ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1894/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 737 din 23 iunie 2005, Tribunalul București a admis excepția prematurității și a respins cererea formulată de reclamantul B.S.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, ca prematur introdusă. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 747/A din 22 noiembrie 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5115 din 25 mai 2006, a admis recursul declarat de reclamant, a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, reținând că instanțele erau datoare să solicite „dosarul notificării”, iar în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale și a administrării probatoriului, trebuiau să hotărască asupra obligației ce îi revine unității deținătoare, raportat la notificarea formulată de reclamant. Primind dosarul spre rejudecare, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 441 din 27 martie 2007, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București care, la rândul său, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.

Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 9 F din 17 iunie 2008, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința nr. 1454 din 16 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B.S.A.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 339 A din 1 iunie 2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reținând că reclamantul nu a formulat niciodată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, acțiunea sa fiind o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., promovată în anul 2005. A mai reținut instanța de apel că, până la momentul promovării cererii de chemare în judecată, respectiv 28 aprilie 2005, reclamantul nu a făcut nici un demers pentru a contesta valabilitatea titlului statului ori pentru a încerca să reintre în posesia proprietății pierdute și nici nu a făcut dovada că a formulat notificare în termenele defipte în baza Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate susține încălcarea dreptului de proprietate, atât din perspectiva dreptului intern, cât și a celui comunitar, reclamantul nefăcând dovada existenței unui bun în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și nici măcar a unei speranțe legitime.

Împotriva acestei decizii, la data de 8 august 2009, a declarat recurs reclamantul, solicitând totodată, prin cererea de recurs, repunerea în termenul de declarare a recursului. În motivarea cererii de repunere în termen, recurentul a arătat că nu are domiciliul în România, iar apărătorul său, avocatul E.S., a fost plecat în concediu de odihnă în străinătate la sfârșitul lunii iunie, iar la întoarcerea sa în țară, la data de 25 iulie 2009, a luat cunoștință de decizia Curții de Apel București și, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, a declarat și motivat recursul. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susținând că nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la termenele de formulare a notificării, deoarece are domiciliul în SUA și nu a putut lua cunoștință de acest act normativ.

Recurentul a arătat că a urmat calea procedurală recomandată chiar de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmând a se constata prioritatea Convenției europene a drepturilor omului în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun. A mai arătat recurentul că, în cadrul acțiunii în revendicare, a solicitat acordarea de despăgubiri bănești, deoarece apartamentul ce i-a fost preluat de stat fără titlu valabil a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 numitei B.M.M., astfel că, prin solicitarea sa, nu se aduce atingere dreptului de proprietate al acesteia, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3189 din 25 martie 1999. Înalta Curte constată că, în raport de prevederile art. 301 și art. 103 C. proc.

civ., este neîntemeiată cererea de repunere în termen, iar recursul este tardiv formulat. Articolul 103 C. proc. civ. reglementează o repunere în termen în condiții restrictive, deoarece textul se referă la „o împrejurare mai presus de voința părții’’. În sensul textului citat, împrejurarea mai presus de voința părții trebuie să fie obiectivă, asimilabilă forței majore. Or, afirmația recurentului că avocatul ales E.S.C. a fost plecat din țară, însoțită de adeverința depusă la termenul din 19 martie 2010, care nu are număr de înregistrare și nu este datată, fiind semnată chiar de avocatul E.S.C., în calitate de titular al cabinetului de avocatură, prin care se arată, într-o manieră evazivă și fără a se face vreo dovadă în acest sens, că avocatul E.S.C., în perioada 24 iunie 2009 – 25 iulie 2009 a efectuat concediul legal de odihnă în străinătate”, nu constituie motiv de repunere în termen, conform art. 103 C. proc.

civ. La dosarul instanței de apel (fila 18) se află procesul - verbal încheiat de persoana însărcinată cu înmânarea deciziei atacate, care cuprinde toate datele prevăzute de art. 100 C. proc. civ., iar, conform art. 100 alin. (4) C. proc. civ., acest proces-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care le-a încheiat. Or, potrivit procesului-verbal, recurentului i-a fost comunicată decizia atacată la data de 23 iunie 2009, iar, potrivit art. 301 C. proc. civ., recursul trebuia declarat în termen de 15 zile, calculat de la această dată. Termenul legal pentru declararea recursului a expirat la data de 9 iulie 2009, iar recursul a fost declarat la data de 8 august 2009, cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse, va fi respinsă cererea de repunere în termen și, fără să se analizeze motivele de recurs formulate de reclamant, se va respinge recursul nedeclarat de acesta în termenul legal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, ca nefondată. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul B.S.A. împotriva deciziei nr. 339 A din 1 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2010.