ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5538/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5538/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 496/2010 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea

reclamantului T.U.A. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. și a fost

obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamant, cu titlu de

daune morale.

S-a reținut că

reclamantul a fost condamnat politic și a executat o pedeapsă privativă de

libertate în perioada 1956 - 1959. S-a reținut că suma acordată, alături de

drepturile de care reclamantul beneficiază deja în baza art. 8 și art. 9 din

Decretul nr. 118/1990, compensează suferințele îndurate de reclamant prin

aplicarea măsurilor nedrepte de lipsire și restrângere a libertății sale.

Împotriva sentinței

au declarat apel ambele părți.

Reclamantul a arătat

că hotărârea nu reflectă prin cuantumul mic al daunelor morale acordate,

suferințele la care a fost supus și consecințele condamnării pe nedrept, iar

pârâtul a arătat că nu a fost analizată excepția prescrierii dreptului de a

solicita despăgubiri.

Curtea de Apel

București, secția civilă a IV-a civilă, prin Decizia nr. 613 din 18 octombrie 2010 a respins ca nefondate apelurile.

În considerentele

hotărârii s-a reținut că, alături de criteriile legale sau

jurisprudențiale,fiecare speță se raportează la specificul său concret

determinat de situația de fapt, de durata măsurilor de constrângere, de efectul

acestora, de apropierea sau depărtarea în timp a momentului la care se cer

despăgubirile, de posibila destinație a acestora și de potențialul lor de a mai

repara ceva din suferințele îndurate de cel în cauză,ori de a atenua

consecințele abuzului.

În speță măsura la

care a fost supus reclamantul a durat circa 4 ani și a expirat în urmă cu

aproape 50 ani. Este vădit că în aceste condiții, despăgubirile primite nu mai

servesc unei eventuale reintegrări sociale ori a reparării unei imagini publice

a reclamantului,ci exclusiv unor scopuri de natură personală, o palidă și poate

tardivă recunoaștere a unor abuzuri instituționale suferite de reclamant,

abuzuri recunoscute și asumate normativ de Statul Român și care cu siguranță nu

îl îmbogățesc pe reclamant.

Pentru aceste

considerente s-a apreciat că suma de 10.000 euro stabilită de judecătorul

fondului vine să răspundă criteriilor și considerațiilor de mai sus.

S-a mai reținut că nepunerea

în discuția părților a unei excepții ce nu mai viza noul cadru procesual și pe

care de altfel, apelantul pârât nici nu a mai susținut-o sau evocat-o ulterior,

a fost justificată, printre

altele și prin dispozițiile noului act normativ invocat,

Legea

nr.

221/2009, care în art. 4 califica

astfel de cereri ca fiind imprescriptibile.

Cu privire la

probatoriul administrat, s-a apreciat că, acesta este concludent, simplul fapt

necontestat al condamnării politice a reclamantului dându-i acestuia dreptul la

despăgubiri morale.

Cuantumul despăgubirilor

acordate a fost corect reținut, argumentat prin aceleași considerații prin care

s-a respins critica apelantului reclamant că despăgubirile sunt prea mici în

raport de suferințele sale.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs

toate părțile din proces, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

următoarele aspecte:

- Hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii. Condamnarea suferită de reclamant

reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic fiind inclusă în

enumerarea de la lit. a) din Legea nr. 211/2009, fiind condamnat la patru ani

închisoare pentru delictul de agitație publică prevăzut și pedepsit de art. 327

C. proc. civ.

Această condamnare a încălcat grav onorarea, reputația

precum și relațiile cu familia, prietenii și angajații.

- O cuantificare a prejudiciului moral sau o măsurare

a suferințelor îndurate de reclamant nu poate fi realizată prin probe tehnice

exacte, fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret

prin luarea în considerare a ansamblului împrejurărilor ce țin atât de

condamnarea efectivă cât și de efectele nefaste produse.

- Din cauza anilor de detenție efectuați în condiții

deosebit de grele, a muncii epuizante la care a fost obligat, sănătatea s-a

aflat într-o continuă degradare, fapt pentru care au fost și sunt necesare

diverse tratamente pentru ameliorarea stării de sănătate.

- Diminuarea daunelor morale solicitate nu reprezintă

o apreciere corectă a materialului probator și apare ca o măsură nelegală care

nu reflectă o evaluare corectă a repercusiunilor prejudiciului moral.

următoarele aspecte:

- Instanțele de fond nelegal au admis modificarea temeiului

de drept și a cadrului procesual, întrucât modificarea temeiului de drept al

acțiunii ca fiind art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și judecând din

perspectiva acestor dispoziții, au dus la încălcarea dispozițiilor art. 132 alin.

(1) C. proc. civ.

- Judecarea cererilor în temeiul Legii nr. 211/2009 se

face cu participarea obligatorie a procurorului.

- Reparația acordată în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990

acoperă prejudiciul suferit de reclamant și nu se mai impunea acordarea unor

sume cu titlu de daune morale.

- La stabilirea cuantumului prejudiciului nu s-a luat

în calcul jurisprudența C.E.D.O. în materie.

- Prezentul litigiu se supune cu prioritate efectelor

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761

din 15 noiembrie 2010 prin care Curtea Constituțională a României a admis

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor

formulate, reține ca fondat recursul reclamantului și ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. în considerentele celor ce succed:

întinderii despăgubirilor acordate arătând pe larg suferințele îndurate, ca

urmare a condamnării la patru ani închisoare corecțională pentru delictul de

agitație publică prevăzut și pedepsit de art. 327 pct. 3 C. pen. și că nu s-a

respectat principiul proporționalității și a reparării integrale a

prejudiciului.

Legiuitorul în această materie nu a stabilit criterii

legale ori repere obiective pentru determinarea prejudiciului moral, însă în

lipsa acestora și în aplicarea principiilor legale enunțate, instanțele

trebuiau să analizeze atât suferințele efective produse reclamantului ca urmare

a condamnării în perioada 10 noiembrie 1956 - 16 iunie 1959 cât și pentru cele

12 luni de domiciliu forțat în comuna Răchitoasa, Județul Constanța, măsuri

care au cauzat acestuia un prejudiciu moral, un prejudiciu psihic, un

prejudiciu profesional și de imagine multiplu și complex cum corect se susține

prin motivele de recurs.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui

prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația ei aceea de a acorda

persoanei lezate o satisfacție – o categorie juridică - cu caracter special, nu

poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe

valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui

reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută

într-un sens mai larg nu atât ca o compensare materială care fizic nu este

posibilă, ci

ca un complex de măsuri

nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela că, în funcție de

particularitățile fiecărui caz în parte,

să ofere victimei o anumită satisfacție pentru suferințele îndurate.

În speța supusă analizei trebuie subliniat că ambele

nedreptăți, luate împotriva reclamantului, respectiv condamnarea și măsura

administrativă, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist fără vreo diferențiere

sub aspectul caracterului politic și abuziv și vizează persoanele care s-au

împotrivit sub diverse forme, regimului comunist totalitar și care au suferit

ca urmare consecințe penale sau administrative sancționatorii și aducătoare de

prejudicii materiale și morale.

Persoanele față de care s-au luat măsuri

administrative politice sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate ca efect al Decretului - Lege nr. 118/1990.

Dar, pot exista situații în care măsurile reparatorii

cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 să nu fie

suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au

fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist.

Reclamantul - chiar în situația acordării unor măsuri

reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, având în vedere suferințele

îndurate ca urmare a condamnării politice dar și a măsurii administrative luate

după expirarea perioadei de detenție este îndreptățit și la măsuri reparatorii

în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În contextul arătat, fixarea daunelor morale la suma

de 40.000 euro apare ca fiind conform criteriilor în materie consacrate pe cale

doctrinară și jurisprudențială.

Prin majorarea cuantumului daunelor acordate, la

40.000 euro, nu devine o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar daunele

acordate nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci suma de

bani acordată trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura

ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a indus timp de

aproximativ 50 de ani, sau eventual mai trebuie să le îndure.

Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin

prin suma de 40.000 euro, acordată reclamantului cu titlu de daune morale.

supune cu prioritate efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010

publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 prin care Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009.

Față de această susținere, ce se constituie în motiv

de ordine publică, se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

„dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziunii Curții Constituționale, dacă, în acest interval

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile contestate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare

sau executivă nu își respectă această obligație sancțiunea care intervine este

încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind

neconstituționale pentru viitor.

Aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu

dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 326 alin. (1) C.

proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu,

dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în

sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a

hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de

„bun”.

Așadar, reclamantul este titularul unui „bun” în

sensul convenției, acesta fiind în posesia unei hotărâri judecătorești

definitive de recunoaștere a dreptului pretins, respectiv decizia pronunțată în

apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin măsura condamnării și măsura administrativă cu caracter

politic la care a fost supus acesta în perioada comunistă.

Referitor la motivul de recurs prin care se critică

neparticiparea procurorului la soluționarea cauzei în apel, se va reține că, în

conformitate cu pretențiile art. 45 alin. (4) C. proc. civ., în cazurile anume

prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror este

obligatorie.

Prin art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 au fost

stabilite condamnările și măsurile administrative ce au caracter politic, iar

prin art. 4 din aceeași lege a fost reglementat dreptul persoanelor condamnate

sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de a solicita instanței

constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative.

Judecata acestor cereri se face cu participarea

obligatorie a procurorului, conform alin. (5) al art. 4 din Legea nr. 221/2009,

participare care nu este obligatorie în situația în care au fost solicitate

doar despăgubiri, în temeiul art. 5 din aceeași lege.

În cauza supusă analizei reclamantul a solicitat doar

plata unor despăgubiri nu și constatarea caracterului politic al măsurii

condamnării întrucât condamnarea reclamantului pentru delictul de agitație

publică, în conformitate cu dispozițiile art. 327 alin. (3) C. proc. civ.

procedură civilă, constituia de drept condamnare cu caracter politic (art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009 modificată) și ca urmare participarea procurorului

nu era obligatorie.

Recurentul - pârât mai critică prin motivele de recurs

că, nelegal s-a admis modificarea temeiului de drept al cererii fiind încălcate

astfel dispozițiile art. 132 C. proc. civ. procedură civilă.

C. proc. civ., prin art. 132, distinge două categorii,

de întregire și de modificare a cererii inițiale.

Cererile de întregire au ca obiect completarea

lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi de exemplu prezentarea

unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru

completarea elementelor de fapt.

Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin

care reclamantul urmează să schimbe unele elemente importante ale cererii de

chemare în judecată, precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic.

Distincția este importantă, deoarece, conform art. 132

și art. 134 C. proc. civ., cererea de modificare a acțiunii nu poate fi

primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi de înfățișare, care

este aceea în care părțile pot pune concluzii.

În cauza pendinte, modificarea temeiului de drept al

acțiunii, ca fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, s-a

făcut la termenul din 7 octombrie 2009, fiind prima zi de înfățișare, întrucât

la termenul din 2 mai 2009 s-a solicitat termen pentru lipsă de apărare, iar la

18 iunie 2009 a fost lipsă de procedură cu M.A.I.

Părțile prezente la termenul când s-a pus în discuție

modificarea temeiului de drept prin atitudinea lor procesuală, este cert că au

fost de acord cu cererea de modificare a temeiului de drept al acțiunii.

Ca urmare, contrar criticilor susținute în acest sens,

modificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată s-a făcut cu

respectarea dispozițiilor procedurale în materie.

În fine, motivele de recurs formulate de pârât ce

privesc cuantumul daunelor morale acordate vor fi respinse pentru

considerentele arătate în analiza recursului reclamantului.

În concluzie, Înalta Curte în raport de toate

considerentele arătate în analiza cererilor de recurs în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. procedură civilă, va admite recursul reclamantei, va modifica

decizia, în sensul că va admite apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 496 din 8 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția civilă a IV-a civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va obliga

pârâtul la plata sumei de 40.000 euro cu titlu de daune morale ș i se va

respinge recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul T.U.A. împotriva Deciziei nr. 613/ A din 18 octombrie 2010

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Schimbă decizia în

parte, în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr.

496 din 8 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care

o schimbă în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin M.F.P. la

plata sumei de 40.000 euro, calculată la cursul B.N.R. în lei în ziua plății,

cu titlu de daune morale.

Menține celelalte

dispozițiile ale sentinței.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2011.