ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8477/2009

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2008 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, și precizată ulterior, reclamantul L.G. a solicitat, în temeiul art. 504-506 C. proc. pen., obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, la plata sumei de 1.800.000 lei cu titlu de daune morale și materiale pentru condamnarea politică suferită conform sentinței penale nr. 29/1984 a Tribunalului Militar de MU Cluj și a refuzului de liberare condiționată de către Judecătoria Sector 5 București. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost condamnat în condiții de temniță grea, cu drepturi limitate la vizită și pachet, fiindu-i în mod nejustificat respinsă cererea de liberare condiționată formulată la împlinirea termenului prevăzut de Codul penal.

A mai arătat că, pe perioada detenției, familia sa a avut de suferit, fiind ostracizați de întreaga societate. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a invocat, prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la faptul că reclamantul nu a făcut dovada că a fost achitat pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat. Prin sentința civilă nr. 625 din 25 noiembrie 2008, Tribunalul Cluj, s ecția civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea reclamantului pe acest aspect, reținând că acesta nu beneficiază de dispozițiile legale invocate ca temei juridic al acțiunii, întrucât nu a dovedit că a fost achitat pentru infracțiunea săvârșită, așa cum impune textul de lege arătat.

Î mpotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea pe motiv că nu a fost pronunțat un recurs în anulare, întrucât la dosarul cauzei s-a depus un înscris doveditor al promovării unui recurs în dosarul penal nr. 3501/1987. Prin decizia civilă nr. 53/A din 16 februarie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând că infracțiunea pentru care acesta a fost condamnat nu a avut caracter politic, iar reclamantul nu a contestat starea de fapt reținută în hotărârea penală respectivă. Instanța de apel a mai arătat că recursul în anulare a fost abrogat, însă chiar în perioada în care era în vigoare, acesta nu era la dispoziția părților, ci doar a Procurorului General al României, fiind greu de crezut că în aceste condiții reclamantul ar fi obținut o hotărâre de achitare.

Hotărârea nr. 40 din 12 iulie 1990, prin care Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 a apreciat că este vorba de o condamnare politică și a recunoscut ca vechime în muncă perioada de detenție, are caracterul unui act administrativ, ce nu poate fi opus instanței. Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul, arătând că în mod greșit instanțele au apreciat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., hotărârile astfel pronunțate fiind nelegale și netemeinice.

A mai arătat că, infracțiunea pentru care a fost condamnat a avut caracter politic, deoarece anterior modificării Codului penal prin Decretul nr. 12/1990, toate infracțiunile din Titlul I Partea specială au fost considerate infracțiuni contra siguranței statului, iar condamnările întemeiate pe aceste texte legale au fost considerate infracțiuni politice, sub acest aspect instanțele greșind în interpretarea legii. De asemenea, nu s-a acordat eficiența juridică corespunzătoare hotărârii nr. 40 din 12 iulie 1990 a Comisiei de aplicare a prevederilor Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate politic de dictatura comunistă instaurată la 6 martie 1945. Analizând criticile formulate din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., însă urmează a respinge recursul, pentru următoarele argumente: Atât instanța de apel cât și instanța de fond au stabilit în mod corect că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., pentru a fi angajată răspunderea obiectivă, patrimonială a statului. Probațiunea existenței erorii judiciare în astfel de acțiuni se limitează la actele procedurale menționate în dispozițiile legale anterior citate, respectiv, existența unei hotărâri de achitare(intervenită însă, după o condamnare definitivă, în urma rejudecării cauzei) sau a unei ordonanțe a procurorului ori o hotărâre a instanței, de statuare asupra caracterului nelegal al măsurii privative sau restrictive de libertate.

In speță, reclamantul nu a furnizat dovezi din care să rezulte îndeplinirea cerințelor art. 504 C. proc. pen. în nici una din ipotezele reglementate de acest text de lege, dimpotrivă, a învederat instanței de fond că nu a fost niciodată achitat și a executat în totalitate pedeapsa pentru infracțiunea reținută în sarcina sa, necontestând starea de fapt constatată în hotărârea penală de condamnare. Referirile reclamantului la împrejurările ulterioare încarcerării sale, respectiv, la faptul că ar fi fost supus unor tratamente inumane în perioada detenției și că în mod nelegal i s-a refuzat liberarea condiționată, sunt irelevante în contextul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabilesc prin ordonanță a procurorului [de revocare a măsurii, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j) C. proc. pen.] sau prin hotărâre a instanței de judecată [de revocare a măsurii, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j)]. Detenția reclamantului a fost consecința hotărârii de condamnare pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzute de Codul penal, iar împrejurarea că i-a fost respinsă cererea de liberare condiționată nu constituie un motiv care să atragă incidența dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen., acesta fiind un aspect procesual ce se rezolvă prin exercitarea căilor legale de atac. În absența unor acte procedurale care să constituie premisele aplicării art. 504 C. proc. pen., se presupune că jurisdicția penală a apreciat că măsura luată față de reclamant, aceea de condamnare și încarcerare, a corespuns la acel moment scopului pentru care a fost luată, fiind rezultatul faptelor antisociale săvârșite de acesta. Actul administrativ de care se prevalează reclamantul în susținerea pretențiilor sale, și anume, hotărârea nr. 40 din 12 iulie 1990 a Comisiei de aplicare a prevederilor Decretul-lege nr. 118/1990, nu are eficiență juridică în cauză, întrucât, așa cum deja s-a arătat, singurele probatorii admise sunt cele la care face referire art. 504 C. proc.

pen. Față de cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant L.G. împotriva deciziei civile nr. 53/A din 16 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2010.