ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1395/2010

Asupra cererii de revizuire de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin decizia civilă nr. 700

pronunțată la 3 aprilie 2007 de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea

recursului declarat de reclamanta-recurentă V.A. împotriva deciziei civile nr.

1359 din 30 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus

modificarea în parte a deciziei, în sensul respingerii și a apelului declarat

de pârât.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Prin contractul de vindere-cumpărare

autentificat sub nr. 9554 din 24 martie 1950 de către Tribunalul Ilfov, secția

I a civilă comercială, reclamanta O.L.P. a devenit unica și exclusiva

proprietară a apartamentului de la parter al imobilului situat în București, compus

din vestiar, hol, sufragerie, terasă închisă, birou, dormitor, balcon, baie,

bucătărie, oficiu, culoar, cămară și WC, cât și a unei camere de serviciu de la

mansardă și a două pivnițe de la subsol.

Totodată, prin contract, s-a

stabilit în termeni neechivoci că „cumpărătoarea are un drept irevocabil de

acces la pod și spălătorie, una săptămână pe lună”.

De asemenea, printr-o altă

dispoziție expresă din contract, s-a stabilit că, prin această vânzare s-a

transmis în mod definitiv și irevocabil …. și proprietatea indiviză a părților

comune, drept ce se va executa de către cumpărătoare, în conformitate cu

capitolul VII art. 56 și urm. din Legea privind încurajarea construcțiilor de

locuințe și proprietate cu etaje și apartamente din 3 mai 1927.

Conform art. 977 C. civ.

interpretarea contractelor s-a făcut după intenția comună a părților

contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

De asemenea, în baza art. 982 C.

civ., toate clauzele contractelor s-au interpretat unele prin altele, dându-se

fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.

Din modul de redactare a clauzelor

contractuale, cât și din comportamentul ulterior al părților contractante,

rezultă, fără putință de tăgadă, că autoarei recurentei i s-a transmis în mod

expres, prin contract, apartamentul de la parter, o cameră de serviciu de la

mansardă și două pivnițe la subsol.

Cu privire la pod și spălătorie,

convenția părților a constat doar în stabilirea unei servituți materializată

într-un drept de acces la aceste utilități doar o săptămână pe lună.

Cum în baza art. 969 C. civ.

„convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” iar

revocarea lor se poate face prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate

de lege, ceea ce a fost cazul în speță, a fost evident, că în baza

contractului, reclamanta nu a putut pretinde un drept de coproprietate asupra

podului, spălătoriei și WC, căci acest drept nu i-a fost transmis.

Având perfectă cunoștință de acest

fapt, reclamanta a refuzat ulterior să plătească impozit pentru spălătorie, iar

moștenitoarea testamentară a primei proprietare, ce a rămas în proprietate cu

restul imobilului, a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1954,

spălătoria, WC, culoar și podul de la mansardă împreună cu apartamentul de la

etaj. Ulterior, prin act adițional, cumpărătorii L.O. și L.S., fiindu-le

prezentat actul de vindere-cumpărare din 1950 încheiat cu reclamanta, au

recunoscut reclamanților din prezenta cauză dreptul de acces la pod și

spălătorie.

Acest act adițional a confirmat

voința părților contractante din anul 1950.

Drept urmare, transmisiunile ulterioare

prin vânzare sau moștenire au ajuns până la pârât a podului, spălătoriei și

WC-ului, de către subdobânditorii apartamentului de la etajul 1, au fost

legale. Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora s-a

transmis și dreptul de servitute instituit în favoarea reclamanților, ca drept

real ce a însoțit bunul.

Desigur, că în ceea ce privește

contractul de vindere-cumpărare din anul 1950 au fost aplicabile prevederile

legii pentru încurajarea construirii de locuințe din 3 mai 1927, în vigoare la

acea dată și nu prevederile legilor ulterioare în materie, căci altfel, s-ar

încălca principiul neretroactivității legii, instituit prin art. 1 C. civ. și

consacrat ulterior în Constituția României.

Conform capitolului VII, art. 57 al

acestei legi, dreptul de proprietate individuală asupra unui etaj sau

apartament cuprinde, ca accesoriu, și dreptul de coproprietate forțată asupra

tuturor porțiunilor din imobil, aflătoare prin natura lor, în folosință comună,

a tuturor celor ce locuiesc în imobil, precum: terenul, fațada, fundațiile,

acoperișul, intrările, instalațiile comune.

Apartamentul proprietatea

reclamantei a fost situat la parter și nu la mansardă, unde aceasta a avut un

drept de proprietate exclusiv doar asupra unei camere de serviciu.

Drept urmare, făcând aplicarea

textului susmenționat, aceasta a devenit, în baza legii, coproprietară forțată

și perpetuă doar asupra culoarului de la mansardă, ca accesoriu, prin natura

lui, al dreptului de proprietate exclusiv asupra camerei de serviciu de la

mansardă.

Sub acest aspect prin contract, nu

s-a indicat în mod expres, ca în cazul terenului, transmiterea dreptului de

coproprietate, dar s-a specificat faptul că odată cu proprietatea exclusivă,

s-a transmis, în mod definitiv și irevocabil și dreptul de proprietate asupra

părților comune, ce se va exercita de către cumpărătoare, în conformitate cu

capitolul VII art. 56 și urm. din Legea din 3 mai 1927.

Prin urmare, acest culoar,

aflându-se în baza legii, în coproprietate comună perpetuă și forțată, legal,

nu a putut face obiectul transmisiunilor ulterioare și deci dreptul de

proprietate asupra acestuia nu a putut fi dobândit valabil de către pârât, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11.567 din 18 martie 1994,

de către Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București.

Cum acest contract a avut la bază o

cauză ilicită, contrar regimului juridic a coproprietății forțate și perpetue,

a fost nul, în baza art. 966 și art. 968 C. civ.

Drept urmare, în baza art. 312 alin.

(1) și (2) C. proc. civ., s-a admis recursul și s-a casat parțial decizia în

sensul respingerii și a apelului de pârât.

Astfel, pe fond, s-au menținut în

totalitate dispozițiile din sentință.

Împotriva acestei decizii a formulat

cerere de revizuire, S.D.C.N. invocând împrejurarea potrivit cu care

soluționarea acestei decizii s-a făcut prin invocarea dispozițiilor locale

criticate prin excepția de neconstituționalitate, respinsă însă greșit de

instanță, ca neavând legătură cu judecarea acestei cauze.

La termenul de judecată din 3 martie

2010, revizuentul a renunțat la judecata cererii de revizuire.

În aceste condiții, făcând

aplicațiunea dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., instanța va lua act de actul

de dispoziție procesuală al părții.

În raport cu dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ. revizuentul va fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecarea cererii de

revizuire a deciziei nr. 700 din 3 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, formulată de S.D.C.N.

Obligă revizuentul la plata sumei de 1000 lei

cheltuieli de judecată către intimata V.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie

2010.