ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2999/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2999/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială sub nr. 12910/3/2009,

reclamanta SC A.S.T.K.S. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.T.G.T.I.S.V.T.A.S.

SA TURCIA solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

dispună rezilierea contractului de agent încheiat între cele două societăți la

data de 2 ianuarie 2008, pentru neexecutarea obligațiilor contractuale de către

pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 6615 din 31 mai 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a admis cererea și a dispus reziliere contractului de agent încheiat la 2

ianuarie 2008. De asemenea, a admis în parte cererea reclamantei privind plata

cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 5.731 lei

reprezentând taxă de timbru.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că în derularea contractului de

agent încheiat de părți la data de 2 ianuarie 2008, s-au stabilit relațiile

contractuale între societatea reclamantă și societatea E.L.A.S., prin

intermediul societății pârâte, al cărui reprezentant era, și este, numitul H.Z.

Pentru plata contravalorii carburanților achiziționați, societatea E.L.A.S. a

emis cecuri în beneficiul reclamantei, însă contravaloare acestora, în sumă de

720.392,47 Euro a fost încasată de reprezentantul pârâtei. Față de această

împrejurare și ținând cont de dispozițiile cuprinse în contractul de agent încheiat

de părți, respectiv art. 23, din care rezultă obligația pârâtului de a acționa

totdeauna în interesul reclamantei, art. 13.5, din care rezultă că pârâta s-a

angajat ca toate convențiile negociate să conțină o clauză care să prevadă că

plata se va face prin debitare directă către contul societății reclamante, art.

10, din care rezultă că pârâta se ocupa și de executarea contractului, nu numai

de încheierea lui, s-a reținut că pârâta nu și-a executat mandatul cu

bună-credință, neexecutarea fiindu-i imputabilă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâta A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA

TURCIA, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a

V-a comercială, sub același număr unic 12910/3/2009.

În ședința publică

din 19 octombrie 2010 intimata – reclamantă a depus la dosar o cerere de

aderare la apelul declarat de apelanta – pârâtă, solicitând modificarea în

parte a sentinței apelate în sensul obligării apelantei – pârâte la plata

integrală a cheltuielilor de judecată.

Apelanta-reclamantă a

formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanta – pârâtă prin care s-a

apărat în fapt și în drept față de motivele de apel invocate, solicitând

respingerea apelului principal ca nefondat.

În susținerea

apelurilor și, respectiv, combaterea lor, părțile au solicitat încuviințarea

probei cu înscrisuri și 1 martor fiecare, instanța de apel, încuviințând,

pentru ambele părți, proba cu înscrisuri.

Prin decizia nr. 48

din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a

fost respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat, a fost admis apelul

incident declarat de reclamantă, a fost schimbată, în parte, sentința apelată,

a fost admisă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată privind onorariul de avocat, au fost păstrate celelalte dispoziții

ale sentinței apelate, fiind respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată în apel, formulată de apelanta-reclamată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Motivul de apel

referitor la existența Hotărârii nr. 2010/340, pronunțată de Judecătoria

Comercială nr. 2 din Republica Turcia, nu poate fi primit atâta timp, cât timp

respectiva hotărâre nu este una irevocabilă (împotriva ei fiind exercitată

calea de atac de către apelanta – reclamantă, conform înscrisurilor aflate la

filele 58-60 dosar apel) și nici recunoscută în România, conform Legii nr. 214/2006.

Prin urmare, situația de fapt reținută de instanța din Turcia nu are forță

obligatorie pentru instanțele române, cu atât mai mult cu cât raportul

experților întocmit în acea cauză (filele 47-51 dosar apel) reține o situație

de fapt diferită.

Prima instanță a

reținut, în mod corect, din probele pe care le-a administrat nemijlocit

(înscrisuri și interogatorii), că între societatea apelantă-reclamantă și

reprezentantul apelantei – pârâte, numit H.Z., nu au existat alte raporturi

juridice în afara celor rezultate din contractul de agent. Prin urmare,

susținerile apelantei – pârâte, potrivit cărora filele CEC ar fi fost girate de

societatea apelantă-reclamantă, către persoana fizică H.Z., în baza altor

raporturi juridice, nu au fost dovedite în cauză. Mai mult, din declarația dată

de numitul H.Z. în fața Procuraturii Bakirkoy (filele 69-70 dosar apel),

rezultă că acesta nu a invocat girarea filelor CEC către el, persoană fizică,

ci a susținut încasarea lor, în schimbul serviciilor prestate societății

apelante-reclamante.

Critica adusă primei

instanțe, potrivit căreia a refuzat administrarea probei testimoniale, este

nefondată, aceasta argumentând respingerea probei. De altfel, această probă a

fost solicitată și în apel, ea fiind respinsă, ca neutilă și nepertinentă

cauzei, apelanta pârâtă arătând că dorește să dovedească cu martorul propus, că

societatea apelantă-reclamantă a primit filele CEC (situație necontestată de

apelanta –reclamantă și care nu avea legătură cu acțiunea în rezilierea

contractului).

A fost găsită nefondată

și susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia nu se poate angaja răspunderea

sa contractuală, prin raportare la fapta „personală” a reprezentantului său,

numitul H.Z., de a încasa contravaloarea filelor CEC emise de societatea E.L.A.S.

către societatea apelantă-reclamantă. Astfel, potrivit contractului de agent

încheiat de părți, societatea apelantă-pârâtă are ca și reprezentant pe dl. H.Z.,

care acționează în numele și pentru societate. Prin urmare, toate relațiile cu

numitul H.Z. în legătură cu derularea acestui contract sunt raporturi cu

societatea apelantă-pârâtă, aceasta răspunzând contractual pentru faptele

reprezentantului său.

Contractul de agent a

fost încheiat de părți la data de 2 ianuarie 2008, convenindu-se că acesta este

guvernat de dreptul român. Prin urmare, rezilierea acestuia a fost analizată

prin prisma dispozițiilor contractuale și a dispozițiilor legale cuprinse în

Codul civil, iar prima instanță, în mod corect, a reținut încălcarea

obligațiilor contractuale de către apelanta – pârâtă și a dispus rezilierea

contractului în baza art. 1020-1021 C. civ.

În ceea ce privește

apelul incident declarat de apelanta-reclamantă.

Prima instanță, în

mod corect, a acordat doar taxa de timbru în cuantum de 5731 lei, respingând

cererea de acordare a onorariului de avocat, cu motivarea că înscrisurile

doveditoare (filele 24-29 vol. II dosar fond) au fost depuse ulterior

închiderii dezbaterilor, astfel că sunt dovezi necunoscute părții adverse.

Însă, în fața instanței de apel, apelanta – pârâtă a avut posibilitatea să ia

cunoștință de acestea și nu a formulat nici o obiecție referitoare la cuantumul

lor, limitându-se doar la a preciza că instanța le poate cenzura, fără nici o

motivare concretă.

În ceea ce privește

cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate

în apel, respectiv onorariu de avocat, instanța de apel a respins-o, ca

nefondată, având în vedere că până la închiderea dezbaterilor partea nu a depus

la dosar nici o probă în susținerea acestei cereri.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta-recurentă A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA,

aducându-i următoarele critici:

În mod greșit, a

reținut instanța de apel, că pârâta-recurentă nu și-a îndeplinit obligațiile

contractuale, rezultate în sarcina sa, din contractul de agent încheiat la data

de 2 ianuarie 2008.

Atât prima instanță,

cât și instanța de apel, au pronunțat soluțiile respective, fără o cercetare

aprofundată a raportului juridic dedus judecății și fără administrarea unui

probatoriu concret, deși pârâta a solicitat încuviințarea probei testimoniale.

Constatările

instanței de apel, sunt combătute de dispozițiile Hotărârii nr. 2010/340

pronunțată de Judecătoria Comercială nr. 2 din Republica Turcia.

Se apreciază de către

recurenta-pârâtă, că reclamanta nu a dovedit susținerile sale, în legătură cu

faptul că reclamanta ar fi girat cecurile pârâtului, iar suma încasată urma

să-i fie restituită.

În acest sens,

susține că, în temeiul art. 1-3 raportat la art. 16 din Legea nr. 214/2006,

pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Turcia, privind

asistența judiciară în materie civilă, semnat la Ankara la 28 septembrie 2005, constatările instanței din Turcia, chiar dacă nu sunt

obligatorii pentru instanțele române, au forța probantă a unui înscris, care

răstoarnă probatoriul administrat de instanța română.

Deoarece

contravaloarea filelor CEC menționate, a fost încasată de către H.Z., ca

persoană fizică și nu ca reprezentant al recurentei, cererea reclamantei este

nefondată, aspectele sesizate de către reclamantă neavând legătură cu relațiile

contractuale dintre reclamantă și pârâtă.

Se susține, că

instanța de apel a reținut, în mod greșit, că între reclamantă și numitul H.Z.

nu au existat alte raporturi juridice, în afara celor rezultate din contractul

de agent, între cele două părți existând și alte raporturi juridice, precum cel

rezultat din contractul de închiriere dintre SC S.I.E.V. ROMÂNIA SRL.

De asemenea,

recurenta susține că nu în toate situațiile o societate comercială trebuie să

răspundă pentru faptele reprezentantului său, această răspundere intervenind

doar în condițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1536 și urm.

C. civ., instanța neanalizând în ce măsură se impune o eventuală răspundere a

recurentei-pârâte, pentru faptele reprezentantului său, dar în baza art. 1000

alin. (3) C. civ..

În ce privește apelul

incident, se susține că acesta nu trebuia admis, deoarece reprezentantul

reclamantei avea posibilitatea să depună în fața primei instanțe, până la

încheierea dezbaterilor actele doveditoare privind cheltuielile de judecată,

însă, cum acest fapt nu s-a petrecut, instanța de apel nu era îndreptățită să

acorde cheltuielile de judecată efectuate în fața primei instanțe de către

reclamantă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Majoritatea

criticilor formulate de către recurenta-pârâtă vizează interpretarea greșită a

probatoriului administrat în cauză, deci netemeinicia hotărârii recurată, or,

din acest punct de vedere hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată

în calea de atac, extraordinară, a recursului, unde se analizează numai

nelegalitatea deciziei recurate, dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 ale Codului

de procedură civilă, fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Instanța de apel, a

analizat modul de administrare a probatoriului în fața primei instanțe, arătând

de ce nu a încuviințat proba testimonială, cât și motivul pentru care Hotărârea

nr. 2010/340 pronunțată de Judecătoria Comercială nr. 2 din Republica Turcia în

dosarul nr. 2008/526 nu poate fi avută în vedere de către instanțele din

România.

De altfel,

recurenta-pârâtă susține că numitul H.Z. a încasat filele CEC menționate, ca

persoană fizică, dar nu ca reprezentant al său, fără să dovedească acest lucru.

Susținerea, potrivit

căreia, între reclamantă și H.Z. ar fi existat și alte raporturi juridice, în

afara celor rezultate din contractul de agent, nu poate fi reținută, deoarece

din chiar susținerile recurentei rezultă că în respectivul contract de

închiriere acesta nu a acționat ca persoană fizică, ci ca reprezentant al SC S.I.E.V.

ROMÂNIA SRL.

Nici critica cu

privire la neanalizarea, de către instanța de apel, a incidenței dispozițiilor

art. 1000 alin. (3) C. civ., nu poate fi reținută, deoarece, acest lucru ar

însemna răsturnarea situației de fapt, din care a rezultat că numitul H.Z. a

acționat în calitate de reprezentant al societății pârâte, și nu de prepus al

acesteia, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 31/1990,

privind răspunderea administratorilor și nu cele din Codul civil, privind

răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

În speța de față, H.Z.

fiind reprezentantul societății pârâte, toate raporturile reclamantei cu

acesta, în legătură cu derularea respectivului contract, sunt raporturi cu

însăși societatea pârâtă.

În ce privește

cheltuielile de judecată, constând în onorariul de avocat, cuvenite reclamantei

în fața primei instanțe, instanța de apel a procedat în concordanță cu

prevederile art. 274 și urm. C. proc. civ., câtă vreme pârâta nu a combătut

susținerile reclamantei cu privire la aceste cheltuieli, susținând doar că

instanța la poate cenzura.

Având în vedere cele

de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., recurenta va fi obligată la 24082,72 lei cheltuieli de judecată, în

fața instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâta A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA împotriva deciziei nr. 48/2011 de la 8

februarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei

de 24.082,72 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 6 octombrie 2011.