ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 907/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a comercială, sub nr. 6598/3/2007, reclamanta D.K.E. a chemat în judecată pe pârâta SC O.G. SRL solicitând instanței ca pe calea somației de plată prevăzută de O.G. nr. 5/2001 să fie obligată pârâta la plata sumei de 279.500 lei cu titlu de împrumut. La data de 20 martie 2007, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând instanței să oblige pârâta la plata sumei de 279.500 lei, sumă datorată în baza unui împrumut acordat. Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1579 C. civ. Prin sentința comercială nr. 8063 din 27 iunie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta D.K.E.

în contradictoriu cu pârâta SC O.G. SRL. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta D.K.E., iar prin decizia nr. 67 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București a fost admis apelul, schimbată în tot sentința nr. 8067/2008, în sensul că a fost admisă cererea reclamantei iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 270.000 lei. În motivarea deciziei, instanța a reținut că la data de 1 august 2005 și 13 octombrie 2005, reclamanta a împrumutat societatea pârâtă cu suma totală de 270.500 lei cu termen de restituire de un an. Suma împrumutată nu a fost restituită iar în opinia instanței declarația dată de D.A. la data de 31 mai 2006 privește restituirea sumei de 284.166 lei cu titlu de “ credite asociat” și nu a împrumutului acordat de reclamantă.

Soțul reclamantei nu a fost mandatarul acesteia, deoarece, aceștia sunt căsătoriți sub regimul separației de patrimonii, ceea ce înseamnă că sumele împrumutate de ea din conturile sale personale sunt proprietatea acesteia și trebuiau să-i fie restituite. Reclamanta este cetățean francez, cu domiciliul în Franța, iar conform art. 20 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat, relațiile personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse legii domiciliului comun, deci legii franceze. Așa fiind, instanța a apreciat că sunt aplicabile regulile de la regimul matrimonial al separației de patrimonii și nu al mandatului tacit între soți. Declarațiile prin care se recunoaște restituirea împrumutului nu poate fi interpretat ca o chitanță liberatoare sau remitere de datorie, deoarece nu conțin astfel de elemente pentru a se interpreta că pârâta i-a restituit împrumutul la scadență.

Decizia nr. 67/2009 a Curții de Apel București a fost atacată cu recurs de către pârâta SC O.G. SRL, recursul fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 105/2002 și a dat eficiență unei convenții matrimoniale, înscris care face dovada că reclamanta este căsătorită cu un asociat al societății împrumutate. Din toate actele de la dosar rezultă că reclamanta D.K.E. și soțul ei D.A. au avut domiciliul în România și ca atare în mod greșit a reținut instanța de apel ca fiind aplicabilă legea franceză privind regimul separației de patrimonii. În subsidiar se solicită aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 105/1992, întrucât soții nu au avut domiciliu comun și în consecință aplicarea legii române se impune.

Pe fondul cauzei, recurenta arată că hotărârea apelată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greșită a legii întrucât sumele din cele două contracte de împrumut au fost restituite înainte de scadență fapt recunoscut și de D.A. (soțul reclamantei) prin declarația făcută. De asemenea plata împrumutului rezultă și din declarațiile date de intimata reclamantă prin care declară că nu mai are nicio pretenție față de societate. În concluzie, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond. Intimata D.K.E. a depus concluzii scrise prin care solicită în esență respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze respectiv lipsa de temei legal a hotărârii cât și aplicarea greșită a legii, recurenta criticând decizia de apel atât pentru lipsa de temei legal cât și pentru aplicarea greșită a legii. Instanța de apel în mod greșit a reținut aplicabilitatea în speța de față a regimului matrimonial al separației de patrimoniu dând eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat fără să țină cont de dispozițiile art. 20 alin. (3) din același act normativ și de conținutul contractului prenupțial al intimatei reclamante care se referă, în prima parte la activele necesare unei întreprinderi și bunurile imobile iar la art. 5 posibilitatea de a păstra dreptul la contractul de închiriere cu scop locativ în situația dizolvării căsătoriei.

Obligațiile dintre soți, prevăzute la art. 4 din contractul prenupțial nu are efecte față de terți, dispozițiile menționate reglementând responsabilitatea dintre părțile contractante. Este de necontestat că intimata reclamantă D.K.E., cu domiciliul indicat în București a încheiat cu recurenta pârâtă SC O.G. SRL contractul de împrumut din data de 1 august 2005 pentru suma de 104.666 lei și contractul de împrumut din 13 octombrie 2005 pentru suma de 179.500 lei. Termenul de restituire al ambelor contracte prevăzut la art. 4 a fost stabilit la un an de la data primirii sumelor menționare. Împrumutul a fost făcut prin O.P. din 1 august 2005 și O.P. din2005. Prin declarația autentificată, intimata reclamantă, declară că nu mai are niciun fel de pretenții bănești, prezente sau viitoare asupra SC O.G.

SRL. De asemenea, intimata precizează că „declarația își va produce efectele depline din momentul transferului dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 4.650 mp situat în Comuna Crevedia” către soțul său D.A. Ulterior, ambii soți au declarat la data de 5 mai 2006 prin declarația autentificată că a fost îndeplinită condiția impusă prin declarația dată la 23 ianuarie 2006, în sensul că a fost perfectat transferul dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 4.650 mp. Prin cele două declarații date de intimata reclamantă se recunoaște practic că nu mai are niciun fel de pretenții bănești prezente sau viitoare față de SC O.G. SRL ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra terenului.

Contractele de împrumut au fost încheiate în condițiile art. 969 – art. 970 C. civ., texte de lege invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată dar prin declarațiile date de D.K.E. la data de 2 mai 2006 și 5 mai 2006 aceasta nu a înțeles să se prevaleze de alte drepturi asupra societății, în schimbul transferului dreptului de proprietate ce a avut loc la data de 5 mai 2006. Instanța de apel în mod greșit a reținut prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 105/1992, întrucât intimata reclamantă și soțul ei nu au avut cetățenie comună la data încheierii contractelor, având în vedere că în certificatul prenupțial din 21 iunie 1996 se arată că D.A. este cetățean român. Nu poate fi reținută motivarea instanței de apel în sensul domiciliului comun al soților rezultând din certificatul prenupțial din 21 iunie 1996 în condițiile în care în perioada 2005 – 2006 intimata reclamantă a avut permis de ședere în România iar soțul său a avut domiciliul în România.

Relevant este în sensul arătat și certificatul de înregistrare fiscală eliberat de către A.F.P. sector 3, certificat necesar cetățenilor străini care obțin venituri din desfășurarea de activități pe teritoriul României, potrivit Codului de Procedură Fiscală. În certificatul menționat D.K.E. este reprezentată de împuternicitul D.A. cu domiciliul în București. În concluzie în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 105/1996 iar regimul matrimonial stabilit prin certificatul prenupțial invocat își produce efecte depline între părțile contractante respectiv între cei doi soți. Dreptul de creanță al intimatei reclamante, derivat din cele două contracte de împrumut încheiate de recurenta pârâtă SC O.G.

SRL a fost stins, fapt ce rezultă implicit din declarațiile autentice făcute de intimată la data de 2 mai 2006 și 5 mai 2006. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal, motiv pentru care în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta pârâtă SC O.G. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 67/2000. Modifică decizia menționată în sensul că respinge apelul declarat de apelanta reclamantă D.K.E. împotriva sentinței comerciale nr. 8063 din 27 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o menține ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC O.G. SRL București, împotriva deciziei comerciale nr. 67 din 6 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantei declarat împotriva sentinței comerciale nr. 8063 din 27 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.