ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1468/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1468/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin încheierea din 23 martie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția penală

și de minori, pronunțată în Dosarul nr. 744/33/2007 a respins cererea de

ridicare a controlului judiciar formulată de inculpații

C.C. și L.E. și cererea de ridicare a interdicției de

a părăsi țara formulată de inculpatul K.V.P.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut

următoarele:

Prin cererea formulată oral la termenul de

judecată din 23 martie 2010 inculpații C.C. și L.E. au solicitat ca prin

sentința ce se va pronunța să se dispună ridicarea controlului judiciar impus

fiecăruia prin Decizia penală nr. 1087/R din 13 octombrie 2006 pronunțată în Dosarul

nr. 3327/30/2006 a Curții de Apel Timișoara și respectiv 1086/R din 13

octombrie 2006 pronunțată în Dosarul nr. 3325/30/2006 a aceleiași instanțe.

La același termen de

judecată inculpatul K.V.P. a solicitat în scris ridicarea interdicției de a

părăsi țara impusă prin încheierea penală din 25 octombrie 2006 pronunțată în Dosarul

nr. 3668/112/2006 a Tribunalului Bistrița Năsăud,

definitivă prin Decizia penală nr. 625/R din 13 octombrie 2006 a Curții

de Apel Cluj.

În motivarea cererii

inculpații L.E. și C.C. au arătat că măsura preventivă nu se mai justifică,

scopul procesului penal a fost atins și există garanția că procesul penal se va

putea desfășura în bune condiții cu atât mai mult cu cât inculpații s-au

prezentat de fiecare dată la fiecare termen de judecată. S-a mai arătat că de

la data instituirii controlului judiciar a trecut un interval de timp destul de

mare, perioadă în care au fost privați de libertatea efectivă de mișcare și

deplasare, de a avea o viață de familie normală, fiind astfel încălcat termenul

rezonabil pentru care pot fi supuși interdicțiilor și obligațiilor instituite

de către instanță.

Inculpatul K.V.P. a arătat, la rândul său, că măsura preventivă a

obligației de a nu părăsi țara îl privează de

dreptul de a beneficia de un control

oftalmologic

în străinătate, precum și de un tratament specific în afara țării, că durata

măsurii

este mare, că nu prezintă nici un pericol social și și-a îndeplinit toate

obligațiile legale instituite, s-a prezentat în mod regulat conform programului

de supraveghere la organele de poliție și la ședințele de judecată.

Procedând la

soluționarea cererilor, Curtea a constatat următoarele:

Prin

încheierea penală nr. 261/CC/2006 a Tribunalului Timiș s-a dispus

arestarea preventivă a inculpatei L.E. sub

aspectul comiterii infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C.

pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Prin aceeași

încheiere s-a dispus și arestarea inculpațiior C.C. și K.V.P., fiecare sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la trafic de influență

prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. raportat la art. 6

din

Legea nr. 78/2000.

Față de

inculpați s-a constatat incidența temeiului prevăzut de art. 143 C. pen. și

art. 148 lit. f) C. pen.

În fapt, s-a

reținut că în data de 1 septembrie 2006 inculpata L.E., avocat în Baroul Timiș,

a pretins de la denunțătorul G.G. suma de 15.000 euro pentru a determina

membrii completului de judecată din cadrul Curții de Apel Timișoara să mențină

în recurs soluția de achitare favorabilă denunțătorului pronunțată în apel de

Tribunalul Caraș Severin sau că îi va determina să aplice o amendă penală,

dându-i astfel de înțeles că are influență, prin relațiile sale, asupra

acestora.

Față de inculpatul C.C. s-a reținut că acesta, la rândul său avocat în

cadrul aceluiași barou, a ajutat-o în data de

9 septembrie 2006 pe inculpata L.E. să primească suma de 5000 euro, constituind

prima tranșă din suma pretinsă

denunțătorului,

în scopul arătat mai sus și respectiv a ajutat pe aceeași inculpată să

își

asigure toate măsurile de precauție și siguranță, în vederea realizării

activității

infracționale, primind de la

sus-numita suma de 5.000 euro care a remis-o inculpatului

K.V.P.

În ceea ce-l

privește pe inculpatul K.V.P. s-a reținut că participarea acestuia a constat în

faptul că a realizat activități de supraveghere a

zonei în care s-a întâlnit cu denunțătorul și prin intermediul

inculpatului C.C.

sau direct de la inculpata L.E. a primit suma totală

de 13.500 euro pentru ca banii să nu se afle asupra inculpatei.

Prin Decizia penală nr. 1086/R din 13

octombrie 2006 și Decizia penală nr. 1087/R din 13 octombrie 2006, ambele ale

Curții de Apel Timișoara s-a dispus punerea în libertate sub control judiciar a

inculpaților L.E. și C.C. și s-a stabilit în sarcina acestora respectarea

următoarelor obligații: să nu depășească limitele

teritoriale ale statului român decât în condițiile impuse de instanță;

să se prezinte la

organul de urmărire penală sau după caz la instanța de

judecata ori de câte ori este chemat; să se prezinte la organul de poliție

desemnat cu supravegherea de către

instanță

- Poliția Municipiului Lugoj, conform programului de supraveghere întocmit de

organul

de poliție sau ori de câte ori este chemat; să nu își schimbe locuința fără

încuviințarea Curții de Apel Timișoara; să nu

dețină, să nu folosească și să nu poarte

nicio categorie de arme; să nu

se apropie de persoana denunțătorului G.G., membrii familiei acestuia, de

coinculpații cu care au comis fapta și nici între ei și să nu comunice cu

aceștia direct sau indirect; să nu se afle în locuința

persoanelor menționate mai sus; să nu exercite profesia de avocat.

Ulterior, prin încheierea penală din 20 iunie

2007, pronunțată în acest dosar, s-au admis în parte cererile formulate de

sus-numiții inculpați și s-a dispus ridicarea interdicției de exercitare a

profesiei de avocat.

Această încheiere a rămas definitivă prin Decizia

penală nr. 4476 din 28 septembrie 2007

pronunțată

în Dosarul nr. 6375/1/2007 înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea,

prin Decizia penală nr. 4091 din 10 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție s-au admis

recursurile

inculpaților C.C. și L.E. și s-a înlăturat obligația de a nu se

apropia

între ei și de a nu comunica unul cu altul.

Față de inculpatul K.V.P., prin încheierea penală din 25 octombrie 2006

a Tribunalului Bistrița Năsăud pronunțată în Dosarul nr. 3668/112/2006,

definitivă prin

Decizia penală

nr. 625/R din 31 octombrie 2006 a Curții de Apel Cluj s-a dispus înlocuirea

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara,

impunându-se inculpatului și respectarea următoarelor obligații: să se prezinte

la instanța de

judecată ori de câte ori

este chemat; să se prezinte la secția de poliție în a cărei rază

teritorială

locuiește conform programului de supraveghere întocmit de acest organ; să nu

își schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată; să nu dețină, să

nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

Curtea de Apel Cluj, secția

penală și de minori, în motivarea încheierii atacate a reținut că

motivele invocate în susținerea cererilor de

ridicare

a controlului judiciar, respectiv a interdicției de a părăsi țara nu sunt

întemeiate.

S-a arătat că

obligațiile și limitările impuse inculpaților au ca principală

rațiune asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal. Având în vedere faptul că în

cauză inculpații sunt acuzați de

fapte deosebit de grave comise în complicitate, existând deci un interes comun

a acestora de a se sprijini reciproc, ridicarea controlului judiciar ar putea

aduce atingere scopului menționat mai sus.

Referitor la motivul prezentat de inculpatul K.V.P., acela de a se

deplasa în străinătate pentru un control de specialitate oftalmologic, instanța

a constatat

că inculpatul nu a

făcut dovada că acest fel de investigație medicală nu poate fi efectuată în

țară pentru a justifica astfel necesitatea ridicării interdicției de a părăsi

țara.

Împotriva

acestei încheieri au declarat recursuri inculpații C.C., L.E. și K.V.P.

Cu privire la

recursul declarat de inculpatul K.V.P., se constată că recursul său este

inadmisibil urmând a fi respins ca tare pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 141 alin. (1) teza a II-a

C. proc. pen., încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel

respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii

preventive nu este supusă nici unei căi de atac.

În speță se constată că printre altele,

prin încheierea atacată Curtea de Apel Cluj, secție penală și de minori, a

respins cererea de ridicare a interdicției de a părăsi țara formulată de

inculpatul K.V.P.

Potrivit dispozițiilor legale mai

sus-menționate această încheiere prin care s-a respins cererea de ridicare a

interdicției de a părăsi țara formulată de inculpat nu este supusă nici unei

căi de atac.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge

ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul K.V.P. împotriva încheierii din

23 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Cu privire la recursurile declarate de inculpații C.C.

și L.E. se constată că acestea sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare

pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 160

2

C. proc.

pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul

infracțiunilor săvârșite din culpă precum și în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede că liberarea

provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din

care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Obligațiile și limitările impuse inculpaților au ca

principală rațiune asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. Având în

vedere că în cauză inculpații sunt acuzați de fapte deosebit de grave comise în

complicitate existând deci un interes comun al acestora de a se sprijini

reciproc, ridicarea controlului judiciar, în acest moment al derulării

procesului penal, ar putea aduce atingere scopului menționat mai sus.

Susținerea inculpaților potrivit căreia buna lor

credință și interesul în a asigura derularea procesului penal în bune condiții

nu poate fi pusă la îndoială deoarece și-au îndeplinit toate obligațiile

stabilite și au respectat întocmai interdicțiile impuse de instanță nu poate fi

primită ca și temei în sprijinul ridicării controlului judiciar deoarece

această conduită este de esența menținerii liberării provizorii sub control

judiciar.

Pe de altă parte se constată că cercetarea

judecătorească s-a realizat cu dificultate ca urmarea numeroaselor cereri sau

situații invocate de inculpați (excepții de neconstituționalitate formulate

succesiv, starea de sănătate).

Cu privire la termenul

rezonabil al instituirii controlului judiciar, potrivit art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O.,

modificat prin Protocolul nr. 112 „orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul

articol, trebuie adusă de îndată înaintea

unui

judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau

eliberată în

cursul procedurii.

Punerea în libertate

poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în

cauză la audiere”.

Pe de altă parte,

practica constată a C.E.D.O. statuează că exercițiul drepturilor consacrate de

Convenție poate fi limitat cu

îndeplinirea

a trei condiții esențiale: limitarea să fie prevăzută de legea națională în

materie,

să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate

democratică. Această din urmă condiție este supusă

unei cerințe adiacente, respectiv ca limitarea recunoscută și aplicată să fie

proporțională cu scopul legitim urmărit prin

instituirea ei.

Î

n cauză este de observat că obligațiile și

interdicțiile impuse de instanță după

punerea în libertate a

inculpaților constituie garanții în sensul Convenției, iar

proporționalitatea între ingerința produsă și

scopul urmărit este respectată deoarece

răspunde unei nevoi sociale,

respectiv prezentarea inculpaților la instanță pe toată durata procedurii

astfel că menținerea în continuare a obligațiilor și interdicțiilor nu poate fi

considerată ca excesivă sub aspectul duratei și nici nu aduce atingere

principiului enunțat.

Nu poate fi omis nici

faptul că obligațiile instituite inculpaților L. și C. au fost substanțial

reduse, Curtea de Apel Timișoara, prin încheierea din 20 iunie 2007 a admis în

parte cererile formulate de inculpați, dispunând ridicarea interdicției de

exercitare a profesiei de avocat.

De asemenea, prin Decizia

penală nr. 4091 din 10 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-au admis recursurile inculpaților C.C. și L.E. și s-a înlăturat dispoziția de

a nu se apropia între ei și de a nu comunica unul cu altul.

Astfel cum s-a arătat și în practicaua

prezentei decizii la termenul din 16 aprilie 2010, inculpatul K.V.P. a invocat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. (1) teza a

II-a C. proc. pen. întrucât încalcă dispozițiile art. 16 din Constituția

României referitor la egalitatea în drepturi; art. 20 din Constituția României

referitor la ratatele internaționale privind drepturile omului; art. 21 din

Constituția României referitor la accesul liber la apărare; art. 25 din

Constituția României referitor la libera circulație și art. 53 din Constituția

României referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor

libertăți precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, deoarece se încalcă dreptul constituțional la

apărare al inculpatului, care potrivit textului criticat, nu poate ataca cu

recurs încheierea prin care i s-a respins cererea de ridicare a interdicției de

a părăsi țara.

Apărătorul inculpatului a solicitat sesizarea

Curții Constituționale a României în vederea soluționării excepției

sus-menționate, urmând ca potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

judecarea cauzei să se suspende.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția mai sus-menționată, formulată de inculpatul K.V.P. este

inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare pentru următoarele considerente:

Potrivit alin. (1) al art. 29 din

Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

aceasta decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare

ar fi obiectul acesteia.

Conform alin. (2) al aceluiași

articol excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau din oficiu

de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția

poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată în cauzele la care

participă.

Potrivit alin. (3) nu pot face

obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o

decizie anterioară a Curții Constituționale.

În speță, se constată că nu sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din

Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, solicitându-se practic modificarea textului art. 141 alin. (1)

teza a II-a C. proc. pen. în sensul că încheierile prin care prima instanță sau

instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept

a măsurii preventive să fie supuse căilor de atac.

Faptul că încheierile prin care prima instanță

sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de

drept a măsurii preventive nu sunt supuse căilor de atac nu constituie o

încălcare sau o limitare a unui drept constituțional, în acest sens

pronunțându-se Curtea Constituțională prin Deciziile nr. 38 din 26 februarie 1998,

nr. 649 din 16 decembrie 1997, nr. 3/1992.

Este de competența exclusivă a legiuitorului

de a institui regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor

judecătorești.

Accesul liber la justiție nu înseamnă însă că

el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești, deoarece competența și

căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli

deosebite, în considerarea unor situații deosebite.

Astfel, în concepția legiuitorului măsurile de

prevenție au caracter provizoriu și sunt luate în funcție de anumite

împrejurări concrete, legate de cauză și de persoana făptuitorului. De aici

decurge posibilitatea intervenției unor elemente care fac necesară înlocuirea

sau încetarea măsurilor preventive. Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,

măsura preventivă luată se înlocuiește cu o altă măsură preventivă, dacă s-au

schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar în alin. (2) al

aceluiași articol se prevede că măsura preventivă trebuie revocată din oficiu

sau la cerere, atunci când nu mai există vreun temei care să justifice

menținerea ei.

Art. 140 C. proc. pen. prevede cazurile în

care măsurile preventive încetează de drept, iar în art. 140

1

din

același cod se prevede posibilitatea plângerii împotriva măsurilor preventive

luate de procuror.

Astfel cum s-a mai arătat, prin excepția

invocată se tinde practic la modificarea textului de lege, situație ce vine în

contradicție cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Față de cele menționate, Înalta Curte urmează

a respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 alin. (1) teza a II-a C.

proc. pen. invocată de inculpatul K.V.P., reținându-se că este inadmisibilă.

Pentru considerentele mai sus-arătate, Înalta

Curte, va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de

inculpatul K.V.P., constatând că excepția de neconstituționalitate invocată

privind art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. în raport de dispozițiile

art. 16, 20, 21, 25 și 53 din Constituția României, este inadmisibilă.

Totodată, va respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații C.C. și L.E. împotriva încheierii din 23

martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul

nr. 744/33/2007.

Va respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de inculpatul K.V.P. împotriva aceleiași încheieri.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. va obliga recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a

Curții Constituționale formulată de inculpatul K.V.P. constatând că excepția de

neconstituționalitate invocată privind art. 141 alin. (1) teza a II-a C. proc.

pen. în raport de dispozițiile art. 16, 20, 21, 25 și 53 din Constituția

României, este inadmisibilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații C.C. și L.E. împotriva încheierii din 23 martie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în Dosarul nr.

744/33/2007.

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul K.V.P. împotriva aceleiași încheieri.

Obligă recurentul inculpat K.V.P. la

plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul M.J.L.C.

Obligă recurenții inculpați C.C. și

L.E. la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 aprilie 2010.