ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8477/2009

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 29 mai 2008 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, și precizată

ulterior, reclamantul L.G. a solicitat, în temeiul art. 504-506 C. proc. pen.,

obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la

plata sumei de 1.800.000 lei cu titlu de daune morale și materiale pentru

condamnarea politică suferită conform sentinței penale nr. 29/1984 a

Tribunalului Militar de MU Cluj și a refuzului de liberare condiționată de

către Judecătoria Sector 5 București.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a fost condamnat în condiții de temniță grea, cu

drepturi limitate la vizită și pachet, fiindu-i în mod nejustificat respinsă

cererea de liberare condiționată formulată la împlinirea termenului prevăzut de

Codul penal.

A mai arătat că, pe perioada

detenției, familia sa a avut de suferit, fiind ostracizați de întreaga

societate.

Pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, a invocat, prin întâmpinare, excepția

inadmisibilității acțiunii, raportat la faptul că reclamantul nu a făcut dovada

că a fost achitat pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat.

Prin

sentința civilă nr. 625 din 25 noiembrie 2008, Tribunalul Cluj, s

ecția

civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea reclamantului

pe acest aspect, reținând că acesta nu beneficiază de dispozițiile legale

invocate ca temei juridic al acțiunii, întrucât nu a dovedit că a fost achitat

pentru infracțiunea săvârșită, așa cum impune textul de lege arătat.

Î

mpotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând că în

mod

greșit instanța de fond a respins acțiunea pe motiv că nu a fost pronunțat un

recurs în anulare, întrucât la dosarul cauzei s-a depus un

înscris doveditor al promovării unui recurs în

dosarul penal nr. 3501/1987.

Prin

decizia civilă nr. 53/A din 16 februarie 2009, Curtea de Apel

Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie

a respins ca nefondat apelul reclamantului,

reținând că infracțiunea pentru

care acesta a fost condamnat nu a avut

caracter politic, iar reclamantul nu a contestat starea de fapt reținută în

hotărârea penală respectivă.

Instanța de apel a mai arătat că

recursul în anulare a fost abrogat, însă chiar în perioada în care era în

vigoare, acesta nu era la dispoziția părților, ci doar a Procurorului General

al României, fiind greu de crezut că în aceste condiții reclamantul ar fi

obținut o hotărâre de achitare.

Hotărârea nr. 40 din 12 iulie 1990,

prin care Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 a

apreciat că este vorba de o condamnare politică și a recunoscut ca vechime în

muncă perioada de detenție, are caracterul unui act administrativ, ce nu poate

fi opus instanței.

Împotriva acestei decizii, în

temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul,

arătând că în mod greșit instanțele au apreciat că nu sunt întrunite cerințele

prevăzute de art. 504 C. proc. pen., hotărârile astfel pronunțate fiind

nelegale și netemeinice.

A mai arătat că, infracțiunea

pentru care a fost condamnat a avut

caracter

politic, deoarece anterior modificării Codului penal prin Decretul

nr.

12/1990, toate infracțiunile din Titlul I Partea specială au fost considerate

infracțiuni contra siguranței statului, iar condamnările întemeiate pe aceste

texte legale au fost considerate infracțiuni politice, sub acest aspect

instanțele greșind în interpretarea legii.

De asemenea, nu s-a acordat

eficiența juridică corespunzătoare hotărârii nr. 40 din 12 iulie 1990 a

Comisiei de aplicare a prevederilor Decretul-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate politic de dictatura comunistă

instaurată la 6 martie 1945.

Analizând criticile formulate din

perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea

se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

însă urmează a respinge recursul, pentru următoarele argumente:

Atât

instanța de apel cât și instanța de fond au stabilit în mod corect

că în

cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., pentru a fi

angajată răspunderea obiectivă, patrimonială a statului.

Probațiunea existenței erorii

judiciare în astfel de acțiuni se limitează la actele procedurale menționate în

dispozițiile legale anterior citate, respectiv, existența unei hotărâri de

achitare(intervenită însă, după o condamnare definitivă, în urma rejudecării

cauzei) sau a unei ordonanțe a procurorului ori o hotărâre a instanței, de

statuare asupra caracterului nelegal al măsurii privative sau restrictive de

libertate.

In speță, reclamantul nu a

furnizat dovezi din care să rezulte îndeplinirea cerințelor art. 504 C. proc.

pen. în nici una din ipotezele reglementate de acest text de lege, dimpotrivă,

a învederat instanței de fond că nu a fost niciodată achitat și a executat în

totalitate pedeapsa pentru infracțiunea reținută în sarcina sa, necontestând

starea de fapt constatată în hotărârea penală de condamnare.

Referirile

reclamantului la împrejurările ulterioare încarcerării sale,

respectiv,

la faptul că ar fi fost supus unor tratamente inumane în

perioada detenției și că în mod nelegal i s-a

refuzat liberarea condiționată,

sunt

irelevante în contextul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 504

C.

proc. pen.

Potrivit art. 504 alin. (3) C.

proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabilesc

prin ordonanță a

procurorului [de revocare a

măsurii, de scoatere de sub urmărire penală ori

de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j) C. proc. pen.] sau prin

hotărâre a instanței de judecată [de revocare a măsurii, de achitare sau de

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j)].

Detenția reclamantului a fost

consecința hotărârii de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzute

de Codul penal, iar împrejurarea că i-a fost respinsă cererea de liberare

condiționată nu constituie un motiv care să atragă incidența dispozițiilor art.

504 C. proc. pen., acesta fiind un aspect procesual ce se rezolvă prin

exercitarea căilor legale de atac.

În absența unor acte procedurale

care să constituie premisele aplicării art. 504 C. proc. pen., se presupune că

jurisdicția penală a apreciat că măsura luată față de reclamant, aceea de

condamnare și încarcerare, a corespuns la acel moment scopului pentru care a

fost luată, fiind rezultatul faptelor antisociale săvârșite de acesta.

Actul

administrativ de care se prevalează reclamantul în susținerea

pretențiilor

sale, și anume, hotărârea nr. 40 din 12 iulie 1990 a Comisiei de

aplicare a prevederilor

Decretul-lege

nr. 118/1990, nu are eficiență juridică în

cauză,

întrucât, așa cum deja s-a arătat, singurele probatorii admise

sunt cele la care face referire art. 504 C. proc. pen.

Față de cele ce preced, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

recurentul-reclamant L.G. împotriva deciziei civile nr. 53/A din 16 februarie

2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 21 octombrie 2010.