ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5538/2008

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 496/2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea reclamantului T.U.A. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamant, cu titlu de daune morale. S-a reținut că reclamantul a fost condamnat politic și a executat o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1956 - 1959. S-a reținut că suma acordată, alături de drepturile de care reclamantul beneficiază deja în baza art. 8 și art. 9 din Decretul nr. 118/1990, compensează suferințele îndurate de reclamant prin aplicarea măsurilor nedrepte de lipsire și restrângere a libertății sale.

Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți. Reclamantul a arătat că hotărârea nu reflectă prin cuantumul mic al daunelor morale acordate, suferințele la care a fost supus și consecințele condamnării pe nedrept, iar pârâtul a arătat că nu a fost analizată excepția prescrierii dreptului de a solicita despăgubiri. Curtea de Apel București, secția civilă a IV-a civilă, prin Decizia nr. 613 din 18 octombrie 2010 a respins ca nefondate apelurile. În considerentele hotărârii s-a reținut că, alături de criteriile legale sau jurisprudențiale,fiecare speță se raportează la specificul său concret determinat de situația de fapt, de durata măsurilor de constrângere, de efectul acestora, de apropierea sau depărtarea în timp a momentului la care se cer despăgubirile, de posibila destinație a acestora și de potențialul lor de a mai repara ceva din suferințele îndurate de cel în cauză,ori de a atenua consecințele abuzului.

În speță măsura la care a fost supus reclamantul a durat circa 4 ani și a expirat în urmă cu aproape 50 ani. Este vădit că în aceste condiții, despăgubirile primite nu mai servesc unei eventuale reintegrări sociale ori a reparării unei imagini publice a reclamantului,ci exclusiv unor scopuri de natură personală, o palidă și poate tardivă recunoaștere a unor abuzuri instituționale suferite de reclamant, abuzuri recunoscute și asumate normativ de Statul Român și care cu siguranță nu îl îmbogățesc pe reclamant. Pentru aceste considerente s-a apreciat că suma de 10.000 euro stabilită de judecătorul fondului vine să răspundă criteriilor și considerațiilor de mai sus.

S-a mai reținut că nepunerea în discuția părților a unei excepții ce nu mai viza noul cadru procesual și pe care de altfel, apelantul pârât nici nu a mai susținut-o sau evocat-o ulterior, a fost justificată, printre altele și prin dispozițiile noului act normativ invocat, Legea nr. 221/2009, care în art. 4 califica astfel de cereri ca fiind imprescriptibile. Cu privire la probatoriul administrat, s-a apreciat că, acesta este concludent, simplul fapt necontestat al condamnării politice a reclamantului dându-i acestuia dreptul la despăgubiri morale. Cuantumul despăgubirilor acordate a fost corect reținut, argumentat prin aceleași considerații prin care s-a respins critica apelantului reclamant că despăgubirile sunt prea mici în raport de suferințele sale.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs toate părțile din proces, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. Reclamantul T.U.A. critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Hotărârea este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Condamnarea suferită de reclamant reprezintă de drept o condamnare cu caracter politic fiind inclusă în enumerarea de la lit. a) din Legea nr. 211/2009, fiind condamnat la patru ani închisoare pentru delictul de agitație publică prevăzut și pedepsit de art. 327 C. proc. civ. Această condamnare a încălcat grav onorarea, reputația precum și relațiile cu familia, prietenii și angajații.

- O cuantificare a prejudiciului moral sau o măsurare a suferințelor îndurate de reclamant nu poate fi realizată prin probe tehnice exacte, fiind o chestiune pur subiectivă, care trebuie analizată în concret prin luarea în considerare a ansamblului împrejurărilor ce țin atât de condamnarea efectivă cât și de efectele nefaste produse. - Din cauza anilor de detenție efectuați în condiții deosebit de grele, a muncii epuizante la care a fost obligat, sănătatea s-a aflat într-o continuă degradare, fapt pentru care au fost și sunt necesare diverse tratamente pentru ameliorarea stării de sănătate. - Diminuarea daunelor morale solicitate nu reprezintă o apreciere corectă a materialului probator și apare ca o măsură nelegală care nu reflectă o evaluare corectă a repercusiunilor prejudiciului moral.

2. Recurenta – pârâtă critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Instanțele de fond nelegal au admis modificarea temeiului de drept și a cadrului procesual, întrucât modificarea temeiului de drept al acțiunii ca fiind art. 4 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și judecând din perspectiva acestor dispoziții, au dus la încălcarea dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ. - Judecarea cererilor în temeiul Legii nr. 211/2009 se face cu participarea obligatorie a procurorului. - Reparația acordată în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul suferit de reclamant și nu se mai impunea acordarea unor sume cu titlu de daune morale. - La stabilirea cuantumului prejudiciului nu s-a luat în calcul jurisprudența C.E.D.O.

în materie. - Prezentul litigiu se supune cu prioritate efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 prin care Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, reține ca fondat recursul reclamantului și ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. în considerentele celor ce succed: 1. Reclamantul critică hotărârea numai sub aspectul întinderii despăgubirilor acordate arătând pe larg suferințele îndurate, ca urmare a condamnării la patru ani închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică prevăzut și pedepsit de art. 327 pct. 3 C. pen.

și că nu s-a respectat principiul proporționalității și a reparării integrale a prejudiciului. Legiuitorul în această materie nu a stabilit criterii legale ori repere obiective pentru determinarea prejudiciului moral, însă în lipsa acestora și în aplicarea principiilor legale enunțate, instanțele trebuiau să analizeze atât suferințele efective produse reclamantului ca urmare a condamnării în perioada 10 noiembrie 1956 - 16 iunie 1959 cât și pentru cele 12 luni de domiciliu forțat în comuna Răchitoasa, Județul Constanța, măsuri care au cauzat acestuia un prejudiciu moral, un prejudiciu psihic, un prejudiciu profesional și de imagine multiplu și complex cum corect se susține prin motivele de recurs.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacție – o categorie juridică - cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg nu atât ca o compensare materială care fizic nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție pentru suferințele îndurate.

În speța supusă analizei trebuie subliniat că ambele nedreptăți, luate împotriva reclamantului, respectiv condamnarea și măsura administrativă, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist fără vreo diferențiere sub aspectul caracterului politic și abuziv și vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme, regimului comunist totalitar și care au suferit ca urmare consecințe penale sau administrative sancționatorii și aducătoare de prejudicii materiale și morale. Persoanele față de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al Decretului - Lege nr. 118/1990.

Dar, pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist. Reclamantul - chiar în situația acordării unor măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, având în vedere suferințele îndurate ca urmare a condamnării politice dar și a măsurii administrative luate după expirarea perioadei de detenție este îndreptățit și la măsuri reparatorii în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009. În contextul arătat, fixarea daunelor morale la suma de 40.000 euro apare ca fiind conform criteriilor în materie consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială.

Prin majorarea cuantumului daunelor acordate, la 40.000 euro, nu devine o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar daunele acordate nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci suma de bani acordată trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a indus timp de aproximativ 50 de ani, sau eventual mai trebuie să le îndure. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 40.000 euro, acordată reclamantului cu titlu de daune morale. 2. Recurenta pârâtă susține că prezentul litigiu se supune cu prioritate efectelor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009.

Față de această susținere, ce se constituie în motiv de ordine publică, se constată că potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziunii Curții Constituționale, dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile contestate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”. Prin urmare, în situația în care puterea legiuitoare sau executivă nu își respectă această obligație sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituționale pentru viitor.

Aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că, potrivit art. 326 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în executare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.

Așadar, reclamantul este titularul unui „bun” în sensul convenției, acesta fiind în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins, respectiv decizia pronunțată în apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura condamnării și măsura administrativă cu caracter politic la care a fost supus acesta în perioada comunistă. Referitor la motivul de recurs prin care se critică neparticiparea procurorului la soluționarea cauzei în apel, se va reține că, în conformitate cu pretențiile art. 45 alin. (4) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror este obligatorie.

Prin art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 au fost stabilite condamnările și măsurile administrative ce au caracter politic, iar prin art. 4 din aceeași lege a fost reglementat dreptul persoanelor condamnate sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative de a solicita instanței constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative. Judecata acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului, conform alin. (5) al art. 4 din Legea nr. 221/2009, participare care nu este obligatorie în situația în care au fost solicitate doar despăgubiri, în temeiul art. 5 din aceeași lege. În cauza supusă analizei reclamantul a solicitat doar plata unor despăgubiri nu și constatarea caracterului politic al măsurii condamnării întrucât condamnarea reclamantului pentru delictul de agitație publică, în conformitate cu dispozițiile art. 327 alin. (3) C. proc.

civ. procedură civilă, constituia de drept condamnare cu caracter politic (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 modificată) și ca urmare participarea procurorului nu era obligatorie. Recurentul - pârât mai critică prin motivele de recurs că, nelegal s-a admis modificarea temeiului de drept al cererii fiind încălcate astfel dispozițiile art. 132 C. proc. civ. procedură civilă. C. proc. civ., prin art. 132, distinge două categorii, de întregire și de modificare a cererii inițiale. Cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi de exemplu prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt.

Din contră, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmează să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părțile, obiectul cererii sau temeiul juridic. Distincția este importantă, deoarece, conform art. 132 și art. 134 C. proc. civ., cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită, fără acordul celorlalte părți, decât la prima zi de înfățișare, care este aceea în care părțile pot pune concluzii. În cauza pendinte, modificarea temeiului de drept al acțiunii, ca fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, s-a făcut la termenul din 7 octombrie 2009, fiind prima zi de înfățișare, întrucât la termenul din 2 mai 2009 s-a solicitat termen pentru lipsă de apărare, iar la 18 iunie 2009 a fost lipsă de procedură cu M.A.I.

Părțile prezente la termenul când s-a pus în discuție modificarea temeiului de drept prin atitudinea lor procesuală, este cert că au fost de acord cu cererea de modificare a temeiului de drept al acțiunii. Ca urmare, contrar criticilor susținute în acest sens, modificarea temeiului de drept al cererii de chemare în judecată s-a făcut cu respectarea dispozițiilor procedurale în materie. În fine, motivele de recurs formulate de pârât ce privesc cuantumul daunelor morale acordate vor fi respinse pentru considerentele arătate în analiza recursului reclamantului. În concluzie, Înalta Curte în raport de toate considerentele arătate în analiza cererilor de recurs în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. procedură civilă, va admite recursul reclamantei, va modifica decizia, în sensul că va admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 496 din 8 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția civilă a IV-a civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va obliga pârâtul la plata sumei de 40.000 euro cu titlu de daune morale ș i se va respinge recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul T.U.A. împotriva Deciziei nr. 613/ A din 18 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Schimbă decizia în parte, în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 496 din 8 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 40.000 euro, calculată la cursul B.N.R. în lei în ziua plății, cu titlu de daune morale. Menține celelalte dispozițiile ale sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2011.