ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4203/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4203/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Călărași sub nr. 127/202/2007, reclamanții L.P., L.C., V.M.,

I.M., G.V., G.I.V., F.Ș., V.M. și C.M. au chemat în judecată pe pârâta R.N.P.

- Romsilva - Direcția Silvică Călărași, solicitând instanței, ca prin

hotărârea pe care o va pronunța, să se constate nulitatea Hotărârii Consiliului

de Administrație a Romsilva prin care s-a dispus schimbarea regimului

juridic al locuințelor de serviciu în locuințe de intervenție.

Pârâta R.N.P. -

Romsilva - Direcția Silvică Călărași a formulat întâmpinare, prin care a

invocat excepția de necompetență teritorială a instanței.

Prin sentința

civilă nr. 274 din 6 februarie 2007 Judecătoria Călărași a declinat

competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția comercială.

Prin încheierea din

data de 7 mai 2007 pronunțată în Dosarul nr. 7094/3/2007 Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, a înaintat cauza registraturii

generale a Tribunalului București, în vederea repartizării către o secție

civilă, arătând că prin cererea de chemare în judecată se pun în discuție

drepturile locative ale reclamanților, astfel încât litigiul nu are natură

comercială.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul secției a IV-a civilă, a Tribunalului București

Dosar nr. 24523/3/2007, iar prin sentința civilă nr. 526 din 14 martie

2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea,

ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr.

664/ A din 18 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul

declarat de reclamanți, a desființat hotărârea judecătorească menționată

anterior și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

Dosar nr. 24523./3/2007.

Prin sentința

civilă nr. 366 din 16 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sectorului 1 București, pe motivul că cererea cu care a fost

învestit nu are caracter evaluabil în bani.

Prin sentința

civilă nr. 4872 din 18 martie 2010 Judecătoria Sectorului 1 București a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență

și a fost înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea

pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința

civilă nr. 12 din 14 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 22632/299/2009

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a stabilit

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a arătat că problema competenței materiale a

fost rezolvată prin Decizia civilă nr. 664/2008 a Curții de apel București,

care a rămas irevocabilă prin nerecurare. În consecință, repunerea în discuție

a aspectelor deja dezlegate, privind calificarea naturii juridice a litigiului

și a competenței materiale, are drept consecință încălcarea autorității de

lucru judecat a acestei decizii.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

Dosar nr. 24523./3/2007.

Prin sentința civilă nr.

2170 din 6 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților L.P.

și I.M. și a respins, pentru lipsa calității procesuale active, cererea

formulată de acești reclamanți, a respins excepția lipsei

calității procesuale active a celorlalți reclamanți, ca lipsită

de temei, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții V.M.,

V.M., C.M., L.C., F.Ș., G.V. și G.I.V., în contradictoriu cu pârâtele

R.N.P. - Romsilva și R.N.P. - Romsilva - Direcția Silvică Călărași, cererea

reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și cererea pârâtei R.N.P.

- Romsilva - Direcția Silvică Călărași de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că depozitul de Armăsari Jegălia, în calitate

de titular al dreptului de administrare al fondului de locuințe

proprietate de stat, a încheiat cu reclamanții V.M., V.M., C.M., L.C., F.Ș.,

G.V. și G.I.V., în calitate de chiriași, o serie de contracte de

închiriere, în perioada anilor 1996 - 2000, având ca obiect locuințe de

serviciu, actele juridice având ca atare caracter accesoriu contractelor de

muncă ale reclamanților.

S-a reținut că în

anul 2004, ulterior emiterii hotărârii a cărei anulare se solicită,

reclamanții au formulat cereri de cumpărare a locuințelor de serviciu

închiriate.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe

și spații construite din fondurile statului, aceste imobile pot fi

cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în

rate a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 privind

vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație

și ale prezentei Legi.

Statuând cu

prioritate asupra excepției procesuale invocată din oficiu, instanța de fond

a reținut că legitimitatea procesuală activă presupune existența unei

identități între persoana reclamantului și titularul dreptului afirmat în

raportul juridic dedus judecății, iar în cazul situațiilor juridice pentru a

căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă

aparține celui ce urmărește un interes prin promovarea acțiunii.

Particularizând

pentru ipoteza acțiunii în declararea nulității absolute, tribunalul

a apreciat că legitimitatea procesuală activă aparține oricărei persoane

care justifică un folos practic în eventualitatea admiterii acțiunii.

Astfel, în speța de față, legitimitatea procesuală activă

aparține persoanelor care au calitatea de titular al contractului de

închiriere și care au formulat cereri de cumpărare a locuinței,

întrucât numai aceste persoane pot avea interesul anulării hotărârii în

litigiu, putând ulterior proceda la achiziționarea imobilelor.

S-a constatat că

reclamanții L.P. și I.M. nu au calitatea de titulari ai contractelor

de închiriere a locuințelor de serviciu, motiv pentru care nici nu au

formulat cerere de cumpărare a acestor imobile, persoanele îndrituite fiind

numiții L.M. șI I.N., care nu au însă calitatea de reclamanți în

prezentul litigiu.

Pentru aceste

considerente, instanța de fond a admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților L.P. și I.M., respingând cererea

formulată de aceste persoane în consecință.

Dat fiind faptul că

restul reclamanților - V.M., V.M., C.M., L.C., F.Ș., G.V. și G.I.V.

au avut calitatea de titulari de contract de închiriere și au formulat

cereri de cumpărare a locuințelor de serviciu, justificând ca atare un

interes personal în promovarea prezentei acțiuni de anulare a unui act

juridic ce le interzice cumpărarea imobilelor, tribunalul a respins

excepția lipsei calității procesuale active a acestora, ca lipsită de

temei.

În ceea ce

privește temeinicia cererii promovate de acești din urmă

reclamanți, tribunalul a reținut că motivele de nulitate invocate în

acțiunea promovată sunt reprezentate de faptul că schimbarea

destinației locuințelor se putea face numai dacă acestea erau

construite din fonduri proprii ale societății, că hotărârea este emisă în

frauda legii, fiind pro causa, precum și că încalcă dispozițiile art. 51 lit.

a) din Legea nr. 114/1996.

Potrivit

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, locuințele construite din fondurile

unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a

prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor

contractelor de închiriere la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate

a prețului, în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi. De

asemenea, vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. (1) și cu

respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (3), titularilor de contracte de

închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut

instituțiilor de stat, regiilor autonome și societăților cu capital de stat

care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin

reorganizare, unități economice sau bugetare de stat. Beneficiază de

prevederile alin. (1) și chiriașii care nu sunt angajații unităților

proprietare. Locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele

destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin

contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența,

permanența sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se

vând. Unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din

fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate închirierii salariaților

acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de

administrare și eventuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de

consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților. Locuințele de

serviciu din mediul rural, destinate personalului medical, didactic, altor

specialiști sau personalului M.A.I., nu se vând.

Instanța de fond a

constatat că dispozițiile legale ale Legii nr. 85/1992 nu prevăd faptul

schimbării locuințelor de serviciu în locuințe de intervenție

numai sub condiția ca acestea să fie construite din fondurile proprii ale

societății proprietare, motiv pentru care o atare interdicție de

drepturi, nefiind prevăzută în mod expres de lege, nu poate exista. Orice

limitare sau condiționare a unui drept trebuie să fie expres stipulată

legal, în lipsa unei atare prevederi, restricția considerându-se că nu

există.

S-a constatat că

hotărârea prin care s-a dispus schimbarea caracterului locuinței din

locuință de serviciu în locuință de intervenție a fost adoptată

în mai 2003, în timp ce cererile reclamanților de cumpărare a acestor

locuințe datează din luna mai 2004, astfel încât nu se poate considera că

aceasta a fost făcută în frauda legii, pro causa. Astfel, nu se poate aprecia

că hotărârea a fost adoptată în considerarea respingerii unor cereri care au

fost efectuate după un an de la adoptarea sa și în privința cărora nu

exista, la data adoptării hotărârii, certitudinea că vor fi sau nu formulate,

și anume, că reclamanții se vor prevala sau nu de dreptul lor legal,

în condițiile în care de la data încheierii contractelor de închiriere

exista acest drept în temeiul Legii nr. 85/1992, dar care nu fusese exercitat.

Prima instanță a

reținut că prevederile art. 51 lit. a) din Legea nr. 114/1996 se interpretează

în sensul că locuințele de serviciu calificate astfel de legislația

anterioară continuă să aibă aceeași calificare și sub imperiul

acestei noi legi, făcând ca atare parte din fondul de locuințe de

serviciu. Nu se poate admite interpretarea reclamanților potrivit căreia

aceste dispoziții vizează faptul că destinația vechilor locuințe

de serviciu nu poate fi modificată după intrarea în vigoare a Legii nr. 114/1996,

întrucât o atare interpretare implică o restrângere de drepturi neprevăzută

expres de lege.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată,

apreciind că nu au fost invocate motive de nelegalitate ale hotărârii atacate

de natură să conducă la anularea acesteia.

În raport de modul de

soluționare al acțiunii, tribunalul a respins cererea

reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată,

fiind reținută culpa acestora în promovarea cererii.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanții F.Ș., L.P., I.M., V.M., V.M., C.M., L.C., G.V. și G.I.V. au

declarat apel care, prin decizia civilă nr. 296/ A din 13 septembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins ca

nefondat.

În motivare, instanța

de control judiciar, a apreciat ca fiind în mod corect reținută situația de

fapt de către instanța de fond, în sensul că reclamanții V.M. (contract din

1999), V.M. (contract din 1999), C.M. (contract din 2000), L.C. (contract din 1999),

F.Ș. (contract din 1999), G.V. (contract din 1999) și G.I.V.

(contract din 1999), au încheiat, în calitate de chiriași, cu Depozitul de

Armăsari Jegălia, în calitate de titular al dreptului de administrare al

fondului de locuințe proprietate de stat, o serie de contracte de

închiriere, ca accesoriu la contractele de muncă ale reclamanților.

Reclamanții L.P. și I.M.

nu au încheiat contracte de închiriere cu intimata-pârâtă.

S-a constatat că în

cadrul Dosarului nr. 2512/2/2006, prin sentința civilă nr. 3354 din 1 octombrie

2004 Judecătoria Călărași a respins acțiunea formulată de reclamanții din

prezenta cauză - V.M., V.M., C.M., L.C., F.Ș., G.V. și G.I.V. -

împreună cu alte două persoane (L.M. și I.N.) și a admis cererea

reconvențională formulată de pârâta din prezenta cauză (R.N.P.) și, în

consecință, a anulat contractele de închiriere din 1996, și 2000, încheiate

între herghelia Jegălia și reclamanți.

Prin Decizia civilă nr.

247/ A din 1 noiembrie 2005 Tribunalul Călărași a schimbat această sentință, în

sensul că a admis acțiunea principală și a obligat pârâta să încheie cu

reclamanții contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele ce au făcut

obiectul acelor contracte de închiriere; însă prin Decizia civilă nr. 1096 din 11

mai 2006 Curtea de apel București, secția a III-a pentru cauze cu minori și de

familie, a admis recursul declarat de pârâta R.N.P. - Romsilva și a modificat

decizia din apel în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea principală

(privind obligarea pârâtei la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare) și

a menținut decizia din apel în sensul respingerii cererii reconvenționale

(privind anularea contractelor de închiriere).

În motivarea acestor

hotărâri judecătorești s-a arătat că pretenția reclamanților de a li se vinde apartamentele

deținute cu contracte de închiriere nu are temei, deoarece printr-o Hotărâre a

Consiliului de administrație al R.N.P. s-a stabilit că locuințele în litigiu au

caracter de locuințe de intervenție.

După rămânerea

irevocabilă a acțiunii promovate de reclamanți având ca obiect obligarea

intimatei-pârâte la vânzarea apartamentelor în litigiu, la data de 5 ianuarie

2007 reclamanții au promovat acțiunea de față, solicitând să se constate

nulitatea absolută a Hotărârii din 13 mai 2003 emisă de Consiliul de

Administrație al R.N.P. Romsilva, prin care, începând cu data de 1 iunie 2003,

locuințele de serviciu au devenit locuințe de intervenție.

În ceea ce privește

calitatea procesuală activă a reclamanților L.P. și I.M., instanța de apel a

constatat că a fost soluționată în mod corect de către instanța de fond, având

în vedere că aceștia nu au încheiat contracte de închiriere cu intimata-pârâtă

și nu au formulat cereri de cumpărare.

Curtea a constatat că

apelanții au criticat hotărârea de fond sub aspectul aplicării greșite a

dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 114/1996, susținând că textul de lege

interzice transformarea regimului juridic al locuințelor, după data intrării în

vigoare a legii.

Din motivarea cauzei

de nulitate invocate de reclamanți se constată că aceștia invocă frauda la lege

ca motiv de nulitate absolută.

În raport de

prevederile art. 51 din Legea nr. 114/1996 în forma de la data emiterii

Hotărârii din 2003, respectiv 13 mai 2003, instanța de apel a apreciat că

tribunalul, în mod corect, a respins acest motiv de nulitate invocat de

reclamanți, deoarece pentru a fi în prezența fraudei la lege, ca motiv de

nulitate absolută al Hotărârii din 2003, este necesar a fi întrunite cele două

cerințe esențiale ale acestei operațiuni juridice, respectiv întrunirea

elementului obiectiv (mijloacele aparent legale care sunt utilizate) și a

elementului subiectiv (intenția de eludare sau de sustragere de la norma legală

aplicabilă).

S-a apreciat că prima

instanță, în mod corect, a constatat că nu este întrunit elementul intern,

subiectiv, întrucât Hotărârea contestată a fost adoptată de organele de

conducere ale intimatei-pârâte în mai 2003, în timp ce reclamanții au formulat

cererile de cumpărare ale locuințelor în mai 2004, astfel că nu se poate afirma

că intimata-pârâtă a adoptat Hotărârea contestată cu intenția de a se sustrage

de la vânzarea locuințelor, în condițiile în care cererile de cumpărare au fost

înregistrate după un an de la adoptarea sa.

A fost respinsă și

critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 7 din Legea nr.

85/1992, prin care apelanții-reclamanți au susținut că unei locuințe de

serviciu nu i se poate schimba destinația în locuință de intervenție, întrucât

destinația acestor locuințe a fost stabilită inițial la momentul la care

acestea au fost construite, astfel că aceasta nu mai poate fi modificată.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 7 alin. (7) și (8) din Legea nr. 85/1992 invocate de

apelanții-reclamanți: „Locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi,

sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare

care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită

prezența, permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților. Aceste

locuințe nu se vând.

Unitățile economice

sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de

serviciu, destinate închirierii salariaților acestora, cu contract de

închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și eventuala

înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație,

respectiv de conducerile unităților”.

Textele de lege

definesc regimul juridic al fiecărei categorii de locuințe, pentru ca, în

funcție de necesitățile concrete ale fiecărei unități economice sau bugetare,

acestea să-și poată constitui fondul de locuințe de intervenție sau de

serviciu, după caz.

A fost reținută

susținerea tribunalului conform căreia o interdicție legală trebuie să reiasă

în mod expres din lege, astfel încât în lipsa interdicției exprese unitățile

economice sau bugetare pot schimba destinația locuințelor proprietate de stat

pe care le au în administrare, pentru ca, în funcție de necesitățile și de

personalul angajat la un anumit moment, să le poată închiria salariaților, ca

accesoriu al contractului de muncă; respectiv să cazeze personalul care, prin

contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența,

permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților.

În termen legal, împotriva

acestei decizii, reclamanții F.Ș., L.P., I.M., V.M., V.M., C.M., L.C., G.V. și

G.I.V. au declarat recurs, fără a-și încadra criticile în temeiul de drept al art.

304 C. proc. civ.

Reiterând motivele

din apel, recurenții au arătat că prima apărare vizează greșita soluționare de

către instanța de fond a cauzei, în sensul că, prin hotărârea contestată,

Consiliul de Administrație al pârâtei a încălcat dispozițiile legale ale art. 51

din Legea nr. 114/1996.

Astfel, din textul de

lege menționat rezultă că fondul de locuințe de serviciu se compune din

locuințele de serviciu existente care, potrivit prevederilor legale, rămân cu

destinația de locuințe de serviciu la data intrării în vigoare a legii noi.

Potrivit acestui text

de lege, nicio dispoziție statutară sau al vreunui organ de conducere al unei

societăți, regii naționale, etc. care avea în proprietate locuințe de serviciu,

nu putea conține mențiuni care să înfrângă dispozițiile legale și care să

dispună transformarea unor astfel de locuințe în locuințe de intervenție,

indiferent de motivație, articol de lege redactat tocmai în completarea

dispozițiilor Legii nr. 85/1992 și a ultimului alineat care, ambele, prevăd că

locuințele de intervenție nu se vând, fiind de așteptat ca instituțiile

enumerate mai sus să dispună transformarea acestora în mod nelegal, așa cum s-a

și întâmplat, de fapt, în speță, pentru a nu le mai vinde angajaților.

Interpretarea

instanței de fond este nu numai contrară legii, dar și contradictorie în sine

prin modul în care este formulată de către instanța de fond.

Totodată, consideră

că nu s-au avut în vedere nici dispozițiile Legii nr. 85/1992 care arată la art.

7 că locuințele de intervenție sunt cele destinate cazării personalului

unității economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește

activități sau funcții ce necesită prezența în permanență sau în caz de

urgență, în cadrul unităților.

Este inadmisibil ca o

locuință care a fost realizată și destinată să fie locuință de serviciu și a

avut acest statut timp de peste 30 ani, să devină peste noapte locuință de

intervenție, întrucât destinația acestor locuințe a fost stabilită inițial la

momentul la care acestea au fost construite și potrivit dispozițiilor legale,

aceasta nu mai poate fi modificată.

Această hotărâre exprimă

voința pârâtei de a nu mai înstrăina locuințele care au fost folosite de

angajați care poate pentru mai bine de 20 - 30 ani au servit interesele acestei

societăți și cărora nu dorește să le înstrăineze aceste locuințe, deși este

obligată legal, dacă aceștia formulează cerere în acest sens, iar modificarea

statutului sau destinației acestora nu mai poate fi făcută după apariția Legii nr.

114/1996.

Recurenții consideră

că instanța de fond a făcut, practic, o denegare de justiție, refuzând să

analizeze cererea prin prisma dispozițiilor legale invocate în motivarea

cererii și a motivărilor de fapt deduse judecății.

Interpretarea pe care

a dat-o instanța de fond dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, coroborat

cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 114/1996 este cu totul eronată, concluzia

certă după lecturarea acestor două texte legale fiind aceea că pârâta nu mai

putea proceda la schimbarea destinației locuințelor de serviciu față de

dispozițiile legale imperative în acest sens.

Referitor la situația

cererilor formulate de apelanții-reclamanți, în primul rând, nu are nicio

relevanță data formulării cererilor lor, căci respectarea obligațiilor legale

de către pârâte este independentă de formularea unei astfel de cereri; cu alte

cuvinte, indiferent dacă reclamanții ar fi formulat sau nu aceste cereri,

schimbarea destinației și categoriei de locuință nu putea fi făcută în mod

legal, deși ei fac dovezi la dosarul cauzei că cererile de vânzare sunt

anterioare acestei hotărâri contestate în cauză.

Referitor la

calitatea procesuală activă, apelanții-reclamanți învederează că ei au formulat

astfel de cereri de vânzare, așa încât în mod greșit a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale active față de L.P. și I.M.

Solicită admiterea

recursului, astfel cum a fost formulat, și admiterea acțiunii.

Intimata - pârâtă R.N.P.

- D.S.R. Călărași a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C.

proc. civ. solicitând, în principal, admiterea excepției și, în consecință,

constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

La termenul de

judecată din 27 noiembrie 2013, reprezentanta recurenților-reclamanți F.Ș. și V.M.

a formulat concluzii de respingere a excepției nulității recursului, arătând

că, în speță, criticile sunt subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

urmând a-l respinge, pentru considerentele care succed:

În cauză,

reclamanții V.M. (contract din 1999), V.M. (contract din 1999), C.M.

(contract din 2000), L.C. (contract din 1999), F.Ș. (contract din 1999), G.V.

(contract din 1999) și G.I.V. (contract din 1999), în calitate de

chiriași, au încheiat cu Depozitul de Armăsari Jegălia, în calitate de

titular al dreptului de administrare al fondului de locuințe proprietate

de stat, o serie de contracte de închiriere, ca accesoriu la contractele de

muncă ale reclamanților.

Contrar susținerilor

recurenților-reclamanți, în mod corect, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale active în ceea ce-i privește pe L.P. și I.M., întrucât aceștia nu au

încheiat contracte de închiriere și nici nu au formulat cerere de cumpărare a

imobilelor în discuție.

Reiterând motivele

invocate în apel, în mod greșit, recurenții se prevalează de faptul că

Hotărârea din 13 mai 2003 a Consiliului de Administrație al R.N.P. Romsilva prin

care, începând cu data de 1 iunie 2003, locuințele de serviciu au devenit

locuințe de intervenție, este emisă în frauda legii, precum și că încalcă

prevederile art. 51 din Legea nr. 114/1996.

Astfel cum în mod

legal a reținut și instanța de control judiciar, pentru a fi în prezența

fraudei la lege, ca motiv de nulitate absolută al Hotărârii din 1 iunie 2003,

astfel cum susțin recurenții, este necesar a fi întrunite cele două cerințe

esențiale ale acestei operațiuni juridice, respectiv întrunirea elementului

obiectiv (mijloacele aparent legale care sunt utilizate) și a elementului

subiectiv (intenția de eludare sau de sustragere de la norma legală

aplicabilă).

În speță, nu este

întrunit elementul subiectiv, întrucât Hotărârea din 1 iunie 2003 a fost

adoptată de organele de conducere ale intimatei-pârâte R.N.P. - Romsilva în mai

2003, în timp ce reclamanții au formulat cererile de cumpărare ale locuințelor

în mai 2004, astfel că nu se poate pretinde că intimata-pârâtă a adoptat

această hotărâre cu intenția de a se sustrage de la vânzarea locuințelor, în

condițiile în care cererile de cumpărare au fost înregistrate după un an de la

adoptarea sa.

Potrivit

dispozițiilor art. 51 din Legea locuinței nr. 114/1996, fondul de locuințe

de serviciu se compune din:

a) Locuințe

existente, care, potrivit prevederilor legale, rămân cu destinația de locuințe

de serviciu la data intrării în vigoare a prezentei legi;

b) Locuințe noi.

Art. 51 lit. a) din

Legea nr. 114/1996 se interpretează în sensul că locuințele de serviciu,

calificate astfel de legislația anterioară, continuă să aibă aceeași

calificare și sub imperiul acestei noi legi, făcând ca atare parte din

fondul de locuințe de serviciu, care se compune din: “a) locuințe

existente, care, potrivit prevederilor legale, rămân cu destinația de locuințe

de serviciu la data intrării în vigoare a prezentei legi; b) locuințe noi.

Condițiile și durata de închiriere vor fi stipulate în contractul de închiriere

încheiat între părțile contractante, accesoriu la contractul de muncă”.

Este de reținut că

judecătorul este obligat să interpreteze și să aplice legea în spiritul ei,

ținând seama de textul legal, potrivit regulii: unde legea nu distinge, nici

interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere

debemus), iar contrar susținerilor recurenților, textul legal evocat nu

interzice transformarea regimului juridic al locuințelor după data intrării în

vigoare a legii.

O interdicție legală

trebuie să reiasă în mod expres din lege, astfel încât în lipsa interdicției

exprese de „transformare” a locuințelor de serviciu în locuințe de intervenție,

unitățile economice sau bugetare pot schimba destinația locuințelor proprietate

de stat pe care le au în administrare, pentru ca, în funcție de necesitățile și

de personalul angajat la un anumit moment, să le poată închiria salariaților,

ca accesoriu al contractului de muncă, respectiv să cazeze personalul care,

prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența,

permanentă sau în caz de urgență, în cadrul unităților.

Așa fiind, în mod

greșit, recurenții se prevalează de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992,

apreciind că unei locuințe de serviciu nu i se poate schimba destinația în

locuință de intervenție, întrucât destinația acestor locuințe a fost stabilită

inițial la momentul la care acestea au fost construite, astfel că aceasta nu

mai poate fi modificată.

Art. 7 alin. (7) din

Legea nr. 85/1992 definește regimul juridic al fiecărei categorii de locuințe,

pentru ca, în funcție de necesitățile concrete ale fiecărei unități economice

sau bugetare, acestea să-și poată constitui fondul de locuințe de intervenție

sau de serviciu, după caz, iar potrivit alin. (8) al textului legal menționat

„locuințele de intervenție nu se vând”.

În raport de

considerentele care preced, Înalta Curte constată că, instanța de apel a

interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege

incidente speței, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, motiv

pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de reclamanții F.Ș., L.P., I.M., V.M., V.M., C.M., L.C.,

G.V. și G.I.V. împotriva Deciziei civile, nr. 296/ A din 13 septembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, - secția a IV-a civilă, ca nefondat,

menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții F.Ș., L.P., I.M., V.M., V.M., C.M., L.C., G.V. și G.I.V.

împotriva Deciziei civile nr. 296/ A din 13 septembrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2013.