ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1468/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 2451 din 9 iunie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de Ministerul Justiției

– Administrația Națională a Penitenciarelor, în contradictoriu cu pârâta M.M.,

prin care solicita

obligarea acesteia la plata de

despăgubiri în cuantum de 55.248 lei

.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a apreciat că excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă, este

întemeiată, reținând, în esență, următoarele:

Pârâta

a avut calitatea de cadru militar și, ulterior, ca urmare a apariției Legii nr.

293/2004 privind statutul funcționarilor publici din Administrația Naționala a

Penitenciarelor, funcționar cu statut special la Penitenciarul Spital Poarta Albă, începând cu data de 15 februarie 2000 până la 28 noiembrie 2005,

astfel cum rezultă din adresa emisă de către reclamant la data de 23 octombrie 2007

(fila 15 din dosarul Tribunalului București).

Potrivit

ordinului nr. 7679 din 30 noiembrie 2005 emis de Penitenciarul Poarta Albă, s-a

dispus imputarea sumei de 55248 lei în sarcina pârâtei, sumă ce reprezintă,

potrivit propriilor susțineri ale reclamantei, contravaloarea cheltuielilor de

școlarizare suportate de ANP, precum și drepturile salariale încasate în

perioada 01 februarie 2001-01 noiembrie 2005.

Ordinul

anterior menționat a fost emis în conformitate cu art. 70 din Legea nr. 293/2004

privind statutul funcționarilor publici din Administrația Naționala a

Penitenciarelor, care stabilea că:

(1) Răspunderea patrimonială a funcționarilor publici din

sistemul administrației penitenciare se angajează în următoarele situații:

pentru pagubele produse cu vinovăție în patrimoniul Administrației Naționale a

Penitenciarelor sau, după caz, al unităților din subordinea acesteia; pentru

nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit; pentru

nerestituirea în termenul legal a contravalorii unor bunuri primite ce nu i se

datorau și care nu mai pot fi restituite în natură, precum și a unor servicii

ce i-au fost prestate în mod necuvenit.

(2)

Recuperarea

prejudiciului cauzat prin oricare din situațiile prevăzute la alin. (1) se face

potrivit prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată.

Dispozițiile

art. 73 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 stabileau că

împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul

public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.

Ordinul

de imputare are natura juridică a unui act administrativ care se bucură de

prezumțiile de legalitate, autenticitate și veridicitate, prezumții care

fundamentează forța efectelor unui act administrativ,

între care și executarea din oficiu a acestuia.

Cu

alte cuvinte, actul administrativ este, el însuși, titlu executoriu, executarea

având loc direct în baza acestuia, fără orice alte demersuri ulterioare.

În

speță, astfel cum s-a arătat, reclamantul a invocat imposibilitatea recuperării

sumei imputate pârâtei, însă acest aspect nu este de natură a-i pune la dispoziție

calea acțiunii în pretenții adresate instanței judecătorești, cu consecința

obținerii unui nou titlu executoriu, de vreme ce condițiile de admisibilitate

ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea

legală.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești – Administrația

Națională a Penitenciarelor, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre

rejudecare pe fond, aceleiași instanțe.

În

motivarea recursului s-a susținut, în esență, că sentința atacată este

criticabilă, deoarece decizia de imputare emisă nu constituie titlu executoriu

și ca urmare excepția inadmisibilității acțiunii a fost admisă în mod greșit.

În

opinia recurentei, temeiul legal al acțiunii îl constituie art. 91 din Legea

nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare și angajamentul semnat de

pârâtă, reținându-se în mod greșit că decizia de imputare a fost emisă în

temeiul O.G. nr. 121/2008, în condițiile în care în speță nu este vorba de

producerea unei pagube ca urmare a îndeplinirii serviciului militar, iar

prejudiciul se regăsește în bugetul statului.

Cheltuielile

avansate în legătură cu formarea în cadrul cursului de rezidențiat au fost

asigurate de stat și unica modalitate de a recupera suma în discuție și de a

vira la bugetul statului este aceea a unei acțiuni de genul celei formulate în

cauză.

Examinând

actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin

prisma dispozițiilor art. 304, art. 304

1

C. proc. civ. și a

prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta

Curte reține că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare

arătate.

Este

necontestat faptul că pârâta-intimată a fost angajată ca medic rezident la Penitenciarul – Spital Poarta Albă, iar la 11 ianuarie 2001 a semnat un angajament prin care s-a obligat ca, după absolvirea cursului de rezidențiat, să lucreze în sistemul

penitenciar o perioadă de cel puțin 5 ani.

Ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004, pârâta a avut calitatea de cadru

militar și funcționar public cu statut special până la data de 28 noiembrie

2005 când raporturile de serviciu ale acesteia au încetat prin demisie, conform

Ordinului nr. 1736/C din 29 noiembrie 2005.

Prin

Ordinul nr. 7679 din 30 noiembrie 2005 angajatorul i-a imputat pârâtei suma de

55248 lei, reprezentând, conform propriilor susțineri din acțiunea

introductivă, cheltuieli de școlarizare suportate de A.N.P., respectiv

drepturile salariale încasate de aceasta în perioada 1 februarie 2001 – 1

noiembrie 2005.

Contrar

susținerilor recurentului, acest ordin constituie titlu executoriu, atât din

perspectiva prevederilor O.G. nr. 121/1998, cât și în raport cu prevederile

art. 70 din Legea nr. 293/2004 și art. 73 alin. (2) din Legea nr. 188/1999,

republicată, cum corect a reținut și prima instanță. Ca atare, aflându-se în

posesia unui titlu executor, reclamanta nu are deschisă calea unei alte acțiuni

în pretenții prin care se tinde la obținerea unui nou titlu executor, motivat

de imposibilitatea recuperării sumei imputate, excepția inadmisibilității

acțiunii fiind corect soluționată.

Față

de cele expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă

a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul Ministerul Justiției – Administrația Națională a Penitenciarelor

împotriva sentinței nr. 2451 din 9 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

martie 2010.