ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 51/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul R.V. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții C.N.S.A.S., Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Ministerul Apărării Naționale și U.M. 02405 Pitești, prin hotărârea ce se va pronunța, instituțiile pârâte să fie obligate să-i comunice toate documentele pe care le dețin și din care reiese calitatea antecesorului său de acționar majoritar al fostei B.M. SA Sighet, naționalizată în anul 1946. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, că a solicitat pârâtelor informații referitoare la averea antecesorului său, confiscată de către comuniști, însă, acestea nu i-au oferit datele solicitate deși potrivit legii aveau această obligație.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței, fundamentată pe prevederile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât cererea reclamantului nu a fost înregistrată nici la instanța domiciliului reclamantului și nici la cea a pârâților. Prin sentința civilă nr. 146 din 6 aprilie2009, Curtea de Apel Cluj a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Mureș. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit art. 3 alin. (1) C. proc. civ., curțile de apel judecă în primă instanță cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale iar conform art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului.

Instanța de fond a constatat că, în cauză, acțiunea reclamantului nu a fost depusă la nici una din aceste instanțe, deopotrivă competente. Astfel, deși legiuitorul permite reclamantului să aleagă între instanța de la domiciliul acestuia sau de la domiciliul pârâtului, acțiunea a fost înregistrată la o terță instanță unde se pretinde că reclamantul și-a ales domiciliul respectiv Curtea de Apel Cluj. S-a mai apreciat că mențiunea cuprinsă în acțiunea reclamantului cu privire la alegerea domiciliului la avocatul său este suficientă pentru a deroga de la norme juridice imperative privind competența. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul R.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că soluționând excepția invocată, instanța și-a declinat în mod greșit competența de soluționare în favoarea Curții de Apel Mureș, apreciind că art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 conferă reclamantului doar posibilitatea de alegere între instanța de la domiciliul său și instanța de la sediul pârâtei. Or, textul de lege menționat este unul formulat strict în favoarea reclamantului, căruia legiuitorul a dorit să îi asigure accesul la justiție în acțiunea îndreptată împotriva unei autorități statale, prin apelare la instanța competentă material pe care o consideră mai aproape de posibilitățile sale de acces. Recurentul mai arată că are domiciliul în județul Mureș, dar în fapt locuiește în județul Cluj împreună cu familia sa.

Prin urmare, rezultă fără îndoială faptul că accesul la Curtea de Apel Cluj, față de Curtea de Apel Mureș, este mai facil. Examinând cauza și sentința atacată, în raport de actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată prevede că „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”. Deci, textul de lege sus citat instituie pentru acțiunea în contencios administrativ, o competență teritorială alternativă, în sensul că reclamantul are un drept de opțiune între instanța de la domiciliul său și instanța de la sediul pârâtului.

Prevederea legală menționată nu poate fi interpretată însă decât în sensul că stabilirea instanței competente se face în funcție de cadrul procesual fixat până la momentul invocării și soluționării excepției de necompetență, luându-se în considerare obiectul cauzei și părțile aflate în litigiu. Competența teritorială este determinată de domiciliul sau sediul reclamantului la data introducerii acțiunii, principiul fiind de aplicațiune generală, atât în materie civilă, cât și în materia contenciosului administrativ. Din acest motiv, schimbările ulterioare ale domiciliului sau sediului reclamantului sunt irelevante. Schimbarea domiciliului reclamantului în cursul procesului nu-i conferă dreptul de a invoca, după această schimbare, că instanța a fost investită legal la momentul introducerii acțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond în mod corect a soluționat excepția necompetenței materiale. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.V., împotriva sentinței civile nr. 146 din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.