ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3777/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3777/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Reclamantul J.G. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca prin hotărârea judecătorească să fie obligat pârâtul la plata sumei de

1.000.000 Euro cu titlu de daune morale și 100.000 lei daune materiale, ca

urmare a condamnării sale pe nedrept la o pedeapsă privativă de libertate.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a fost condamnat prin sentința nr. 1309 din 9 decembrie

1949 la 10 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, pentru uneltire contra

ordinii sociale, executând pedeapsa în condiții infernale de viață. De

asemenea, după expirarea pedepsei a executat o pedeapsă administrativă de 3 ani

la Penitenciarul Jilava, în baza decretului nr. 89/1958, fără a fi judecat sau

condamnat.

Învestit cu soluționarea

cauzei, Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr.

670 din 1 aprilie 2009 a admis excepția prescripției și a respins acțiunea ca

fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

a reținut că, în drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 998-999 C. civ. și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform precizării

făcute în ședința din 1 aprilie 2009, reclamantul a arătat că perioada pentru care

solicită acordarea despăgubirilor menționate este cea cuprinsă între 21

decembrie 1958 și 21 decembrie 1961, perioadă în care a fost încarcerat la Penitenciarul Jilava fără ca să fie pronunțată o hotărâre de condamnare.

În raport de această

precizare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la

acțiune al reclamantului, excepție admisă de tribunal, având în vedere atât

temeiul de drept al acțiunii reclamantului cât și dispozițiile art. 1 și art. 3

din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, arătând că instanța a considerat în mod

greșit că despăgubirile cerute sunt solicitări de ordin patrimonial, admițând

excepția prescrierii dreptului material la acțiune, constatând că dreptul la

acțiune a fost prescris, în conformitate cu prevederile Decretului nr.

167/1958.

Reclamantul a arătat că,

prin faptul că a fost condamnat pe nedrept și ulterior condamnat fără să fie

judecat, așa cum a prezentat în acțiune, i s-a cauzat un prejudiciu

nepatrimonial constând în consecințe dăunătoare neevaluabile în bani ce au

rezultat din atingerea și încălcarea drepturilor lui personale nepatrimoniale

la libertate, demnitate și onoare.

A considerat că, fiind

întrunite elementele răspunderii civile, în conformitate cu prevederile art.

504 C. proc. pen. și cele ale art. 48 alin. (3) din Constituție, se impune

repararea integrală a prejudiciului.

Reclamantul a precizat

că, în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009, condamnarea prin

sentința nr. 1309 din 9 decembrie 1949 constituie condamnare cu caracter

politic, iar perioada de 3 ani (21 decembrie 1958 -21 decembrie 1961) de

detenție în Penitenciarul Jilava, constituie măsură administrativă cu caracter

politic.

Față de prevederile art.

5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a considerat că este în drept a solicita

despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit aceste condamnări.

Curtea de Apel București,

secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 603 din 23 noiembrie 2009 a admis

apelul reclamantului, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea a reținut că prima instanță a respins ca prescrisă acțiunea

reclamantului considerând-o întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C.

civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului și având în vedere precizarea

condamnatului din 1 aprilie 2009, în sensul că, perioada pentru care solicită

acordarea despăgubirilor menționate este cea cuprinsă între 21 decembrie 1958

și 1 decembrie 1961, perioadă în care a fost încarcerat la Penitenciarul Jilava fără ca împotriva sa să fie pronunțată o hotărâre de condamnare.

Reclamantul a executat o

pedeapsă administrativă de 3 ani la Penitenciarul Jilava, în baza Decretului nr. 89/1958, astfel cum a rezultat din biletul de

eliberare emis de Penitenciarul Jilava, depus în copie la fila 6 din dosarul

tribunalului.

În conformitate cu noile

modificări legislative aduse prin Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre

următoarele acte normative: a) (...) Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958.

Curtea a considerat

incident speței art. 5 din Legea nr. 221/2009, potrivit căruia, orice persoană

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate

solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Reținând ca situație de

fapt că reclamantul a executând o pedeapsă administrativă de 3 ani la Penitenciarul Jilava, în baza Decretului nr. 89/1958, se încadrează în aceste prevederi

legale, Curtea a considerat că indicarea de către reclamant a unui alt temei de

drept pentru răspunderea statului în cauză nu leagă instanța civilă cu această

calificare juridică, stabilirea naturii răspunderii civile fiind atributul

suveran al instanței.

Astfel, calificarea

juridică a cererii în raport de situația de fapt descrisă în acțiune este

atributul instanței, care, față de prevederile legale arătate, era obligată să

pună în discuția părților temeiul de drept al acțiunii, și, după dezbaterea

contradictorie a acestui aspect, instanța urma să califice acțiunea din punct

de vedere juridic.

Neprocedând astfel și

respingând acțiunea ca prescrisă, în contextul arătat mai sus, prima instanță

nu a cercetat fondul raporturilor juridice dintre părți.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Criticile formulate în

recurs au vizat în esență următoarele aspecte:

- instanța de apel a

reținut prin considerente o altă situație de fapt, dar mai ales de drept,

preluând motivarea apelantului din cererea de apel, fără a fi avute în vedere

în primul rând, dispozițiile art. 292 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit

cărora părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte

motive, mijloace de apărare și dovezi, decât cele invocate la prima instanță

sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Prin soluția pronunțată

instanța de casare indică o altă calificare juridică a cererii de chemare în

judecată, pe care instanța de fond ar trebui să țină cont cu ocazia

rejudecării, prin înlocuirea de fapt a temeiului juridic și conduce de fapt la

o schimbare a obiectului cererii cu care a fost învestită, instanța fondului

subrogându-se(numai) în drepturi, reclamantului.

Recurentul susține că în

raport de cadrul procesual fixat de reclamant (o cerere în acțiune de

răspundere delictuală), instanța fondului a făcut o aplicare corectă a

dispozițiilor legale indicate de către reclamant raportat la situația de fapt,

prin admiterea excepției dreptului material la acțiune a reclamantului, având

în vedere atât temeiul de drept al acțiunii reclamantului cât și dispozițiilor

art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respingând acțiunea ca fiind

prescris dreptul material la acțiune al reclamantului.

O altă critică vizează

faptul că Legea nr. 221/2009 este un act normativ de recentă aplicare, având în

vedere că a intrat în vigoare prin publicarea sa în M.Of. nr. 396 la data de 11

iunie 2009, deci, după data înregistrării cererii de chemare în judecată pe

rolul instanței, dar și după pronunțarea soluției de către instanța de fond.

Cunoscut fiind că,

potrivit principiului neretroactivității, legea se aplică pentru viitor, cu

excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, neexistând nicio

dispoziție tranzitorie/contrară pentru a stabili modalitatea de aplicare,

rezultă că acest act normativ nu-și găsește aplicarea în prezenta cauză,

instanța de fond neputând face aplicare unui act normativ care nu era în

vigoare la data învestirii sale cu soluționarea cererii de chemare în judecată.

O ultimă critică vizează

faptul că instanța de apel a apreciat eronat că în cauză ar fi incidente noile

dispoziții cuprinse prin Legea nr. 221/2009, întrucât legiuitorul a avut în

vedere, în principal, categoria de persoane ale căror condamnări de natură

politică își produceau efectele în continuare, dat fiind că faptele care au

constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și

nu sunt întrunite condițiile pentru a opera reabilitarea de drept.

Unele dintre persoanele

condamnate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru infracțiuni

împotriva statului au solicitat, după anul 1990, anularea hotărârilor de

condamnare pe calea exercitării unor căi extraordinare de atac. De asemenea,

consecințele condamnărilor au fost șterse prin efectul legii în cazul acelor

infracțiuni care au fost dezincriminate, precum sabotaj, ofensă adusă

autorității, etc. Totodată, statul a acordat o serie de drepturi persoanelor

persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, precum și celor cărora li s-a recunoscut calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiunile

săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobată cu

modificări și condamnări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare.

Prin urmare, susține

recurentul, numai în ceea ce privește acea categorie de persoane care nu au

beneficiat de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor

penale ale condamnărilor lor s-ar putea aplica prevederile Legii nr. 221/2009.

În cauza de față, nu

există o condamnare cu caracter politic dispusă asupra reclamantului în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, însuși acesta precizând în ședința

publică din data de 01 aprilie 2009, în fața instanței de fond, că împotriva sa

nu a fost pronunțată o hotărâre de condamnare.

A reține că, în speță,

dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile, independent de modul în care

este fundamentată cererea de chemare în judecată, cu care a fost învestită și

în limitele căreia a fost obligată a se pronunța instanța de fond, conduce la

pronunțarea unei hotărâri judecătorești criticabilă, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., deși, cu ocazia dezbaterilor, la judecarea apelului, a fost

învederat instanței faptul că reclamantul nu a formulat critici de natură să

modifice în tot hotărârea atacată, ci înțelege să-și modifice cererea inițială

de chemare în judecată, apelul fiind formulat cu încălcarea dispozițiilor art. 292

C. proc. civ.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată criticile ca fiind nefondate pentru următoarele

considerente:

Deși în cuprinsul

motivelor de recurs au fost indicate și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi

circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii, astfel încât nu le va

primi.

Înalta Curte apreciază

ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Conform prevederilor

art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cu privire la situația de fapt și motivarea

în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor

lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații,

oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de

fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Este adevărat că la data

intentării acțiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul

persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în timpul regimului

comunist de a se adresa justiției pentru constatarea unor atare situații și de

a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.

Analizând pricina

exclusiv sub aspectul prescripției, prin raportare la textele legale privitoare

la răspunderea civilă delictuală, prima instanță a stabilit că reclamantul se

putea adresa justiției pentru repararea prejudiciului cel mai târziu într-un

termen de trei ani de la data de 22 decembrie 1989.

Nu există însă niciun

indiciu că un atare demers, odată dovedite susținerile în fapt ale reclamantei,

ar fi avut șanse de câștig față de stadiul legislației naționale din momentul

introducerii cererii de chemare în judecată.

Pe parcursul procesului,

la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data

de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396.

Prin acest act normativ,

legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter

politic” (art.1 alin.1), precum și prin „măsură administrativă cu caracter

politic” ( art. 3 ), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări și

măsuri administrative cu acest caracter, a prevăzut condițiile în care și alte

fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege

și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit

o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de acest gen

de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului

politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art.

1 alin. (4), art. 4 alin. (1)], sau pentru constatarea caracterului politic al

măsurii administrative [art. 3 și art. 4 alin. (2 )].

În art. 5 alin. (1) lit.

a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a primi din partea

statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut corect că analiza legalității

și temeiniciei pretențiilor reclamantului, trebuia să se facă în raport de

prevederile Legii nr. 221/2009, inclusiv sub aspectul excepției prescripției

dreptului la acțiune.

Cum acest act normativ a

intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată

aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare,

fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori

săvârșite în perioada regimului comunist, soluția procesuală a instanței de

apel este la adăpost de critică.

În ceea ce privește

criticile formulate pe aspectul temeiniciei acțiunii reclamantului, acestea nu

vor fi analizate de instanța de recurs întrucât, pe de o parte, litigiul a fost

soluționat pe excepția dreptului material la acțiune, iar, pe de altă parte, în

actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. interpretarea în

recurs a probelor în sensul restabilirii situației de fapt și analiza

temeiniciei pretenției reclamantului nu mai este posibilă, instanța de recurs

putând cenzura numai aspectele de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Față de considerentele

precedente, recursul apare ca nefondat și va fi respins ca atare pe temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 603 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie

2010.