ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 51/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul

R.V. a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâții C.N.S.A.S.,

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Ministerul Apărării Naționale

și U.M. 02405 Pitești, prin hotărârea ce se va pronunța, instituțiile pârâte să

fie obligate să-i comunice toate documentele pe care le dețin și din care

reiese calitatea antecesorului său de acționar majoritar al fostei B.M. SA

Sighet, naționalizată în anul 1946.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, că a solicitat pârâtelor

informații referitoare la averea antecesorului său, confiscată de către

comuniști, însă,

acestea nu i-au oferit datele solicitate deși potrivit

legii aveau această obligație.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâtul Ministerul Apărării Naționale a invocat excepția necompetenței

teritoriale a instanței, fundamentată pe prevederile art. 10 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 554/2004, întrucât cererea reclamantului nu a fost înregistrată

nici la instanța domiciliului reclamantului și nici la cea a pârâților.

Prin sentința civilă nr. 146

din 6 aprilie2009, Curtea de Apel Cluj a declinat competența teritorială de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Mureș.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit art. 3 alin. (1) C. proc. civ.,

curțile de apel judecă în primă instanță cererile în materie de contencios

administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale iar

conform art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate

adresa

instanței de la domiciliul său sau

celei de la domiciliul pârâtului.

Instanța de fond a constatat

că, în cauză, acțiunea reclamantului nu a fost depusă la nici una din aceste

instanțe, deopotrivă competente. Astfel, deși legiuitorul permite reclamantului

să aleagă între instanța de la domiciliul acestuia sau de la domiciliul

pârâtului, acțiunea a fost înregistrată la o terță instanță unde se pretinde că

reclamantul și-a ales domiciliul respectiv Curtea de Apel Cluj.

S-a mai apreciat că

mențiunea cuprinsă în acțiunea reclamantului cu privire la alegerea

domiciliului la avocatul său este suficientă pentru a deroga de la norme

juridice imperative privind competența.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamantul R.V. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului se

arată că soluționând excepția invocată, instanța și-a declinat în mod greșit competența

de soluționare în favoarea Curții de Apel Mureș, apreciind că art. 10 alin. (3)

din Legea nr.

554/2004

conferă reclamantului doar posibilitatea de

alegere între instanța de la domiciliul său și

instanța de la sediul

pârâtei.

Or, textul de lege menționat

este unul formulat strict în favoarea reclamantului, căruia legiuitorul a dorit

să îi asigure accesul la justiție în acțiunea îndreptată împotriva unei

autorități statale, prin apelare la instanța competentă material pe care o consideră

mai aproape de posibilitățile sale de acces.

Recurentul mai arată că are

domiciliul în județul Mureș, dar în fapt

locuiește

în județul Cluj împreună cu familia sa.

Prin urmare, rezultă fără

îndoială faptul că accesul la Curtea de Apel Cluj, față de Curtea de Apel Mureș,

este mai facil.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport de actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Art. 10 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 modificată și completată prevede că „reclamantul se poate adresa

instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă

reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate

invoca excepția necompetenței teritoriale”.

Deci, textul de lege sus

citat instituie pentru acțiunea în contencios administrativ, o competență

teritorială alternativă, în sensul că reclamantul are un drept de opțiune între

instanța de la domiciliul său și instanța de la sediul pârâtului.

Prevederea legală menționată

nu poate fi interpretată însă decât în sensul că stabilirea instanței

competente se face în funcție de cadrul procesual fixat până la momentul

invocării și soluționării excepției de necompetență, luându-se în considerare

obiectul cauzei și părțile aflate în litigiu.

Competența teritorială este

determinată de domiciliul sau sediul reclamantului la data introducerii

acțiunii, principiul fiind de aplicațiune generală, atât în materie civilă, cât

și în materia contenciosului administrativ.

Din acest motiv, schimbările

ulterioare ale domiciliului sau sediului reclamantului sunt irelevante.

Schimbarea domiciliului

reclamantului în cursul procesului nu-i conferă dreptul de a invoca, după

această schimbare, că instanța a fost investită legal la momentul introducerii

acțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot

fi primite, iar instanța de fond în mod corect a soluționat excepția

necompetenței materiale.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de R.V., împotriva sentinței civile nr. 146 din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2010.