ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2720/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 538 din 11 martie 2003, reclamanta B.T.R. în faliment, reprezentată de

lichidator F.G.D.B., a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B.I.T.T.S. și B.H.

AS pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligate la plata sumei de 58.046.922,05

dolari S.U.A. și 11.062.200 Euro, cu dobânzile aferente până la data

recuperării prejudiciului.

Prin sentința comercială nr.

902 din 22 februarie 2005 a Tribunalului București, secția comercială, s-a

admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și, în consecință,

s-a respins cererea formulată de reclamanta B.T.R., reprezentată prin

lichidator – F.G.D.S.B., în contradictoriu cu pârâtele B.I.T.T.S. și B.H. AS,

ambele cu sediul în Istambul – Turcia, ca nefiind de competența instanțelor române.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a avut în vedere susținerile părților, probele administrate în

cauză și dispozițiile legale în materie.

Prin decizia comercială nr. 190

din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta B.T.R., în faliment,

reprezentată prin lichidatorul F.G.D.S.B. împotriva sentinței mai sus

menționate.

În motivarea acestei

hotărâri, curtea de apel a reținut că, într-adevăr, părți, în contractele fiduciare,

sunt reclamanta și B.F.O. (S.) SA, iar în cele de girare, apelanta și D.B.O.L.L.

- Cipru, însă, beneficiarul tuturor contractelor este pârâta B.I.T.T.S. AS,

căreia, cele două bănci menționate mai sus, i-au acordat credite sau

împrumuturi, ce nu au fost, însă, restituite, la scadență, decât parțial.

În aceste condiții, curtea

de apel a constatat că reclamanta nu a avut și nici nu poate avea relații

directe cu pârâtele, decât prin intermediul contractelor menționate mai sus,

aceasta subrogându-se, în dreptul celor două bănci creditoare, pentru

recuperarea diferenței creditelor sau împrumuturilor nerambursate încă.

Ca atare, reclamanta trebuie

să respecte clauzele contractuale, încheiate de cele două bănci, cu

beneficiarul creditelor sau împrumuturilor acordate, respectiv – pârâta B.I.T.T.S.

AS, inclusiv, cele referitoare la judecarea litigiilor.

Curtea de apel a mai

constatat că în contractele fiduciare, s-a inclus o clauză compromisorie, prin

care s-a convenit ca litigiile, dintre părțile contractante, să se supună

legilor elvețiene, iar locul de jurisdicție este Geneva.

De asemenea, părțile au

stabilit și în contractele de girare o clauză compromisorie, potrivit căreia

litigiile aferente să se supună legilor Republicii Turcia, și să se judece la Tribunalele și Biroul Administratorului din Istambul.

Referitor la al doilea motiv

de apel, curtea de apel a constatat că în motivarea cererii de chemare în

judecată, reclamanta s-a referit doar generic la faptele culpabile ale

pârâtelor. Reclamanta a invocat însă ca probe contractele mai susmenționate și

a învederat că răspunderea ar aparține administratorilor B.T.R. SA, în care a

avut reprezentanți și pârâta B.H. AS, în calitate de acționar majoritar al

acesteia, care nu a solicitat contra-garanții de la beneficiarul final,

respectiv pârâta B.I.T.T.S. AS.

Dacă, într-adevăr, culpa

aparține administratorilor reclamantei, în nerecuperarea diferenței creditelor

și împrumuturilor acordate pârâtei B.I.T.T.S. AS, ca urmare a nesolicitării, de

contra-garanții acesteia, lichidatorul are posibilitatea solicitării atragerii

răspunderii lor, potrivit art. 39 din O.G. nr. 10/2004, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 278/2004, și nu a acționarului său majoritar, pârâta B.H.

AS.

În final, curtea de apel a

constatat că motivarea acțiunii este ambiguă, iar cadrul procesual stabilit de

reclamantă ca incoerent, astfel că nu se poate invoca propria culpă pentru

câștigarea unui drept, potrivit dispozițiilor art. 108 alin. final C. proc.

civ.

În consecință, curtea de

apel a constatat că instanța de fond a reținut situația de fapt corectă, pa

baza probelor administrate, a făcut o calificare adecvată a acțiunii, cât și o

interpretare și aplicare legală a dispozițiilor în materie, apreciind astfel ca

neîntemeiate motivele de apel invocate.

Față de considerentele

arătate, instanța de apel a constatat că sentința comercială atacată este

temeinică și legală și a menținut-o iar apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs reclamanta B.T.R., prin lichidator F.G.D.S.B.,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., art. 149 alin. (5) din Legea nr. 105/1992 și solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, respectiv admiterea apelului

său, respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor române și

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Tribunalul București.

Recurenta-reclamantă susține

astfel că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

schimbând înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.), arătând, în esență, că instanța a pronunțat decizia recurată, valorizând

greșit contractele de girare și cele fiduciare, nu a observat corect temeiul

juridic al acțiunii și a schimbat cauza acțiunii introductive de instanță,

încălcând dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Concluzionând, consideră că

instanța de apel a procedat nelegal calificând acțiunea sa ca fiind o acțiune

în răspundere contractuală (și, prin aceasta, valorizând clauza contractuală de

alegere de jurisdicție străină) în condițiile în care reclamanta a formulat o

acțiune în răspundere delictuală; instanța de judecată poate interpreta actele

și faptele dosarului, însă în niciun caz nu poate transforma cauza acțiunii

determinată de reclamant, din răspundere civilă delictuală în răspundere

contractuală, neaflându-ne în fața niciunui caz de subrogare în drepturile

creditorului.

Recurenta-reclamantă mai

susține că instanța de apel a aplicat greșit legea (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), întrucât în mod greșit a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art. 154

din Legea nr. 105/1992, atât timp cât instanțele române sunt competente să

soluționeze prezentul litigiu, conform art. 149 alin. (5) din Legea nr. 105/1992;

în mod greșit a invocat dispozițiile art. 39 din O.G. nr. 10/2004 privind

atragerea răspunderii administratorilor societății bancare falite și tot greșit

a reținut aplicarea art. 108 alin. final C. proc. civ., având în vedere că

„motivarea acțiunii este ambiguă, iar cadrul procesual stabilit de reclamantă

incoerent astfel încât nu poate invoca propria culpă pentru câștigarea unui

drept, potrivit art. 108 alin. final C. proc. civ.”.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea motivelor de

recurs, în raport de actele dosarului și de hotărârile pronunțate în cauză, se

constată următoarele:

În ce privește primul motiv

de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținerile

recurentei-reclamante nu sunt întemeiate, întrucât instanța de apel nu a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nu a schimbat înțelesul

vădit neîndoielnic al acestuia, valorizând eronat contractele de girare și cele

fiduciare și nici nu a schimbat cauza acțiunii introductive.

Se constată astfel că B.T.R.

SA a garantat facilitățile de credit acordate B.I.T.S. AS de către D.B.O.C., cu

depozitele sale de aceeași valoare constituite la această bancă și având în

vedere că beneficiarul acestor credite nu le-a rambursat, D.B. a procedat la

executarea depozitelor B.T.R. SA, în baza contractelor de girare.

În baza contractelor

fiduciare ce au intervenit între B.T.R. SA și B.F.O. (S.) SA a fost virată

acesteia din urmă suma de 40 mil. dolari S.U.A., în scopul acordării de

împrumuturi către B.I.T.T.S. AS.

Se observă că numitorul

comun al acestor contracte, ca beneficiar este pârâta B.I.T.T.S. AS, căreia

cele două bănci i-au acordat credite sau împrumuturi ce se susține că nu au

fost restituite decât parțial.

Astfel fiind, în

împrejurarea în care, așa cum corect a reținut și instanța de apel, motivarea

acțiunii este ambiguă, iar cadrul procesual stabilit prin acțiune este

incoerent, reclamanta referindu-se doar generic la faptele culpabile ale

pârâtelor, dar invocând ca probe contractele amintite, în mod judicios prima

instanță a procedat la calificarea acțiunii astfel formulate și a concluzionat

că obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie restituirea de către

beneficiarul creditelor a sumelor executate de creditor pentru nerambursarea la

scadență, cauza acțiunii decurgând din contractele de girare și contractele

fiduciare.

Referitor la cel de-al

doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că de asemenea conține susțineri neîntemeiate, ce nu pot fi avute

în vedere.

Aceasta deoarece, pornind de

la considerentele expuse deja în examinarea primului motiv de recurs, rezultă

cu prisosință că în măsura în care în contractele mai sus menționate este

inclusă o clauză compromisorie, ea trebuie luată în considerare, pentru

stabilirea corectă a instanței competente să soluționeze litigiul dedus

judecății.

Or, în speță, se constată că

în contractele de girare părțile au convenit „ca orice dispută rezultată din

sau aferentă acestui contract să se supună legilor Republicii Turcia și că

tribunalele și Biroul Administratorului din Istambul să aibă jurisdicție pentru

a audia și rezolva disputele”, iar în contractele fiduciare s-a prevăzut expres

că legea aplicabilă este cea elvețiană, iar locul de jurisdicție este Geneva.

În consecință, se constată

că în cauză, contrar susținerilor recurentei-reclamante, sunt aplicabile

dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1997, potrivit cărora, dacă părțile au

supus, prin convenție, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naște din

actul pe care l-au încheiat, competenței unei anumite instanțe, aceasta va fi

investită cu competența jurisdicțională, ipotezele de excepție prevăzute de

punctele 1 și 2 din text, neregăsindu-se în speță.

În ce privește susținerile

recurentei-reclamante legate de invocarea dispozițiilor art. 39 din O.G. nr. 10/2004,

de către curtea de apel, acestea exced prezentei cauze, având relevanță în

soluționarea excepției de competență în cauză, doar considerentele mai sus

arătate.

Drept urmare, reținându-se că

reclamanta nu a formulat în recurs nicio critică de natură să conducă la

modificarea deciziei curții de apel, în condițiile expres și limitativ

prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., aceasta va fi menținută ca

fiind legală și se va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta B.T.R. prin lichidator F.G.D.S.B. împotriva deciziei comerciale nr.

190 din 4 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 4 noiembrie 2009.