de arest preventiv.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

Inculpatul C.C. a fost

trimis în judecată pentru comiterea infracțiunilor de luare de mită, prevăzută

de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000,

trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 și 7 alin.

(3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., faptele având

ca obiect pretinderea și primirea de către inculpat (ofițer de poliție

judiciară – comisar șef în cadrul I.P.J. Mehedinți) a unei sume de 400 euro de

la denunțătorul B.S.D. pentru a nu declanșa urmărirea penală față de el într-un

dosar pe care îl instrumenta, și pretinderea unei alte sume de 1700 euro, în

anumite condiții.

S-a mai reținut că măsura

arestării preventive a fost luată împotriva inculpatului la data de 24 iunie

2009, prin încheierea nr. 97 dată în Dosarul nr. 1931/54/2009 al Curții de Apel

Craiova, constatându-se existența cazului de arestare prevăzut de art. 148 lit.

f) C. proc. pen.

Măsura arestării preventive

a fost menținută ulterior de instanță reținându-se că subzistă temeiurile care

au justificat-o.

Întrucât atât încheierea

prin care s-a dispus inițial luarea măsurii, cât și încheierile ulterioare de

menținere a acestei măsuri au rămas definitive în urma exercitării de către

inculpat a căilor de atac prevăzute de lege (care au fost respinse) instanța a

luat în discuție doar existența în continuare a temeiurilor arestării

preventive.

Or, din acest punct de

vedere, instanța a apreciat că temeiul ce a justificat arestarea preventivă

subzistă în continuare, probele administrate până în prezent nu sunt de natură

a înlătura propunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează

cercetarea judecătorească a săvârșit fapta.

Referitor la cererea de

liberare provizorie sub control judiciar, instanța de fond a reținut că

îndeplinirea formală a unora din condițiile prevăzute de art. 160

2

C.

proc. pen. nu dă naștere unei obligații de a dispune liberarea, instanța având

de analizat și temeinicia unei astfel de cereri, raportat la circumstanțele

cauzei. Din moment ce instanța a considerat că măsura arestării preventive este

justificată, pe cale de consecință cererea de liberare provizorie sub control

judiciar este nejustificată.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, inculpatul a declarat recurs, învederând că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen. și se impune cercetarea

sa în stare de libertate.

Recursul nu este fondat.

Așa cum rezultă din probele

administrate în faza de urmărire penală, inculpatul a fost surprins în

flagrant, primind o sumă de bani de la denunțătorul B.S.D., iar verificarea

apărărilor cu privire la destinația sau natura sumei de bani nu s-a încheiat.

Infracțiunile de corupție

pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt infracțiuni cu un pericol

social ridicat și care, în speță, pun în discuție autoritatea unei instituții

chemate să asigure respectarea și aplicarea legii.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată este obligată să verifice

periodic legalitatea și temeinica arestării preventive.

Conform alin. (3) din

același articol, când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere

motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, instanța de fond a

procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a

constatat că temeiurile de fapt și de drept (art. 148 lit. f) C. proc. pen.)

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă,

impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de

împrejurările concrete de comitere a faptelor, corelat cu natura relațiilor

sociale lezate apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă, în

continuare, un pericol concret pentru ordinea publică.

Este adevărat că pericolul

pentru ordinea publică, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 148 lit.

f) C. proc. pen., nu se confundă cu pericolul social al faptei, ca trăsătură a infracțiunii,

având un sens mult mai larg și presupune o rezonanță deosebită a faptei în

rândul colectivității, de natură a stimula neîncrederea în organele chemate să

apere și să aplice legea.

Totuși nu se poate face

abstracție în cadrul analizei asupra menținerii detenției provizorii, de

gravitatea concretă a faptelor săvârșite, după cum nu se poate ignora nici

faptul că în cazul unor infracțiuni grave – cum sunt cele reținute în sarcina

inculpatului – pericolul concret pentru ordinea publică subzistă chiar dacă

detenția preventivă se prelungește în timp.

În acest context, se impune

a se observa că această cauză se judecă în primă instanță într-un stadiu ce nu

a avansat, astfel că urmează a fi administrate probe, inclusiv reaudierea

martorilor din acte, existând temerea că înainte de a fi administrate probele

acestea să fie șterse de acțiunea inculpatului lăsat în libertate.

În cauza Letellier contra

Franței, hotărârea C.E.D.O. din 26 iunie 1991, Curtea Europeană a stabilit că

riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor poate justifica menținerea

măsurii arestării preventive. Atâta vreme cât o asemenea posibilitate există,

dosarul aflându-se în fața instanței într-o fază incipientă, măsura menținerii arestării

preventive se impune.

În raport de practica

judiciară constantă a Înaltei Curți, liberarea provizorie sub control judiciar

presupune analiza atât a dispozițiilor art. 160

2

C. proc. pen., ce

reprezintă cadrul general în materie, cât și a temeiurilor legale ce au stat la

baza detenției preventive, pentru a stabili dacă acestea mai impun pentru

viitor o astfel de măsură.

Cum temeiul arestării preventive

a inculpatului nu a dispărut și nu au intervenit nici elemente noi de la ultima

menținere a arestării preventive, liberarea provizorie nu se justifică.

Toate aceste aspecte

confirmă dispoziția instanței de fond în sensul menținerii arestării preventive

și a respingerii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, motiv

pentru care recursul declarat de inculpat va fi respins ca nefondat, în baza art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul inculpat C.C. împotriva încheierii din 17 decembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

în Dosarul nr. 2184/54/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, ce se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 decembrie 2009.