ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1468/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2451 din 9 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de Ministerul Justiției – Administrația Națională a Penitenciarelor, în contradictoriu cu pârâta M.M., prin care solicita obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 55.248 lei . Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a apreciat că excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, este întemeiată, reținând, în esență, următoarele: Pârâta a avut calitatea de cadru militar și, ulterior, ca urmare a apariției Legii nr. 293/2004 privind statutul funcționarilor publici din Administrația Naționala a Penitenciarelor, funcționar cu statut special la Penitenciarul Spital Poarta Albă, începând cu data de 15 februarie 2000 până la 28 noiembrie 2005, astfel cum rezultă din adresa emisă de către reclamant la data de 23 octombrie 2007 (fila 15 din dosarul Tribunalului București).

Potrivit ordinului nr. 7679 din 30 noiembrie 2005 emis de Penitenciarul Poarta Albă, s-a dispus imputarea sumei de 55248 lei în sarcina pârâtei, sumă ce reprezintă, potrivit propriilor susțineri ale reclamantei, contravaloarea cheltuielilor de școlarizare suportate de ANP, precum și drepturile salariale încasate în perioada 01 februarie 2001-01 noiembrie 2005. Ordinul anterior menționat a fost emis în conformitate cu art. 70 din Legea nr. 293/2004 privind statutul funcționarilor publici din Administrația Naționala a Penitenciarelor, care stabilea că: (1) Răspunderea patrimonială a funcționarilor publici din sistemul administrației penitenciare se angajează în următoarele situații: pentru pagubele produse cu vinovăție în patrimoniul Administrației Naționale a Penitenciarelor sau, după caz, al unităților din subordinea acesteia; pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; pentru nerestituirea în termenul legal a contravalorii unor bunuri primite ce nu i se datorau și care nu mai pot fi restituite în natură, precum și a unor servicii ce i-au fost prestate în mod necuvenit.

(2) Recuperarea prejudiciului cauzat prin oricare din situațiile prevăzute la alin. (1) se face potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. Dispozițiile art. 73 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 stabileau că împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ. Ordinul de imputare are natura juridică a unui act administrativ care se bucură de prezumțiile de legalitate, autenticitate și veridicitate, prezumții care fundamentează forța efectelor unui act administrativ, între care și executarea din oficiu a acestuia. Cu alte cuvinte, actul administrativ este, el însuși, titlu executoriu, executarea având loc direct în baza acestuia, fără orice alte demersuri ulterioare.

În speță, astfel cum s-a arătat, reclamantul a invocat imposibilitatea recuperării sumei imputate pârâtei, însă acest aspect nu este de natură a-i pune la dispoziție calea acțiunii în pretenții adresate instanței judecătorești, cu consecința obținerii unui nou titlu executoriu, de vreme ce condițiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești – Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, aceleiași instanțe. În motivarea recursului s-a susținut, în esență, că sentința atacată este criticabilă, deoarece decizia de imputare emisă nu constituie titlu executoriu și ca urmare excepția inadmisibilității acțiunii a fost admisă în mod greșit.

În opinia recurentei, temeiul legal al acțiunii îl constituie art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și angajamentul semnat de pârâtă, reținându-se în mod greșit că decizia de imputare a fost emisă în temeiul O.G. nr. 121/2008, în condițiile în care în speță nu este vorba de producerea unei pagube ca urmare a îndeplinirii serviciului militar, iar prejudiciul se regăsește în bugetul statului. Cheltuielile avansate în legătură cu formarea în cadrul cursului de rezidențiat au fost asigurate de stat și unica modalitate de a recupera suma în discuție și de a vira la bugetul statului este aceea a unei acțiuni de genul celei formulate în cauză. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor art. 304, art. 304 1 C. proc.

civ. și a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate. Este necontestat faptul că pârâta-intimată a fost angajată ca medic rezident la Penitenciarul – Spital Poarta Albă, iar la 11 ianuarie 2001 a semnat un angajament prin care s-a obligat ca, după absolvirea cursului de rezidențiat, să lucreze în sistemul penitenciar o perioadă de cel puțin 5 ani.

Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004, pârâta a avut calitatea de cadru militar și funcționar public cu statut special până la data de 28 noiembrie 2005 când raporturile de serviciu ale acesteia au încetat prin demisie, conform Ordinului nr. 1736/C din 29 noiembrie 2005. Prin Ordinul nr. 7679 din 30 noiembrie 2005 angajatorul i-a imputat pârâtei suma de 55248 lei, reprezentând, conform propriilor susțineri din acțiunea introductivă, cheltuieli de școlarizare suportate de A.N.P., respectiv drepturile salariale încasate de aceasta în perioada 1 februarie 2001 – 1 noiembrie 2005. Contrar susținerilor recurentului, acest ordin constituie titlu executoriu, atât din perspectiva prevederilor O.G.

nr. 121/1998, cât și în raport cu prevederile art. 70 din Legea nr. 293/2004 și art. 73 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cum corect a reținut și prima instanță. Ca atare, aflându-se în posesia unui titlu executor, reclamanta nu are deschisă calea unei alte acțiuni în pretenții prin care se tinde la obținerea unui nou titlu executor, motivat de imposibilitatea recuperării sumei imputate, excepția inadmisibilității acțiunii fiind corect soluționată. Față de cele expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției – Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței nr. 2451 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.