ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3165/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 7051 din 23 mai 2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată

acțiunea reclamantei N.K.D.T.S.V.P.A.S. Turcia, formulată în contradictoriu cu

pârâta F.R. SA (fostă SC C.E.B. SA), privind obligarea acesteia din urmă la

plata echivalentului în lei a sumei de 180.000 dolari S.U.A.

Acțiunea reclamantei a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ.

În baza probelor

administrate – înscrisuri și interogatoriul reciproc al părților – prima

instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Între părțile litigante a

intervenit contractul de facilitare de credit din 24 martie 2001 prin care

pârâta a acordat reclamantei o facilitare de credit, iar reclamanta în

garantarea obligațiilor a constituit o garanție de 175.000 dolari S.U.A. în

contul deschis la unitatea pârâtă.

Operațiunile în contul

reclamantei urmau a fi efectuate, inițial, de reprezentanții legali cu drept de

semnătură individuală în persoana dl. B.N. și A.N.

Ulterior, la data de 26

martie 2003, la sediul pârâtei s-a prezentat dl. C.E.S., identificat de

reprezentanții pârâtei cu pașaportul, persoana care a depus împuternicirile

pentru dl. C.E.S. și F.G.

Cum reclamanta a susținut că

sumele de bani aflate în contul său au fost retrase, treptat, în baza unei

procuri false, instanța de fond a reținut că, acest aspect nu a fost probat

potrivit dispozițiilor art. 1169 coroborat cu art. 129 C. proc. civ.

În consecință, instanța a

apreciat, în raport cu temeiul de drept al acțiunii, că în sarcina societății

pârâte nu poate fi reținută vreo faptă ilicită de natură să atragă răspunderea

acesteia conform convenției încheiate între părți.

Împotriva sentinței de fond,

reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 564 din 19

noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins

apelul, ca nefondat.

Instanța de apel, analizând

criticile formulate, ce vizau, în esență netemeinicia soluției adoptate din

perspectiva greșitei interpretări a probelor administrate în cauză, dar și

nelegalitatea soluției, cu referire la greșita interpretare a condițiilor

angajării răspunderii societății pârâte, a reținut următoarele:

Din examinarea clauzelor

contractului de garanție reală imobiliară asupra depozitelor în numerar

constituite la F.R. SA din 24 mai 2001, cu referire la art. 7.2 coroborat de art.

3 din Condițiile Generale emise de către Bancă, a rezultat că obligația Băncii

constă numai în verificarea identității persoanelor împuternicite să efectueze

operațiuni în conturile clienților săi, nu și stabilirea limitelor

împuternicirilor pe care aceste persoane le-au primit.

Mai mult, se reține că alin.

ultim din art. 3 din Condițiile Generale conține o clauză de exonerare a

răspunderii în favoarea Băncii pentru situația folosirii abuzive de către

împuternicit a semnăturii sale pentru a opera în contul clientului de la care a

primit procura.

Instanța de apel a înlăturat

susținerea apelantei-reclamante potrivit căreia nu s-a făcut distincție între

dreptul de semnătură individuală și dreptul de semnătură de gradul I având în

vedere aceiași clauză de nerăspundere a Băncii cu privire la limitele

împuternicirii.

În fine, instanța de apel a

apreciat ca nedovedită susținerea apelantei relativ la caracterul fals al

procurii în baza căreia numitul F.G. a retras sumele de bani, din înscrisurile

aflate la dosarul cauzei reieșind că procura în speță era semnată de dl. B.N. în

calitate de reprezentant al societății reclamante fapt ce conferă societății

calitatea de mandant ce împuternicește pe dl. F.G. să efectueze operațiuni în

contul reclamantei.

Împotriva deciziei din apel,

reclamanta N.K.D.T.S.V.P.A.S. a declarat recurs.

În drept, recurenta a

indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, recurenta a susținut, în esență că, în mod greșit instanța de apel a

apreciat cu privire la clauza de nerăspundere a Băncii pentru situația

folosirii abuzive de către împuternicit a semnăturii sale pentru a opera în contul

clientului de la care a primit procura, respectiv pentru depășirea limitelor

împuternicirii primite.

În opinia recurentei, din

toate probele administrate rezultă grava neglijență a băncii aceasta fiind

răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat.

Grava neglijență, la care

recurenta face trimitere a fost apreciată în mod greșit de către instanță în

condițiile în care, plata sumelor s-a făcut către o persoană care avea dreptul

de semnătură de gradul I, iar pașaportul acesteia era expirat.

De asemenea, recurenta

apreciază că, în speță, erau întrunite cerințele angajării răspunderii băncii,

legătura dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat fiind dovedită cu

înscrisurile administrate.

Pentru aceste motive,

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în

sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Recursul este nefondat,

având în vedere, următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat în

situația în care hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Invocând acest motiv,

recurenta trebuia să precizeze, potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ.,

dispozițiile legale ce au fost încălcate sau cele greșit interpretate sau

aplicate.

Din cuprinsul susținerilor

formulate în scris, nu rezultă normele pe care instanța de apel le-a încălcat

sau, în mod greșit, le-a aplicat sau interpretat.

Relatările recurentei

vizează în mod expres înscrisurile administrate ca probe, înscrisuri care, în

opinia sa, au fost greșit interpretate de către instanță, cu referire la

autenticitatea procurii utilizate pentru retragerea sumelor de bani din contul

recurentei sau valabilitatea pașaportului presupusului mandatar.

Or, aceste aspecte, în mod

evident, vizează aspecte de temeinicie a soluției adoptate, ca urmare a

aprecierii și interpretării probelor în cauză, aspecte ce nu mai pot fi puse în

discuție în calea de atac a recursului.

Dacă s-ar admite că

trimiterea la dispozițiile răspunderii contractuale ar putea fi analizată

potrivit cazului de modificare pronunțată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

încă nu s-ar putea reține critica recurentei întrucât nu se poate imputa

instanței faptul că recurenta nu și-a probat susținerile pentru a demonstra

îndeplinirea cerințelor angajării răspunderii intimatei în situația expusă.

Astfel, grava neglijență

imputată băncii, în raport cu susținerile asupra autenticității procurii sau

valabilității pașapoartelor, nu poate fi reținută ca o încălcare a legii sau o

greșită aplicare a acesteia în condițiile în care, așa cum s-a reținut,

răspunderea băncii era limitată la verificarea mandatului și a limitelor

împuternicirii acestuia.

Tot astfel, instanța nu

poate analiza susținerile recurentei relative la „suspiciunea” de fals

invocată.

Pe de o parte, se observă că

recurenta nu a procedat la înscrierea în fals împotriva procurii, împrejurare

ce ar fi dat posibilitatea instanței să aprecieze din altă perspectivă probatoriul,

iar pe de altă parte, așa cum s-a expus, această susținere nu mai poate fi

analizată în recurs.

Cum niciuna dintre

susținerile recurentei nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate

invocat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta N.K.D.T.S.V.P.A.S. Turcia împotriva deciziei comerciale nr. 564

din 19 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 30 octombrie 2008.