ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2046/2011

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 9 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1101.1/59/1010, a dispus următoarele:

A respins cererea inculpatului K.F. privind aplicarea față de acesta a procedurii simplificate prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen.

În baza art. 160

8

alin. (1) C. proc. pen., a admis în principiu cererea inculpatului K.F. privind liberarea provizorie sub control judiciar.

În baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen., a respins ca nefondată cererea inculpatului K.F. privind liberarea provizorie sub control judiciar.

În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a respins ca nefondate cererile inculpaților S.I. (fost C.), K.F. și B.P. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.

În baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen.,a respins ca nefondată cererea inculpatului S.I. (fost C.) privind revocarea măsurii arestării preventive.

În baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpaților S.I. (fost C.), K.F. și B.P., urmând ca legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive să fie verificată înainte de expirarea termenului legal de 60 de zile, respectiv data de 07 iulie 2011.

Pentru a hotăra astfel a reținut următoarele:

Deliberând asupra cererii inculpatului K.F. privind aplicarea față de acesta a procedurii simplificate prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen., a constatat că este nefondată.

Astfel, acest inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, printre care cea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 323 C. pen., faptă reținută și în sarcina altor doi inculpați.

De asemenea, activitatea infracțională imputată inculpatului K.F., descrisă în rechizitoriu, este în legătură cu cele imputate altor inculpați, iar judecarea cauzei în privința acestui inculpat nu se poate face fără referire la acțiuni sau inacțiuni ce constituie fapte reținute în sarcina altor inculpați.

A mai reținut că a admite ca inculpatul K.F. să fie judecat separat ar însemna crearea posibilității pronunțării unor hotărâri care nu se pot concilia, așa încât, pentru o mai bună administrare a justiției, este necesară soluționarea în mod unitar a cauzei.

Ca atare, a respins cererea inculpatului K.F. privind aplicarea față de acesta a procedurii simplificate prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen.

Deliberând asupra cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul K.F., instanța a reținut următoarele:

La termenul de judecată de din 9 mai 2011, inculpatul K.F. și-a însușit cererea formulată pentru el de apărătorul ales, având ca obiect liberare provizorie sub control judiciar, arătându-se în motivare că: motivele care au stat la baza arestării preventive nu mai subzistă și lăsarea sa în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică sau pentru bunul mers al anchetei; nu se poate reține că ar putea influenta buna desfășurare a cercetărilor, deoarece însuși organul de urmărire penală a considerat buna sa credință și poziția corectă procesuală, din care rezultă că a contribuit la tragerea la răspundere și a celorlalți inculpați din dosar; niciuna din părțile vătămate nu are obiecțiuni în privința lui; este arestat de aproape un an iar prin scurgerea timpului pericolul concret pentru ordinea publică s-a estompat; nu există probe că ar putea săvârși noi fapte, iar în urma viitoarelor modificări legislative ar putea fi acordată o pedeapsă cu suspendare; nu are antecedente penale.

Analizând cererea inculpatului K.F. privind liberarea provizorie sub control judiciar, Curtea a constatat că aceasta este nefondată.

Potrivit art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Datele la care se referă textul de lege menționat rezultă din miza ridicată a procesului penal declanșat împotriva inculpatului (acesta fiind acuzat de săvârșirea unor infracțiuni pedepsite de lege cu închisoarea pe durată foarte mare), starea conflictuală creată (tulburarea serioasă a activității O.C.P.I. Timișoara, a două birouri notariale și a două părți civile persoane juridice), lipsa garanțiilor că desfășurarea procesului penal nu ar fi afectată de lăsarea în libertate a inculpatului (având în vedere mijloacele folosite la săvârșirea faptelor penale reținute în sarcina sa - ușurința cu care ar fi acceptat propunerile inculpatului S., care nu ar fi dus la bun sfârșit activitatea ilicită de care este acuzat fără ajutorul dat de inculpatul K.).

A mai reținut că într-adevăr circumstanțele personale joacă un rol important în privința luării, prelungirii, înlocuirii sau revocării unei măsuri procesuale preventive, însă acestea nu pot fi privite izolat de faptele imputate și de circumstanțele reale în care acestea au fost săvârșite. Indiciile privind contrafacerea și folosirea unor înscrisuri oficiale, însoțite de declararea necorespunzătoare a adevărului cu prilejul prezentării înscrisurilor falsificate la O.C.P.I., la două birouri notariale și la Primăria Municipiului Timișoara, determinarea cu intenție a săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu de către doi notari publici și doi lucrători de carte funciară, caracterul organizat al acțiunilor inculpaților, amploarea activității infracționale de care sunt acuzați inculpații și forma continuată a infracțiunilor reclamate sunt împrejurări în raport cu care lipsa antecedentelor penale, pretinsa conduită sinceră a inculpatului și existența unei ocupații licite nu justifică liberarea lui sub control judiciar.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen. a respins ca nefondată cererea inculpatului K.F. privind liberarea provizorie sub control judiciar.

Deliberând asupra stării de arest a inculpaților S.I. (fost C.), K.F. și B.P., Curtea a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 157/P/2008 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaților:

1) S.I., fost C., zis „I.", pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de: art. 323 alin. (1), (2) C. pen.; art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. ; art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen.; art. 293 C. pen.; art. 286 C. pen. cu aplic, art. 41-42 C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen.; art. 287 C. pen. cu aplic, art. 41-42 C. pen., și art. 75 lit. a) C. pen.; art. 292 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen.; art. 31 alin. (1) C. pen. rap. la art. 248

1

cu aplic. art. 41-42 C. pen.; art. 31 alin. (1) C. pen. rap. la

;

art. 289 C pen. și art. 41 - 42 C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplic art. 41 - 42 C. pen.; art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.; art. 20 rap la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.; art. 31 alin. (2) C.pen rap la art. 215 C. pen. combinat cu art. 229 alin. (3) C. pen., prin recalificare în art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplic. art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen.

2)

K.F., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de: art. 323 alin. (1), (2) C. pen.; art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic .art. 41 - 42 C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen.; art. 293 C. pen.; art. 286 C. pen. cu aplic.art. 41-42 C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen.; art. 287 C. pen. cu aplic.art. 41-42 C. pen., și art. 75 lit. a) C. pen.; art. 31 alin. (1) C. pen. rap la art. 248

1

cu aplic. art. 41-42 C. pen.; art. 31 alin. (1) C. pen. rap. la art. 289 C pen și art. 41 - 42 C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplic art. 41 - 42 C. pen.; art. 292 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen.

3)

B.P., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de: art. 323 alin. (1), (2) C. pen.; art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen.; art. 286 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 75 lit. a) C.pen, art. 287 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 75 lit. a) C.pen, art. 292 C.pen cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen., art. 31 alin. (1) C.pen rap la art. 248

]

cu aplic art. 41-42 C. pen., art. 31 alin. (1) C. pen. rap la art. 289 C. pen. și art. 41 – 427 C. pen., art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen.,cu aplic. art. 33 lit. a) și art. 34 C. pen.

Verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a celor 3 inculpați menționați mai sus, Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, dispunând, prin încheiere motivată, fie revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă instanța constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, fie menținerea arestării preventive, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate.

Luarea, prelungirea și menținerea măsurii arestării preventive au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 143 raportat la art. 148 alin. (1) lit. f ) C. proc. pen.

Din coroborarea celor două texte de lege amintite rezultă condițiile ce trebuie întrunite pentru ca măsura arestării preventive să fie legală și temeinică: existența unor probe sau indicii temeinice că persoana suspectată a săvârșit fapte de natură penală; legea să prevadă pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau închisoarea mai mare de 4 ani; existența unui probatoriu din care să rezulte că lăsarea în libertate a persoanei respective prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

S-a mai reținut că din mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală rezultă indicii temeinice care justifică în prezent bănuiala rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele reținute în sarcina acestora prin rechizitoriu, respectiv că s-au întocmit în fals două dispoziții de restituire teren, plăsmuite în întregime cu semnăturile și ștampilele aparent ca aparținând Primarului Municipiului Timișoara, și a documentațiilor cadastrale anexe, care, după întocmirea lor în fals, au fost prezentate spre întabulare, iar cu ajutorul unei procuri judiciare întocmite în Ungaria cu date false, s-a reușit întabularea dispoziției de restituire și apoi înstrăinarea terenurilor, realizată cu referire la dispoziția de restituire din 04 noiembrie 2005, iar cu referire la dispoziția de restituire falsă din 04 noiembrie 2005 fapta fiind descoperită în faza de tentativă.

Totodată s-a reținut că pericolul social concret pentru ordinea publică pe care l-ar crea lăsarea în stare de libertate a inculpaților rezultă din natura și gravitatea faptelor imputate (pentru inculpatul S., fost C. - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, fals privind identitatea, falsificarea de instrumente oficiale, folosirea de instrumente oficiale false, fals în declarații, participație improprie la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, participație improprie la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, înșelăciune cu consecințe deosebit de grave; pentru inculpatul K. - asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, fals privind identitatea, falsificarea de instrumente oficiale, folosirea de instrumente oficiale false, fals în declarații, participație improprie la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, participație improprie la săvârșirea infracțiunii de fals intelectual; numărul mare de persoane implicate în activitatea ilicită reținută actul de sesizare (inclusiv al inculpaților), nivelul prejudiciului (care a atras și încadrarea juridică a faptei de înșelăciune), rezonanța socială pe care o are comiterea unui număr mare de infracțiuni de către un număr mare de persoane constatând că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate.

Cu privire la termenul rezonabil al duratei arestării preventive, Curtea de Apel Timișoara a reținut că, acest caracter nu se analizează doar prin prisma timpului scurs de la data luării măsurii. Așa cum se desprinde și din jurisprudența C.E.D.O., trebuie avute în vedere și alte criterii, cum ar fi miza procesului și complexitatea cauzei. In speță, pe lângă durata arestării, este necesar să se ia în considerare și complexitatea cauzei (numărul mare al persoanelor trimise în judecată și al faptelor imputate), comportamentul procesual al părților (la termenul de judecată din 10 ianuarie 2011 s-a formulat o cerere de recuzare a președintelui completului de judecată, unul din cele două motive invocate fiind anterior analizat cu ocazia soluționării cererii de abținere a aceluiași judecător, deja respinsă la momentul formulării cererii de recuzare; la termenul de judecată din 06 aprilie 2011, unul dintre inculpați a solicitat judecarea sa după procedura prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., iar soluționarea cauzei a suferit amânarea pentru ca și inculpatul cetățean maghiar să poată comunica instanței, după consultarea cu apărătorul din oficiu prin interpret, dacă înțelege să se prevaleze și el de dispozițiile amintite), precum și miza procesului (pedepsele prevăzute de lege pentru faptele de care sunt acuzați inculpații fiind mari).

Referitor la problemele de sănătate ale inculpaților K.F. și B.P. invocate, a reținut Curtea de Apel Timișoara că acestea nu constituie un impediment pentru menținerea arestării preventive. Se observă că la dosar nu există dovezi în sensul că aceștia ar suferi de afecțiuni care i-ar pune în imposibilitatea suportării regimului de detenție preventivă. In orice caz, art. 139

1

teza I C. proc. pen. prevede că, în cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a A.N.P., administrația locului de deținere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în rețeaua medicală a M.S.P. De asemenea, în situația în care persoana în cauză nu beneficiază de asistență medicală sau de regimul alimentar corespunzător, are posibilitatea de a formula plângeri în temeiul Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Față de cele reținute, s-a considerat și că lăsarea inculpaților în libertate ar încuraja săvârșirea unor fapte similare celor imputate prin actul de sesizare a instanței atât de către inculpați, cât și de către alte persoane ce ar percepe lăsarea în libertate a făptuitorilor ca pe o lipsă de reacție corespunzătoare a autorităților.

De asemenea, instanța a reținut faptul că statul are obligația pozitivă de a adopta o legislație penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte îndreptate împotriva unor relații privind conviețuirea socială, patrimoniului cetățeanului, activității de serviciu a funcționarilor publici și încrederii de care trebuie să se bucure înscrisurile oficiale și sub semnătură privată, valori sociale fundamentale ocrotite de legea penală.

Pentru aceleași considerente care vizează menținerea arestării preventive s-a apreciat că această măsură nu poate fi revocată sau înlocuită cu altă măsură procesuală, conform considerentelor expuse anterior neexistând garanții că luarea unor măsuri neprivative de libertate față de cei trei inculpați ar asigura buna desfășurare a procesului penal.

Așa fiind, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a respins ca nefondate cererile inculpaților S.I. (fost C.), K.F. și B.P. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a respins ca nefondată cererea inculpatului S.I. (fost C.) privind revocarea măsurii arestării preventive, iar în baza art. 300

1

raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. menținând starea de arest a celor trei inculpați, urmând ca legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive să fie verificată înainte de expirarea termenului legal de 60 de zile, respectiv data de 07 iulie 2011.

Împotriva încheierii din 9 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1101.1/59/2010 au declarat recurs inculpații S. (fost C.) I. și K.F., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr. 4045/1/2011.

Inculpatul K.F. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și pe fond admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Inculpatul S. (fost C.) I. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara sau localitatea.

Înalta Curte constată că inculpatul S. (fost C.) I. a fost reținut și arestat prin mandatul de arestare preventivă nr. 5 din 04 mai 2010, arestarea fiind prelungită de instanță periodic până la data de 28 octombrie 2010 inclusiv, conform încheierii penale nr. 13/PI/CC din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara și ulterior în faza de cercetare judecătorească până la data de 9 mai 2011.

Inculpatul K.F. a fost reținut și arestat prin mandatul de arestare preventivă nr. 12 din 14 iunie 2010, arestarea fiind prelungită de instanță periodic până la data de 28 octombrie 2010 inclusiv, conform încheierii penale nr. 13/PI/CC din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara și ulterior în faza de cercetare judecătorească până la data de 9 mai 2011.

Examinând motivele de recurs ale recurentului inculpat K.F. și prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează liberarea provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că aceasta întrunește cerințele textului legal. în concret, maximul special al pedepselor, stabilit de legiuitor pentru faptele reținute în sarcina inculpatului nu depășește 18 ani închisoare, iar în cauză nu există date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Constată de asemenea că si recursul declarat de inculpatul S. (fost C.) I. este fondat în cauză neexistând date din care să rezulte că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Așa fiind, este de subliniat că de la momentul luării măsurii preventive si până în prezent nu au survenit modificări sub aspectele anterior relevate, respectiv acuzarea nu a făcut dovada faptului că inculpații ar intenționa să fugă sau să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă sa zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de proba.

În consecință, urmează a se constata ca cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul K.F., dedusă judecății întrunește toate cerințele legale pentru a fi admisă dar și că înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului S. (fost C.) I. se impune.

Acuzarea a justificat menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților în raport de gravitatea faptelor aflate în curs de judecată.

în opinia înaltei Curți însă, o asemenea apreciere este eronată deoarece în acord cu jurisprudența C.E.D.O., dar si cu practica instanțelor naționale, Înalta Curte consideră că măsura arestării preventive este o măsură de excepție si că aceasta trebuie luată doar în situația în care niciuna dintre celelalte măsuri preventive cuprinse în dispozițiile art. 136 C. proc. pen. nu este potrivită datelor speței (cauza Wemhoff contra Germaniei).

Pe de alta parte, astfel cum s-a statuat constant în practica instanțelor, gradul de pericol social al faptei investigate nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urma fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe, probe ce nu se regăsesc în dosarul cauzei.

Totodată, în raport de datele concrete ale cauzei nu s-ar mai putea aprecia că opinia publică ar fi afectată de lipsa de reacție a autorităților judiciare în condițiile în care riposta acestora survine la mai bine de 7 luni de la înregistrarea lucrării penale, respectiv emiterea actului de sesizare al instanței la 22 octombrie 2010.

De altfel, soluția preconizată de Înalta Curte este în consonanță si cu dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, potrivit cărora „ orice persoană arestată sau deținută. are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere", dar si cu jurisprudența instanței europene.

Astfel, în mai multe cauze C.E.D.O. a arătat că avantajele pe care le prezintă detenția preventivă nu pot fi negate (împiedică persoana suspectă sa fugă, se evită distrugerea unor probe, se împiedică săvârșirea unor noi infracțiuni), dar că aceasta are si o serie de inconveniente, reprezentând o atingere adusă prezumției de nevinovăție, producând o ruptură în mediul familial si profesional, putând constitui uneori un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-1 constrânge să mărturisească.

În cauza Neumeister contra Austriei, C.E.D.O. a decis că temerea că acuzatul urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă, ci ea trebuie analizată în raport de datele personale ale inculpatului, respectiv dacă are un loc de muncă, o stabilitate familiala, daca are cazier etc.

Or, în speță, recurenții au arătat că au realizat venituri din activități licite, aceștia beneficiază de stabilitate locativă, familială si profesională, însă Curtea de Apel Timișoara a constatat că tocmai lipsa antecedentelor penale, pretinsa conduită sinceră a inculpaților și existența unor ocupații licite nu justifică liberarea acestora, în raport cu gravitatea faptelor săvârșite.

Pe de altă parte, în cauza Labita contra Italiei, C.E.D.O. a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenții provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz pentru a vedea în ce măsura există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate.

Înalta Curte, mai are în vedere că Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului a afirmat încă din 1789 că unul din cele mai importante drepturi este dreptul la libertate și la siguranță, enunțat la art. 5 al Convenției, drept care se poate defini, în ansamblul său, ca acela de a nu fi privat de libertate, cu excepția unor situații excepționale și de a nu fi arestat, deținut în mod arbitrar.

Curtea reamintește că lista excepțiilor la dreptul la libertate care figurează in art. 5 § 1 din Convenție prezintă un caracter exhaustiv si ca numai o interpretare restrânsă se încadrează în scopul acestei prevederi, să se asigure că nimeni nu este lipsit in mod arbitrar de libertatea sa.

În jurisprudența sa, C.E.D.O. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, si Hendriks împotriva Olandei, nr. 43.701/04, din 5 iulie 2007).

Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005). La fel este și cazul tulburării ordinii publice; dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art. 5 al Convenției în aceste circumstanțe excepționale si în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant si suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică.

Astfel cum a mai arătat C.E.D.O. în cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităților judiciare o opțiune între trimiterea in judecată într-un termen rezonabil și o punere în libertate provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esență, ca obiect să impună punerea în libertate provizorie imediat ce menținerea în arest încetează a mai fi rezonabilă.

Așadar, continuarea detenției nu se mai justifică intr-o speță dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă cerință de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății individuale stabilite la art. 5 din Convenție.

C.E.D.O. a reamintit că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenții (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, din 6 noiembrie 2007). În această privință, art. 5 § 3 din Convenție nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiționat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depășește o anumită durată. Orice menținere în arest preventiv a unui acuzat, chiar și pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorități (Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, C.E.D.O. 2003-1,' si Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, din 6 noiembrie 2007).

Pe de alta parte, argumentele pro si contra punerii in libertate nu trebuie sa fie generale si abstracte, iar pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice.

Înalta Curte observă că în hotărârile referitoare la respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului K.F. și respingerea cererii de înlocuire a măsuri arestării preventive a inculpatului S. (C.) I. respectiv încheierea de ședință din 22 noiembrie 2010, 7 februarie 2011, 15 martie 2011, 6 aprilie 2011, și 9 mai 2011 date în Dosarul nr. 1101.1/59/2010 de Curtea de Apel Timișoara instanța a statuat că se impune menținerea în arest a inculpaților S.(C.) I. și K.F. cu motivarea că acele condiții prevăzute la art. 148 lit. f) C. proc. pen. continuau sa fie valabile, menționând că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol pentru ordinea publică.

Înalta Curte reține că, chiar și în absența unei jurisprudențe naționale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței "pericolului pentru ordinea publică", printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia. Or, trebuie menționat că, în speță, hotărârea Curții de Apel București care l-a menținut pe inculpat în stare de detenție în perioada în discuție nu a oferit motive concrete pentru a susține acest argument al "pericolului pentru ordinea publică" și pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., necesitatea de a menține inculpatul în detenție. Această hotărâre s-a limitat, în esență, la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip.

Înalta Curte constată că instanța de fond, Curtea de Apel Timișoara nu a precizat modul concret în care s-ar aplica aceste prevederi în cazul inculpaților și nu a analizat motivele invocate de către aceștia, imediat după punerea lor în detenție referitor la profilul lor personal și la situația lor familială, în timp ce art. 136 C. proc. pen. prevede că astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea celei mai potrivite măsuri provizorii. în această privință, C.E.D.O. reamintește că, potrivit art. 5 § 3 din Convenție, autoritățile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fără a justifica în mod concret împiedicarea adusă de inculpați la buna desfășurare a cercetării judecătorești sau a invoca riscul ca inculpații să nu se prezinte în instanță, instanța de fond nu a analizat în speță posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute în dreptul intern.

Scurta referire, identică, a Curții de Apel Timișoara în toate încheierile de ședință precizate anterior prin care a respins cererile formulate de inculpați la modalitățile și împrejurările concrete de săvârșire a faptelor, apreciind că sunt îndeplinite, dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. referitoare la pericolul social concret pe care îl prezintă inculpații, având în vedere tocmai natura și gravitatea faptelor reținute a fi săvârșite de inculpați, modalitatea concretă de comitere a faptelor, scopul urmărit și nu în ultimul rând rezultatul produs - impactul social negativ și crearea unei stări de nesiguranță în rândul publicului de neîncredere în instituțiile publice și cei care oferă servicii publice, și constatând că până în prezent nu s-au schimbat temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaților, nu poate suplini lipsa de motivare citată anterior, întrucât este capabilă să genereze si mai multe întrebări în ceea ce privește rolul acestor elemente în pretinsa existență a unui pericol pentru ordinea publică în speță.

C.E.D.O. reamintește că a statuat deja că este de datoria instanțelor interne să ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv amenințată dacă acuzatul ar fi lăsat liber. De asemenea, instanțele interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție atunci când analizează necesitatea de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit faptul că menținerea în detenție nu ar putea fi folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esențial si abstract pe gravitatea faptei comise.

Având în vedere considerentele menționate, Înalta Curtea constată că nu s-au prezentat fapte concrete în ceea ce privește riscurile antrenate în caz de punere în libertate a inculpaților și prin faptul că nu s-a ținut cont de măsurile alternative, precum si prin faptul că motivarea s-a sprijinit în principal pe gravitatea faptelor comise, numărul mare de participanți la întreaga activitate infracțională desfășurată și nu s-a analizat individual situația inculpaților, Curtea de Apel Timișoara nu a oferit motive relevante si suficiente pentru a justifica necesitatea de a-i menține în arest preventiv pe inculpații K.F. și S. (fost C.) I.

Stabilirea dacă într-un anumit caz, durata arestării preventive a depășit sau nu o durata rezonabilă, cade în primul rând în sarcina autorităților naționale. în acest scop, acestea trebuie să ia în considerare toate faptele pro și contra existenței unui interes public care să justifice, în raport de prezumția de nevinovăție, o derogare de la regula respectării libertății individuale și să le menționeze în hotărârile lor.

Existența suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru validitatea detenției prelungite, dar, după trecerea unei perioade de timp, aceasta nu mai este suficientă, instanțele trebuind să stabilească dacă celelalte motive invocate de către autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de libertate.

Pentru a justifica refuzul punerii în libertate a inculpaților S. (fost C.) I. și K.F., Curtea de Apel Timișoara a precizat că punerea lor în libertate ar fi perturbat grav ordinea publică, „prin miza ridicată a procesului penal declanșat împotriva inculpatului K. (acesta fiind acuzat de săvârșirea unor infracțiuni

pedepsite de lege cu închisoarea pe durată foarte mare), starea conflictuală creată

(tulburarea serioasă a activității O.C.P.I. Timișoara, a două birouri notariale și a

două părți civile persoane juridice), lipsa garanțiilor că desfășurarea procesului

penal nu ar fi afectată de lăsarea în libertate a inculpatului K. (având în

vedere mijloacele folosite la săvârșirea faptelor penale reținute în sarcina sa -

ușurința cu care ar fi acceptat propunerile inculpatului S., care nu ar fi

.dus la bun sfârșit activitatea ilicită de care este acuzat fără ajutorul dat de

inculpatul K.)" însă, tulburarea ordinii publice nu ar putea rezulta din săvârșirea unor infracțiuni.

Pericolul unei asemenea tulburări, care este echivalentă cu tulburarea opiniei publice în urma eliberării unui suspect, nu poate rezulta doar din gravitatea infracțiunii ori din acuzațiile aduse persoanei. Pentru a se stabili dacă există un asemenea pericol, este necesar a se lua în considerare și alți factori, precum atitudinea si comportamentul celui acuzat după eliberare; acest aspect nu a fost avut în vedere de către instanța de fond.

Înalta Curte este de acord că, datorită gravității și reacției publicului la săvârșirea lor, unele infracțiuni pot da naștere la tulburări de natură socială care să justifice arestarea, cel puțin pentru o anumită perioada. Totuși, acest motiv poate fi privit ca fiind întemeiat și suficient doar dacă este întemeiat pe aspecte de fapt care duc la concluzia că punerea în libertate a acuzatului ar tulbura cu adevărat ordinea publică. Arestarea poate fi legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv amenințată, menținerea sa nu poate constitui o anticipare a pedepsei.

În cazul de față, aceste condiții nu sunt îndeplinite. Curtea de Apel Timișoara, prin încheierile de ședință amintite prin care a menținut starea de arest a inculpaților și respectiv prin ultima încheiere din 9 mai 2011, atacată cu prezentele recursuri a invocat nevoia menținerii privării de libertate a inculpaților S. (fost C.) I. și K.F. dintr-un punct de vedere abstract, luând în considerare doar gravitatea infracțiunilor, astfel că Înalta Curte, constată că cel puțin din data de 9 mai 2011, detenția în discuție a inculpaților a încetat să fie bazată pe motive suficiente și relevante.

Curtea de Apel Timișoara, prin urmare trebuia să precizeze, într-o modalitate mult mai clară și exactă, dar și mai puțin stereotipă, motivele pentru care a considerat că se impune menținerea arestării preventive a inculpaților S. (fost C.) I și K.F.

Pentru toate aceste considerente Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpații S. (fost C.) I. și K.F. împotriva încheierii din 9 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1101.1/59/2010, sunt fondate și le va admite.

Va casa, în parte, încheierea atacată și, rejudecând:

Va admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul K.F..

Va dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului K.F. și impune în sarcina acestuia respectarea următoarelor obligații prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen.:

a) să nu depășească limita teritorială a municipiului Timișoara.

b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliție din raza teritorială a adresei de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

În baza art. 160

2

alin. (3)

1

C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, va stabili în sarcina inculpatului K.F. să nu ia legătura cu inculpații, reprezentanții părților civile și martorii cauzei.

În baza art. 160

2

alin. (3)

2

C. proc. pen., va atrage atenția inculpatului K.F. că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor ce îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.

Va dspune punerea de îndată în libertate a inculpatului K.F.,  de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 14 iunie 2010 emis de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 676/59/2010, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

În baza art. 160

2

alin. (4) C. proc. pen., va dispune comunicarea prezentei decizii administrației locului de deținere, inculpatului K.F. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)

1

C. proc. pen.

În baza art. 139 alin. (3)

5

C. proc. pen. va înlocui măsura arestării preventive a inculpatului S. (fost C.) I. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

Conform art. 145 alin. (1)

1

C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul se va supune următoarelor obligații:

- să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de politie de pe raza teritorială a municipiului Timișoara, în care își are reședința, conform programului de supraveghere întocmit de organul de politie sau ori de câte ori este chemat;

- să nu schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată;

- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (1)

2

lit. c) C. proc. pen., pe timpul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, va tabili în sarcina inculpatului S. (fost C.) I. să nu ia legătura cu inculpații, reprezentanții părților civile și martorii cauzei.

Va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2)

2

C. proc. pen. și va pune în vedere acestuia că încălcarea cu rea-credință a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligațiilor impuse atrage luarea măsurii arestării preventive.

Va dispune comunicarea prezentei decizii administrației locului de deținere, inculpatului S. (fost C.) I. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)

1

C. proc. pen.

Va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului S. (fost C.) I., de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 4 mai 2010 emis de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 506/59/2010, dacă nu este arestat sau reținut în altă cauză.

Va menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpații S. (fost C.) I. și K.F. împotriva încheierii din 9 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1101.1/59/2010.

Casează, în parte, încheierea atacată și, rejudecând: Admite cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul K.F.

Dispune liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului K.F. și impune în sarcina acestuia respectarea următoarelor obligații prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C. proc. pen.:

a) să nu depășească limita teritorială a municipiului Timișoara.

b) să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la organul de poliție din raza teritorială a adresei de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată; e) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

În baza art. 160

2

alin. (3)

1

C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, stabilește în sarcina inculpatului K.F. să nu ia legătura cu inculpații, reprezentanții părților civile și martorii cauzei.

În baza art. 160

2

alin. (3)

2

C. proc. pen., atrage atenția inculpatului K.F. că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor ce îi revin, se va lua față de acesta măsura arestării preventive.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului K.F.,  de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 14 iunie 2010 emis de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 676/59/2010, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

În baza art. 160

2

alin. (4) C. proc. pen., dispune comunicarea prezentei decizii administrației locului de deținere, inculpatului K.F. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)

1

C. proc. pen.

În baza art. 139 alin. (3)

5

C. proc. pen. înlocuiește măsura arestării preventive a inculpatului S. (fost C.) I. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

Conform art. 145 alin.(1)

1

C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul se va supune următoarelor obligații:

- să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la organul de poliție de pe raza teritorială a municipiului Timișoara, în care își are reședința, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat;

- să nu schimbe locuința fără încuviințarea instanței de judecată;

- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (1)

2

lit. c) C. proc. pen., pe timpul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, stabilește în sarcina inculpatului S. (fost C.) I. să nu ia legătura cu inculpații, reprezentanții părților civile și martorii cauzei.

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (2)

2

C. proc. pen. și pune în vedere acestuia că încălcarea cu rea-credință a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligațiilor impuse atrage luarea măsurii arestării preventive.

Dispune comunicarea prezentei decizii administrației locului de deținere, inculpatului S. (fost C.) I. și tuturor instituțiilor prevăzute la art. 145 alin. (2)

1

C. proc. pen.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului S. (fost C.) I.,  de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 4 mai 2010 emis de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 506/59/2010, dacă nu este arestat sau reținut în altă cauză.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 25 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 mai 2011.