ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3165/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 7051 din 23 mai 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată acțiunea reclamantei N.K.D.T.S.V.P.A.S. Turcia, formulată în contradictoriu cu pârâta F.R. SA (fostă SC C.E.B. SA), privind obligarea acesteia din urmă la plata echivalentului în lei a sumei de 180.000 dolari S.U.A. Acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 C. civ. În baza probelor administrate – înscrisuri și interogatoriul reciproc al părților – prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: Între părțile litigante a intervenit contractul de facilitare de credit din 24 martie 2001 prin care pârâta a acordat reclamantei o facilitare de credit, iar reclamanta în garantarea obligațiilor a constituit o garanție de 175.000 dolari S.U.A.

în contul deschis la unitatea pârâtă. Operațiunile în contul reclamantei urmau a fi efectuate, inițial, de reprezentanții legali cu drept de semnătură individuală în persoana dl. B.N. și A.N. Ulterior, la data de 26 martie 2003, la sediul pârâtei s-a prezentat dl. C.E.S., identificat de reprezentanții pârâtei cu pașaportul, persoana care a depus împuternicirile pentru dl. C.E.S. și F.G. Cum reclamanta a susținut că sumele de bani aflate în contul său au fost retrase, treptat, în baza unei procuri false, instanța de fond a reținut că, acest aspect nu a fost probat potrivit dispozițiilor art. 1169 coroborat cu art. 129 C. proc. civ. În consecință, instanța a apreciat, în raport cu temeiul de drept al acțiunii, că în sarcina societății pârâte nu poate fi reținută vreo faptă ilicită de natură să atragă răspunderea acesteia conform convenției încheiate între părți.

Împotriva sentinței de fond, reclamanta a declarat apel. Prin decizia nr. 564 din 19 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins apelul, ca nefondat. Instanța de apel, analizând criticile formulate, ce vizau, în esență netemeinicia soluției adoptate din perspectiva greșitei interpretări a probelor administrate în cauză, dar și nelegalitatea soluției, cu referire la greșita interpretare a condițiilor angajării răspunderii societății pârâte, a reținut următoarele: Din examinarea clauzelor contractului de garanție reală imobiliară asupra depozitelor în numerar constituite la F.R. SA din 24 mai 2001, cu referire la art. 7.2 coroborat de art. 3 din Condițiile Generale emise de către Bancă, a rezultat că obligația Băncii constă numai în verificarea identității persoanelor împuternicite să efectueze operațiuni în conturile clienților săi, nu și stabilirea limitelor împuternicirilor pe care aceste persoane le-au primit.

Mai mult, se reține că alin. ultim din art. 3 din Condițiile Generale conține o clauză de exonerare a răspunderii în favoarea Băncii pentru situația folosirii abuzive de către împuternicit a semnăturii sale pentru a opera în contul clientului de la care a primit procura. Instanța de apel a înlăturat susținerea apelantei-reclamante potrivit căreia nu s-a făcut distincție între dreptul de semnătură individuală și dreptul de semnătură de gradul I având în vedere aceiași clauză de nerăspundere a Băncii cu privire la limitele împuternicirii. În fine, instanța de apel a apreciat ca nedovedită susținerea apelantei relativ la caracterul fals al procurii în baza căreia numitul F.G. a retras sumele de bani, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reieșind că procura în speță era semnată de dl. B.N.

în calitate de reprezentant al societății reclamante fapt ce conferă societății calitatea de mandant ce împuternicește pe dl. F.G. să efectueze operațiuni în contul reclamantei. Împotriva deciziei din apel, reclamanta N.K.D.T.S.V.P.A.S. a declarat recurs. În drept, recurenta a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a susținut, în esență că, în mod greșit instanța de apel a apreciat cu privire la clauza de nerăspundere a Băncii pentru situația folosirii abuzive de către împuternicit a semnăturii sale pentru a opera în contul clientului de la care a primit procura, respectiv pentru depășirea limitelor împuternicirii primite.

În opinia recurentei, din toate probele administrate rezultă grava neglijență a băncii aceasta fiind răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat. Grava neglijență, la care recurenta face trimitere a fost apreciată în mod greșit de către instanță în condițiile în care, plata sumelor s-a făcut către o persoană care avea dreptul de semnătură de gradul I, iar pașaportul acesteia era expirat. De asemenea, recurenta apreciază că, în speță, erau întrunite cerințele angajării răspunderii băncii, legătura dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat fiind dovedită cu înscrisurile administrate. Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul este nefondat, având în vedere, următoarele considerente: Motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat în situația în care hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Invocând acest motiv, recurenta trebuia să precizeze, potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., dispozițiile legale ce au fost încălcate sau cele greșit interpretate sau aplicate. Din cuprinsul susținerilor formulate în scris, nu rezultă normele pe care instanța de apel le-a încălcat sau, în mod greșit, le-a aplicat sau interpretat. Relatările recurentei vizează în mod expres înscrisurile administrate ca probe, înscrisuri care, în opinia sa, au fost greșit interpretate de către instanță, cu referire la autenticitatea procurii utilizate pentru retragerea sumelor de bani din contul recurentei sau valabilitatea pașaportului presupusului mandatar.

Or, aceste aspecte, în mod evident, vizează aspecte de temeinicie a soluției adoptate, ca urmare a aprecierii și interpretării probelor în cauză, aspecte ce nu mai pot fi puse în discuție în calea de atac a recursului. Dacă s-ar admite că trimiterea la dispozițiile răspunderii contractuale ar putea fi analizată potrivit cazului de modificare pronunțată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încă nu s-ar putea reține critica recurentei întrucât nu se poate imputa instanței faptul că recurenta nu și-a probat susținerile pentru a demonstra îndeplinirea cerințelor angajării răspunderii intimatei în situația expusă. Astfel, grava neglijență imputată băncii, în raport cu susținerile asupra autenticității procurii sau valabilității pașapoartelor, nu poate fi reținută ca o încălcare a legii sau o greșită aplicare a acesteia în condițiile în care, așa cum s-a reținut, răspunderea băncii era limitată la verificarea mandatului și a limitelor împuternicirii acestuia.

Tot astfel, instanța nu poate analiza susținerile recurentei relative la „suspiciunea” de fals invocată. Pe de o parte, se observă că recurenta nu a procedat la înscrierea în fals împotriva procurii, împrejurare ce ar fi dat posibilitatea instanței să aprecieze din altă perspectivă probatoriul, iar pe de altă parte, așa cum s-a expus, această susținere nu mai poate fi analizată în recurs. Cum niciuna dintre susținerile recurentei nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta N.K.D.T.S.V.P.A.S. Turcia împotriva deciziei comerciale nr. 564 din 19 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 30 octombrie 2008.