ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 907/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a comercială, sub nr. 6598/3/2007, reclamanta D.K.E. a chemat în

judecată pe pârâta SC O.G. SRL solicitând instanței ca pe calea

somației de plată prevăzută de O.G. nr. 5/2001 să fie

obligată pârâta la plata sumei de 279.500 lei cu titlu de împrumut.

La data de 20 martie 2007, reclamanta a

modificat cererea de chemare în judecată, solicitând instanței

să oblige pârâta la plata sumei de 279.500 lei, sumă datorată în

baza unui împrumut acordat. Cererea a fost motivată în drept pe

dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1579 C. civ.

Prin sentința comercială nr. 8063

din 27 iunie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanta D.K.E. în contradictoriu cu pârâta SC O.G. SRL.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel reclamanta D.K.E., iar prin decizia nr. 67 din 6 februarie 2009 a

Curții de Apel București a fost admis apelul, schimbată în tot

sentința nr. 8067/2008, în sensul că a fost admisă cererea

reclamantei iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 270.000 lei.

În motivarea deciziei, instanța a

reținut că la data de 1 august 2005 și 13 octombrie 2005,

reclamanta a împrumutat societatea pârâtă cu suma totală de 270.500

lei cu termen de restituire de un an.

Suma împrumutată nu a fost

restituită iar în opinia instanței declarația dată de D.A.

la data de 31 mai 2006 privește restituirea sumei de 284.166 lei cu titlu

de

“

credite asociat” și nu a împrumutului acordat de

reclamantă.

Soțul reclamantei nu a fost mandatarul

acesteia, deoarece, aceștia sunt căsătoriți sub regimul

separației de patrimonii, ceea ce înseamnă că sumele împrumutate

de ea din conturile sale personale sunt proprietatea acesteia și trebuiau

să-i fie restituite.

Reclamanta este cetățean francez,

cu domiciliul în Franța, iar conform art. 20 din Legea nr. 105/1992

privind raporturile de drept internațional privat, relațiile

personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse legii domiciliului

comun, deci legii franceze.

Așa fiind, instanța a apreciat

că sunt aplicabile regulile de la regimul matrimonial al separației

de patrimonii și nu al mandatului tacit între soți.

Declarațiile prin care se

recunoaște restituirea împrumutului nu poate fi interpretat ca o

chitanță liberatoare sau remitere de datorie, deoarece nu conțin

astfel de elemente pentru a se interpreta că pârâta i-a restituit

împrumutul la scadență.

Decizia nr. 67/2009 a Curții de Apel

București a fost atacată cu recurs de către pârâta SC O.G. SRL,

recursul fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta

arată că instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile Legii nr. 105/2002 și a dat eficiență unei

convenții matrimoniale, înscris care face dovada că reclamanta este

căsătorită cu un asociat al societății împrumutate.

Din toate actele de la dosar rezultă că reclamanta D.K.E. și

soțul ei D.A. au avut domiciliul în România și ca atare în mod

greșit a reținut instanța de apel ca fiind aplicabilă legea

franceză privind regimul separației de patrimonii.

În subsidiar se solicită aplicarea

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 105/1992, întrucât

soții nu au avut domiciliu comun și în consecință aplicarea

legii române se impune.

Pe fondul cauzei, recurenta arată

că hotărârea apelată este lipsită de temei legal fiind

dată cu aplicarea greșită a legii întrucât sumele din cele

două contracte de împrumut au fost restituite înainte de

scadență fapt recunoscut și de D.A. (soțul reclamantei)

prin declarația făcută. De asemenea plata împrumutului

rezultă și din declarațiile date de intimata reclamantă

prin care declară că nu mai are nicio pretenție față

de societate.

În concluzie, în raport de prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat și

menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond.

Intimata D.K.E. a depus concluzii scrise prin

care solicită în esență respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia recurată prin prisma

motivelor de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este

fondat.

Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reglementează două ipoteze respectiv lipsa de temei legal a

hotărârii cât și aplicarea greșită a legii, recurenta

criticând decizia de apel atât pentru lipsa de temei legal cât și pentru

aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel în mod greșit a

reținut aplicabilitatea în speța de față a regimului

matrimonial al separației de patrimoniu dând eficiență

dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 privind raporturile

de drept internațional privat fără să țină cont

de dispozițiile art. 20 alin. (3) din același act normativ și de

conținutul contractului prenupțial al intimatei reclamante care se

referă, în prima parte la activele necesare unei întreprinderi și

bunurile imobile iar la art. 5 posibilitatea de a păstra dreptul la

contractul de închiriere cu scop locativ în situația dizolvării

căsătoriei. Obligațiile dintre soți, prevăzute la art.

4 din contractul prenupțial nu are efecte față de terți,

dispozițiile menționate reglementând responsabilitatea dintre

părțile contractante.

Este de necontestat că intimata

reclamantă D.K.E., cu domiciliul indicat în București a încheiat cu

recurenta pârâtă SC O.G. SRL contractul de împrumut din data de 1 august

2005 pentru suma de 104.666 lei și contractul de împrumut din 13 octombrie

2005 pentru suma de 179.500 lei.

Termenul de restituire al ambelor contracte

prevăzut la art. 4 a fost stabilit la un an de la data primirii sumelor

menționare.

Împrumutul a fost făcut prin O.P. din 1

august 2005 și O.P. din2005.

Prin declarația autentificată,

intimata reclamantă, declară că nu mai are niciun fel de

pretenții bănești, prezente sau viitoare asupra SC O.G. SRL.

De asemenea, intimata precizează că

„declarația își va produce efectele depline din momentul transferului

dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de

4.650 mp situat în Comuna Crevedia” către soțul său D.A.

Ulterior, ambii soți au declarat la data

de 5 mai 2006 prin declarația autentificată că a fost

îndeplinită condiția impusă prin declarația dată la 23

ianuarie 2006, în sensul că a fost perfectat transferul dreptului de

proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 4.650 mp.

Prin cele două declarații date de

intimata reclamantă se recunoaște practic că nu mai are niciun

fel de pretenții bănești prezente sau viitoare față de

SC O.G. SRL ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra terenului.

Contractele de împrumut au fost încheiate în

condițiile art. 969 – art. 970 C. civ., texte de lege invocate de

reclamantă prin cererea de chemare în judecată dar prin

declarațiile date de D.K.E. la data de 2 mai 2006 și 5 mai 2006

aceasta nu a înțeles să se prevaleze de alte drepturi asupra

societății, în schimbul transferului dreptului de proprietate ce a

avut loc la data de 5 mai 2006.

Instanța de apel în mod greșit a

reținut prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 105/1992, întrucât

intimata reclamantă și soțul ei nu au avut cetățenie

comună la data încheierii contractelor, având în vedere că în

certificatul prenupțial din 21 iunie 1996 se arată că D.A. este

cetățean român.

Nu poate fi reținută motivarea

instanței de apel în sensul domiciliului comun al soților rezultând

din certificatul prenupțial din 21 iunie 1996 în condițiile în care

în perioada 2005 – 2006 intimata reclamantă a avut permis de ședere

în România iar soțul său a avut domiciliul în România.

Relevant este în sensul arătat și

certificatul de înregistrare fiscală eliberat de către A.F.P. sector 3,

certificat necesar cetățenilor străini care obțin venituri

din desfășurarea de activități pe teritoriul României,

potrivit Codului de Procedură Fiscală.

În certificatul menționat D.K.E. este

reprezentată de împuternicitul D.A. cu domiciliul în București.

În concluzie în speță nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 105/1996 iar regimul

matrimonial stabilit prin certificatul prenupțial invocat își produce

efecte depline între părțile contractante respectiv între cei doi

soți.

Dreptul de creanță al intimatei

reclamante, derivat din cele două contracte de împrumut încheiate de

recurenta pârâtă SC O.G. SRL a fost stins, fapt ce rezultă implicit

din declarațiile autentice făcute de intimată la data de 2 mai

2006 și 5 mai 2006.

Față de considerentele expuse,

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile legale incidente în cauză, hotărârea

pronunțată fiind lipsită de temei legal, motiv pentru care în

temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul

declarat de recurenta pârâtă SC O.G. SRL împotriva deciziei comerciale nr.

67/2000.

Modifică decizia menționată în

sensul că respinge apelul declarat de apelanta reclamantă D.K.E.

împotriva sentinței comerciale nr. 8063 din 27 iunie 2008 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, pe care o menține ca

fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC O.G.

SRL București, împotriva deciziei comerciale nr. 67 din 6 februarie 2009 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială,

modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul

reclamantei declarat împotriva sentinței comerciale nr. 8063 din 27 iunie 2008

a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care o

menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2010.