ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4203/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călărași sub nr. 127/202/2007, reclamanții L.P., L.C., V.M., I.M., G.V., G.I.V., F.Ș., V.M. și C.M. au chemat în judecată pe pârâta R.N.P. - Romsilva - Direcția Silvică Călărași, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate nulitatea Hotărârii Consiliului de Administrație a Romsilva prin care s-a dispus schimbarea regimului juridic al locuințelor de serviciu în locuințe de intervenție. Pârâta R.N.P. - Romsilva - Direcția Silvică Călărași a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a instanței.

Prin sentința civilă nr. 274 din 6 februarie 2007 Judecătoria Călărași a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Prin încheierea din data de 7 mai 2007 pronunțată în Dosarul nr. 7094/3/2007 Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a înaintat cauza registraturii generale a Tribunalului București, în vederea repartizării către o secție civilă, arătând că prin cererea de chemare în judecată se pun în discuție drepturile locative ale reclamanților, astfel încât litigiul nu are natură comercială. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a IV-a civilă, a Tribunalului București Dosar nr. 24523/3/2007, iar prin sentința civilă nr. 526 din 14 martie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 664/ A din 18 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat hotărârea judecătorească menționată anterior și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Dosar nr. 24523./3/2007. Prin sentința civilă nr. 366 din 16 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pe motivul că cererea cu care a fost învestit nu are caracter evaluabil în bani.

Prin sentința civilă nr. 4872 din 18 martie 2010 Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență. Prin sentința civilă nr. 12 din 14 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 22632/299/2009 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a arătat că problema competenței materiale a fost rezolvată prin Decizia civilă nr. 664/2008 a Curții de apel București, care a rămas irevocabilă prin nerecurare.

În consecință, repunerea în discuție a aspectelor deja dezlegate, privind calificarea naturii juridice a litigiului și a competenței materiale, are drept consecință încălcarea autorității de lucru judecat a acestei decizii. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Dosar nr. 24523./3/2007. Prin sentința civilă nr. 2170 din 6 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților L.P. și I.M. și a respins, pentru lipsa calității procesuale active, cererea formulată de acești reclamanți, a respins excepția lipsei calității procesuale active a celorlalți reclamanți, ca lipsită de temei, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții V.M., V.M., C.M., L.C., F.Ș., G.V.

și G.I.V., în contradictoriu cu pârâtele R.N.P. - Romsilva și R.N.P. - Romsilva - Direcția Silvică Călărași, cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și cererea pârâtei R.N.P. - Romsilva - Direcția Silvică Călărași de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că depozitul de Armăsari Jegălia, în calitate de titular al dreptului de administrare al fondului de locuințe proprietate de stat, a încheiat cu reclamanții V.M., V.M., C.M., L.C., F.Ș., G.V. și G.I.V., în calitate de chiriași, o serie de contracte de închiriere, în perioada anilor 1996 - 2000, având ca obiect locuințe de serviciu, actele juridice având ca atare caracter accesoriu contractelor de muncă ale reclamanților.

S-a reținut că în anul 2004, ulterior emiterii hotărârii a cărei anulare se solicită, reclamanții au formulat cereri de cumpărare a locuințelor de serviciu închiriate. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații construite din fondurile statului, aceste imobile pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei Legi.

Statuând cu prioritate asupra excepției procesuale invocată din oficiu, instanța de fond a reținut că legitimitatea procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și titularul dreptului afirmat în raportul juridic dedus judecății, iar în cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține celui ce urmărește un interes prin promovarea acțiunii. Particularizând pentru ipoteza acțiunii în declararea nulității absolute, tribunalul a apreciat că legitimitatea procesuală activă aparține oricărei persoane care justifică un folos practic în eventualitatea admiterii acțiunii.

Astfel, în speța de față, legitimitatea procesuală activă aparține persoanelor care au calitatea de titular al contractului de închiriere și care au formulat cereri de cumpărare a locuinței, întrucât numai aceste persoane pot avea interesul anulării hotărârii în litigiu, putând ulterior proceda la achiziționarea imobilelor. S-a constatat că reclamanții L.P. și I.M. nu au calitatea de titulari ai contractelor de închiriere a locuințelor de serviciu, motiv pentru care nici nu au formulat cerere de cumpărare a acestor imobile, persoanele îndrituite fiind numiții L.M. șI I.N., care nu au însă calitatea de reclamanți în prezentul litigiu. Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților L.P.

și I.M., respingând cererea formulată de aceste persoane în consecință. Dat fiind faptul că restul reclamanților - V.M., V.M., C.M., L.C., F.Ș., G.V. și G.I.V. au avut calitatea de titulari de contract de închiriere și au formulat cereri de cumpărare a locuințelor de serviciu, justificând ca atare un interes personal în promovarea prezentei acțiuni de anulare a unui act juridic ce le interzice cumpărarea imobilelor, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a acestora, ca lipsită de temei. În ceea ce privește temeinicia cererii promovate de acești din urmă reclamanți, tribunalul a reținut că motivele de nulitate invocate în acțiunea promovată sunt reprezentate de faptul că schimbarea destinației locuințelor se putea face numai dacă acestea erau construite din fonduri proprii ale societății, că hotărârea este emisă în frauda legii, fiind pro causa, precum și că încalcă dispozițiile art. 51 lit. a) din Legea nr. 114/1996.

Potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi. De asemenea, vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. (1) și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (3), titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut instituțiilor de stat, regiilor autonome și societăților cu capital de stat care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat.

Beneficiază de prevederile alin. (1) și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare. Locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanența sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând. Unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților.

Locuințele de serviciu din mediul rural, destinate personalului medical, didactic, altor specialiști sau personalului M.A.I., nu se vând. Instanța de fond a constatat că dispozițiile legale ale Legii nr. 85/1992 nu prevăd faptul schimbării locuințelor de serviciu în locuințe de intervenție numai sub condiția ca acestea să fie construite din fondurile proprii ale societății proprietare, motiv pentru care o atare interdicție de drepturi, nefiind prevăzută în mod expres de lege, nu poate exista. Orice limitare sau condiționare a unui drept trebuie să fie expres stipulată legal, în lipsa unei atare prevederi, restricția considerându-se că nu există.

S-a constatat că hotărârea prin care s-a dispus schimbarea caracterului locuinței din locuință de serviciu în locuință de intervenție a fost adoptată în mai 2003, în timp ce cererile reclamanților de cumpărare a acestor locuințe datează din luna mai 2004, astfel încât nu se poate considera că aceasta a fost făcută în frauda legii, pro causa. Astfel, nu se poate aprecia că hotărârea a fost adoptată în considerarea respingerii unor cereri care au fost efectuate după un an de la adoptarea sa și în privința cărora nu exista, la data adoptării hotărârii, certitudinea că vor fi sau nu formulate, și anume, că reclamanții se vor prevala sau nu de dreptul lor legal, în condițiile în care de la data încheierii contractelor de închiriere exista acest drept în temeiul Legii nr. 85/1992, dar care nu fusese exercitat.

Prima instanță a reținut că prevederile art. 51 lit. a) din Legea nr. 114/1996 se interpretează în sensul că locuințele de serviciu calificate astfel de legislația anterioară continuă să aibă aceeași calificare și sub imperiul acestei noi legi, făcând ca atare parte din fondul de locuințe de serviciu. Nu se poate admite interpretarea reclamanților potrivit căreia aceste dispoziții vizează faptul că destinația vechilor locuințe de serviciu nu poate fi modificată după intrarea în vigoare a Legii nr. 114/1996, întrucât o atare interpretare implică o restrângere de drepturi neprevăzută expres de lege. Pentru aceste considerente, tribunalul a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată, apreciind că nu au fost invocate motive de nelegalitate ale hotărârii atacate de natură să conducă la anularea acesteia.

În raport de modul de soluționare al acțiunii, tribunalul a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, fiind reținută culpa acestora în promovarea cererii. Împotriva acestei sentințe, reclamanții F.Ș., L.P., I.M., V.M., V.M., C.M., L.C., G.V. și G.I.V. au declarat apel care, prin decizia civilă nr. 296/ A din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca nefondat. În motivare, instanța de control judiciar, a apreciat ca fiind în mod corect reținută situația de fapt de către instanța de fond, în sensul că reclamanții V.M. (contract din 1999), V.M. (contract din 1999), C.M. (contract din 2000), L.C.

(contract din 1999), F.Ș. (contract din 1999), G.V. (contract din 1999) și G.I.V. (contract din 1999), au încheiat, în calitate de chiriași, cu Depozitul de Armăsari Jegălia, în calitate de titular al dreptului de administrare al fondului de locuințe proprietate de stat, o serie de contracte de închiriere, ca accesoriu la contractele de muncă ale reclamanților. Reclamanții L.P. și I.M. nu au încheiat contracte de închiriere cu intimata-pârâtă. S-a constatat că în cadrul Dosarului nr. 2512/2/2006, prin sentința civilă nr. 3354 din 1 octombrie 2004 Judecătoria Călărași a respins acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză - V.M., V.M., C.M., L.C., F.Ș., G.V. și G.I.V. - împreună cu alte două persoane (L.M.

și I.N.) și a admis cererea reconvențională formulată de pârâta din prezenta cauză (R.N.P.) și, în consecință, a anulat contractele de închiriere din 1996, și 2000, încheiate între herghelia Jegălia și reclamanți. Prin Decizia civilă nr. 247/ A din 1 noiembrie 2005 Tribunalul Călărași a schimbat această sentință, în sensul că a admis acțiunea principală și a obligat pârâta să încheie cu reclamanții contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele ce au făcut obiectul acelor contracte de închiriere; însă prin Decizia civilă nr. 1096 din 11 mai 2006 Curtea de apel București, secția a III-a pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul declarat de pârâta R.N.P. - Romsilva și a modificat decizia din apel în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea principală (privind obligarea pârâtei la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare) și a menținut decizia din apel în sensul respingerii cererii reconvenționale (privind anularea contractelor de închiriere).

În motivarea acestor hotărâri judecătorești s-a arătat că pretenția reclamanților de a li se vinde apartamentele deținute cu contracte de închiriere nu are temei, deoarece printr-o Hotărâre a Consiliului de administrație al R.N.P. s-a stabilit că locuințele în litigiu au caracter de locuințe de intervenție. După rămânerea irevocabilă a acțiunii promovate de reclamanți având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la vânzarea apartamentelor în litigiu, la data de 5 ianuarie 2007 reclamanții au promovat acțiunea de față, solicitând să se constate nulitatea absolută a Hotărârii din 13 mai 2003 emisă de Consiliul de Administrație al R.N.P. Romsilva, prin care, începând cu data de 1 iunie 2003, locuințele de serviciu au devenit locuințe de intervenție.

În ceea ce privește calitatea procesuală activă a reclamanților L.P. și I.M., instanța de apel a constatat că a fost soluționată în mod corect de către instanța de fond, având în vedere că aceștia nu au încheiat contracte de închiriere cu intimata-pârâtă și nu au formulat cereri de cumpărare. Curtea a constatat că apelanții au criticat hotărârea de fond sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 114/1996, susținând că textul de lege interzice transformarea regimului juridic al locuințelor, după data intrării în vigoare a legii. Din motivarea cauzei de nulitate invocate de reclamanți se constată că aceștia invocă frauda la lege ca motiv de nulitate absolută.

În raport de prevederile art. 51 din Legea nr. 114/1996 în forma de la data emiterii Hotărârii din 2003, respectiv 13 mai 2003, instanța de apel a apreciat că tribunalul, în mod corect, a respins acest motiv de nulitate invocat de reclamanți, deoarece pentru a fi în prezența fraudei la lege, ca motiv de nulitate absolută al Hotărârii din 2003, este necesar a fi întrunite cele două cerințe esențiale ale acestei operațiuni juridice, respectiv întrunirea elementului obiectiv (mijloacele aparent legale care sunt utilizate) și a elementului subiectiv (intenția de eludare sau de sustragere de la norma legală aplicabilă).

S-a apreciat că prima instanță, în mod corect, a constatat că nu este întrunit elementul intern, subiectiv, întrucât Hotărârea contestată a fost adoptată de organele de conducere ale intimatei-pârâte în mai 2003, în timp ce reclamanții au formulat cererile de cumpărare ale locuințelor în mai 2004, astfel că nu se poate afirma că intimata-pârâtă a adoptat Hotărârea contestată cu intenția de a se sustrage de la vânzarea locuințelor, în condițiile în care cererile de cumpărare au fost înregistrate după un an de la adoptarea sa. A fost respinsă și critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, prin care apelanții-reclamanți au susținut că unei locuințe de serviciu nu i se poate schimba destinația în locuință de intervenție, întrucât destinația acestor locuințe a fost stabilită inițial la momentul la care acestea au fost construite, astfel că aceasta nu mai poate fi modificată.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (7) și (8) din Legea nr. 85/1992 invocate de apelanții-reclamanți: „Locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând. Unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților”.

Textele de lege definesc regimul juridic al fiecărei categorii de locuințe, pentru ca, în funcție de necesitățile concrete ale fiecărei unități economice sau bugetare, acestea să-și poată constitui fondul de locuințe de intervenție sau de serviciu, după caz. A fost reținută susținerea tribunalului conform căreia o interdicție legală trebuie să reiasă în mod expres din lege, astfel încât în lipsa interdicției exprese unitățile economice sau bugetare pot schimba destinația locuințelor proprietate de stat pe care le au în administrare, pentru ca, în funcție de necesitățile și de personalul angajat la un anumit moment, să le poată închiria salariaților, ca accesoriu al contractului de muncă; respectiv să cazeze personalul care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții F.Ș., L.P., I.M., V.M., V.M., C.M., L.C., G.V. și G.I.V. au declarat recurs, fără a-și încadra criticile în temeiul de drept al art. 304 C. proc. civ. Reiterând motivele din apel, recurenții au arătat că prima apărare vizează greșita soluționare de către instanța de fond a cauzei, în sensul că, prin hotărârea contestată, Consiliul de Administrație al pârâtei a încălcat dispozițiile legale ale art. 51 din Legea nr. 114/1996. Astfel, din textul de lege menționat rezultă că fondul de locuințe de serviciu se compune din locuințele de serviciu existente care, potrivit prevederilor legale, rămân cu destinația de locuințe de serviciu la data intrării în vigoare a legii noi.

Potrivit acestui text de lege, nicio dispoziție statutară sau al vreunui organ de conducere al unei societăți, regii naționale, etc. care avea în proprietate locuințe de serviciu, nu putea conține mențiuni care să înfrângă dispozițiile legale și care să dispună transformarea unor astfel de locuințe în locuințe de intervenție, indiferent de motivație, articol de lege redactat tocmai în completarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992 și a ultimului alineat care, ambele, prevăd că locuințele de intervenție nu se vând, fiind de așteptat ca instituțiile enumerate mai sus să dispună transformarea acestora în mod nelegal, așa cum s-a și întâmplat, de fapt, în speță, pentru a nu le mai vinde angajaților.

Interpretarea instanței de fond este nu numai contrară legii, dar și contradictorie în sine prin modul în care este formulată de către instanța de fond. Totodată, consideră că nu s-au avut în vedere nici dispozițiile Legii nr. 85/1992 care arată la art. 7 că locuințele de intervenție sunt cele destinate cazării personalului unității economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența în permanență sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Este inadmisibil ca o locuință care a fost realizată și destinată să fie locuință de serviciu și a avut acest statut timp de peste 30 ani, să devină peste noapte locuință de intervenție, întrucât destinația acestor locuințe a fost stabilită inițial la momentul la care acestea au fost construite și potrivit dispozițiilor legale, aceasta nu mai poate fi modificată.

Această hotărâre exprimă voința pârâtei de a nu mai înstrăina locuințele care au fost folosite de angajați care poate pentru mai bine de 20 - 30 ani au servit interesele acestei societăți și cărora nu dorește să le înstrăineze aceste locuințe, deși este obligată legal, dacă aceștia formulează cerere în acest sens, iar modificarea statutului sau destinației acestora nu mai poate fi făcută după apariția Legii nr. 114/1996. Recurenții consideră că instanța de fond a făcut, practic, o denegare de justiție, refuzând să analizeze cererea prin prisma dispozițiilor legale invocate în motivarea cererii și a motivărilor de fapt deduse judecății.

Interpretarea pe care a dat-o instanța de fond dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, coroborat cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 114/1996 este cu totul eronată, concluzia certă după lecturarea acestor două texte legale fiind aceea că pârâta nu mai putea proceda la schimbarea destinației locuințelor de serviciu față de dispozițiile legale imperative în acest sens. Referitor la situația cererilor formulate de apelanții-reclamanți, în primul rând, nu are nicio relevanță data formulării cererilor lor, căci respectarea obligațiilor legale de către pârâte este independentă de formularea unei astfel de cereri; cu alte cuvinte, indiferent dacă reclamanții ar fi formulat sau nu aceste cereri, schimbarea destinației și categoriei de locuință nu putea fi făcută în mod legal, deși ei fac dovezi la dosarul cauzei că cererile de vânzare sunt anterioare acestei hotărâri contestate în cauză.

Referitor la calitatea procesuală activă, apelanții-reclamanți învederează că ei au formulat astfel de cereri de vânzare, așa încât în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active față de L.P. și I.M. Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, și admiterea acțiunii. Intimata - pârâtă R.N.P. - D.S.R. Călărași a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. solicitând, în principal, admiterea excepției și, în consecință, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din 27 noiembrie 2013, reprezentanta recurenților-reclamanți F.Ș.

și V.M. a formulat concluzii de respingere a excepției nulității recursului, arătând că, în speță, criticile sunt subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed: În cauză, reclamanții V.M. (contract din 1999), V.M. (contract din 1999), C.M. (contract din 2000), L.C. (contract din 1999), F.Ș. (contract din 1999), G.V. (contract din 1999) și G.I.V. (contract din 1999), în calitate de chiriași, au încheiat cu Depozitul de Armăsari Jegălia, în calitate de titular al dreptului de administrare al fondului de locuințe proprietate de stat, o serie de contracte de închiriere, ca accesoriu la contractele de muncă ale reclamanților.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, în mod corect, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active în ceea ce-i privește pe L.P. și I.M., întrucât aceștia nu au încheiat contracte de închiriere și nici nu au formulat cerere de cumpărare a imobilelor în discuție. Reiterând motivele invocate în apel, în mod greșit, recurenții se prevalează de faptul că Hotărârea din 13 mai 2003 a Consiliului de Administrație al R.N.P. Romsilva prin care, începând cu data de 1 iunie 2003, locuințele de serviciu au devenit locuințe de intervenție, este emisă în frauda legii, precum și că încalcă prevederile art. 51 din Legea nr. 114/1996.

Astfel cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, pentru a fi în prezența fraudei la lege, ca motiv de nulitate absolută al Hotărârii din 1 iunie 2003, astfel cum susțin recurenții, este necesar a fi întrunite cele două cerințe esențiale ale acestei operațiuni juridice, respectiv întrunirea elementului obiectiv (mijloacele aparent legale care sunt utilizate) și a elementului subiectiv (intenția de eludare sau de sustragere de la norma legală aplicabilă). În speță, nu este întrunit elementul subiectiv, întrucât Hotărârea din 1 iunie 2003 a fost adoptată de organele de conducere ale intimatei-pârâte R.N.P. - Romsilva în mai 2003, în timp ce reclamanții au formulat cererile de cumpărare ale locuințelor în mai 2004, astfel că nu se poate pretinde că intimata-pârâtă a adoptat această hotărâre cu intenția de a se sustrage de la vânzarea locuințelor, în condițiile în care cererile de cumpărare au fost înregistrate după un an de la adoptarea sa.

Potrivit dispozițiilor art. 51 din Legea locuinței nr. 114/1996, fondul de locuințe de serviciu se compune din: a) Locuințe existente, care, potrivit prevederilor legale, rămân cu destinația de locuințe de serviciu la data intrării în vigoare a prezentei legi; b) Locuințe noi. Art. 51 lit. a) din Legea nr. 114/1996 se interpretează în sensul că locuințele de serviciu, calificate astfel de legislația anterioară, continuă să aibă aceeași calificare și sub imperiul acestei noi legi, făcând ca atare parte din fondul de locuințe de serviciu, care se compune din: “a) locuințe existente, care, potrivit prevederilor legale, rămân cu destinația de locuințe de serviciu la data intrării în vigoare a prezentei legi; b) locuințe noi.

Condițiile și durata de închiriere vor fi stipulate în contractul de închiriere încheiat între părțile contractante, accesoriu la contractul de muncă”. Este de reținut că judecătorul este obligat să interpreteze și să aplice legea în spiritul ei, ținând seama de textul legal, potrivit regulii: unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), iar contrar susținerilor recurenților, textul legal evocat nu interzice transformarea regimului juridic al locuințelor după data intrării în vigoare a legii.

O interdicție legală trebuie să reiasă în mod expres din lege, astfel încât în lipsa interdicției exprese de „transformare” a locuințelor de serviciu în locuințe de intervenție, unitățile economice sau bugetare pot schimba destinația locuințelor proprietate de stat pe care le au în administrare, pentru ca, în funcție de necesitățile și de personalul angajat la un anumit moment, să le poată închiria salariaților, ca accesoriu al contractului de muncă, respectiv să cazeze personalul care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților.

Așa fiind, în mod greșit, recurenții se prevalează de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992, apreciind că unei locuințe de serviciu nu i se poate schimba destinația în locuință de intervenție, întrucât destinația acestor locuințe a fost stabilită inițial la momentul la care acestea au fost construite, astfel că aceasta nu mai poate fi modificată. Art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 definește regimul juridic al fiecărei categorii de locuințe, pentru ca, în funcție de necesitățile concrete ale fiecărei unități economice sau bugetare, acestea să-și poată constitui fondul de locuințe de intervenție sau de serviciu, după caz, iar potrivit alin. (8) al textului legal menționat „locuințele de intervenție nu se vând”.

În raport de considerentele care preced, Înalta Curte constată că, instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente speței, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții F.Ș., L.P., I.M., V.M., V.M., C.M., L.C., G.V. și G.I.V. împotriva Deciziei civile, nr. 296/ A din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, - secția a IV-a civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții F.Ș., L.P., I.M., V.M., V.M., C.M., L.C., G.V. și G.I.V. împotriva Deciziei civile nr. 296/ A din 13 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.