ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 543/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 543/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față

În baza

lucrărilor din dosar constată următoarele:

În luna

iunie 2002, numitul G.G. - avocat în Râmnicu Vâlcea - a solicitat

proprietarilor apartamentelor de la scara B a blocului C8 (unde și el locuia,

la apartamentul nr. 11 ) să fie de acord să i se închirieze încăperea cu

destinația „uscătorie", pentru a-și deschide un

cabinet de avocatură, întocmind în acest sens un tabel nominal cu

persoanele

care erau de acord cu această convenție, ele dându-și consimțământul.

Î

nțelegerea

intervenită între părți s-a materializat prin semnarea tabelului nominal

întocmit în acest scop.

Ulterior,

petentul a adăugat, pe verso-ul tabelului pe care îl semnaseră proprietarii

apartamentelor, mențiuni nereale, în sensul că obiectul convenției este vânzarea-cumpărarea

spațiului locativ în discuție ( uscătoria ).

Actul

astfel modificat a fost folosit de către petent cu ocazia judecării unei cauze

la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, fiind depus, în copie xerox, în dosarul nr.

13027/2002 al acelei instanțe.

S-a

reținut, de asemenea, că acțiunea în constatare, formulată de petent la 11

decembrie 2002, a fost soluționată definitiv și

irevocabil prin decizia civilă nr. 23/R/02.2004 pronunțată de Curtea

de

Apel Pitești, prin care s-a constatat că între părți a intervenit o convenție

de vânzare-cumpărare.

Nemulțumiți

de modul de soluționare a litigiului civil, o parte din proprietari au formulat

plângere penală împotriva petentului, aceasta fiind soluționată prin Rezoluția

nr. 1452/P din 18 august 2003 a

Parchetului

de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin care s-a

dispus confirmarea

propunerii organelor de poliție de a nu se începe urmărirea penală pentru

infracțiunea prevăzută de art. 215 C. pen., soluție care, ulterior, a fost

infirmată de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea

prin Rezoluția din 30 martie 2005, prin care s-a mai dispus reunirea cauzei cu

cea care a constituit obiectul dosarului nr. 1612/P din 03 mai 2004 al

aceluiași Parchet.

Cauza

astfel reunită a fost soluționată prin Ordonanța nr. 1612/P/2004 din 05 mai 2005

a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, ordonanță prin care s-a

dispus scoaterea de sub urmărire penală a petentului, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 290 C. pen. și de art. 215 alin. (1), (2), (3)

C. pen. și aplicarea unei amenzi administrative, în cuantum de 1.000 lei.

Plângerile

formulate în baza art. 278 C. proc. pen., de petiționarii proprietari și de

intimatul G.G. a fost respinsă prin Ordonanța nr. 407/ll/2/2005 din 08 iunie 2005,

de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

Nemulțumiți

de soluție cei menționați mai sus , s-au adresat instanței de judecată, conform

art. 278

1

C. proc. pen., plângerile lor fiind inițial respinse, prin

sentința penală nr. 1509 din 08 noiembrie 2005 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea;

ulterior, prin decizia penală nr. 341/R din 28 martie 2006, Tribunalul Vâlcea,

urmare admiterii recursurilor acelorași subiecți, a casat hotărârea recurată și

admițând plângerile, a desființat ordonanța și a trimis cauza la Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Pitești pentru redeschiderea urmăririi penale,

apreciindu-se ca insuficient, probatoriul administrat.

Prin

Ordonanța nr. 165/P/2007 din 9 ianuarie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Pitești,

s-a dispus:

-

în

baza art. 11 pct. 2, lit. b) cu referire la art. 10 lit. b)

1

C.

proc. pen., scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului G.G., avocat în

cadrul Baroului Vâlcea, cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute

de art. 290 C. pen., și aplicarea unei amenzi administrative, în sumă de 1.000

RON,

întrucât fapta nu prezintă gradul de

pericol social al unei infracțiuni,

fiind aplicabile prevederile art. 18

1

C. pen.;

- în

baza art. 11 pct. 2, lit. b), cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

scoaterea de sub urmărire penală a aceluiași învinuit G.G., cercetat pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.,

întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Plângerea

formulată de învinuit împotriva sus-arătatei ordonanțe, a fost respinsă prin

Ordonanța nr. 289/ll/2/2008 procurorului general adjunct al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Pitești; în consecință, învinuitul a formulat plângere la

instanța competentă, conform art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința

penală nr. 81/F din 25 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată,

a plângerea formulată de învinuitul G.G., fiind menținută Ordonanța atacată, cu

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că probele

administrate conturează săvârșirea de către învinuitul G.G. a faptei de

falsificare a unui înscris sub semnătură privată (faptă ce se încadrează în

prevederile art. 290 C. pen.), faptă care constă în aceea că a adăugat pe

verso-ul tabelului, pe care îl semnaseră deja proprietarii de la scara B din

blocul respectiv ( în vederea închirierii ), a mențiunii că aceștia ar fi fost

de acord să-și vândă cotele indivize din coproprietatea asupra părților comune.

Caracterul

definitiv și irevocabil al deciziei civile nr. 23/P din 02 februarie 2004

pronunțată de Curtea de Apel Pitești nu este un argument hotărâtor pentru a se

reține în favoarea învinuitului incidența dispozițiilor art. 10 lit. a) C.

proc. pen., întrucât prin hotărârea civilă menționată s-a soluționat, în baza

probelor administrate, un litigiu civil, fără a se fi analizat și caracterul

penal al faptei imputate fiind incidente, în consecință, prevederile art. 22

alin. (2) C. proc. pen., potrivit cu care

hotărârea definitivă a

instanței civile, în speța, sus-indicată, decizia

civilă - nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză penală, în care

se cercetează săvârșirea faptei reținute în sarcina petentului.

Î

mpotriva

sus-arătatei sentințe (nr. 81 F din 25 septembrie 2008), a declarat recurs

petiționarul G.G. solicitând casarea acesteia și, fie trimiterea cauzei - spre

rejudecare - la aceeași instanță de fond, care nu s-ar fi pronunțat cu privire

la toate aspectele invocate în plângerea sa, fie reținerea cauzei spre

judecare, cu admiterea plângerii, apreciind că fapta pentru care a fost

cercetat nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals în

înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.).

Î

nalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 532 din 16

februarie 2009, a admis recursul declarat de petiționarul G.G. împotriva sentinței

penale nr. 81/F din 25 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a casat sentința penală atacată și a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Au fost

menținute actele procedurale îndeplinite până la 11 septembrie 2008.

Pentru

a decide astfel, Înalta Curte a constatat că încheierea de dezbateri din 11

septembrie 2008 nu a fost semnată de către președintele completului de judecată

ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii, în condițiile prevăzute de art. 197

alin. (2) C. proc. pen.

S-a mai dat îndrumarea ca, în cadrul rejudecării,

instanța să

examineze toate criticile invocate de recurentul petiționar,

urmând a pronunța o hotărâre cu respectarea dispozițiile art. 278

1

C.

proc. pen.

Curtea

de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, prin sentința penală nr. 96 F din 16 octombrie

2009,

în rejudecare, a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționarul G.G.

împotriva Ordonanței nr. 165/P/2007 din 9 ianuarie 2008 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Pitești.

Pentru

a dispune astfel instanța de fond a reținut, în esență următoarele:

Infracțiunea

de falsificare a unui înscris sub semnătură privată, care a fost imputată

petiționarului, constă în aceea că acesta din urmă a adăugat, ulterior, pe

verso-ul tabelului nominal semnat deja de coproprietarii blocului, în vederea

închirierii, mențiunea că există acord de voință al acestora în sensul

încheierii unui contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect uscătoria de la

parterul blocului, petentul în cauză, având calitatea

de cumpărător. După ce a falsificat actul sub semnătură privată, în

modalitatea

descrisă, petentul a depus înscrisul la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, solicitând,

în contradictoriu cu pârâții (părțile vătămate în acest dosar) și

intervenientul P.D., să se constate că între acesta și pârâți a intervenit o

convenție de vânzare-cumpărare a spațiului cu destinație de uscătorie, ceea ce,

după cum deja s-a arătat mai sus , s-a și întâmplat.

Curtea

a reținut că, deși învinuitului - reclamant în aceea cauză - i s-a solicitat,

la un moment - dat, depunerea înscrisului original, acesta nu l-a înfățișat

instanței de judecată, pretinzând că i-a fost sustras de către autori

necunoscuți în cursul unei spargeri a locuinței sale.

Î

n urma

cercetărilor penale întreprinse cu privire la spargerea locuinței, ca urmare a

plângerii penale formulate de G.G., s-a reținut că era imposibil să se pătrundă

în imobil în condițiile constatate de organele de urmărire penală, avându-se în

vedere natura și importanța conjuncturală a bunurilor ce s-a reclamat că ar fi

fost sustrase.

S-a

reținut că faptele, așa cum au fost concepute și realizate de învinuitul

petiționar, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., iar probele

dosarului susțin soluția dată prin

ordonanța

atacată, petentul falsificând înscrisul incriminat și

folosindu-

I

ulterior în procesul civil pentru obținerea unui drept nemeritat.

Î

mpotriva

acestei din urmă sentințe învinuitul peționar a declarat, în termen legal,

recursul de față , prin care o critică pentru nelegalitate și netemenicie,

solicitând, atât prin apărător cât și în cuprinsul motivelor de recurs scrise

depuse la dosar, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în

rejudecare, admiterea plângerii, cu consecința pronunțării unei soluții de

achitare a recurentului pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură

privată (art. 290 C. pen.), în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu

există ).

Recursul

nu este fondat.

Procedând

la examinarea întregului dosar al cauzei și a considerentelor sentinței atacate

în raport cu motivarea scrisă depusă la dosar (filele 21-26), precum și, din

oficiu, sub toate

aspectele de legalitate

și temeinicie, Înalta Curte constată aceasta-

sentința - este temeinică

și legală, soluția - adoptată de procuror prin Ordonanța „denunțată„ ca

nelegală - de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului G.G., avocat în

cadrul Baroului Vâlcea, cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute

de art. 290 C. pen., și aplicarea unei amenzi administrative sumă de 1.000 RON,

întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, fiind

aplicabile dispozițiile art. 18

1

C. pen., soluție confirmată, cu

justificat temei și cu observarea prevederilor art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen. de prima instanță, fiind întru totul corectă; în acest context,

Curtea, - ca instanță de control judiciar - pe de o parte, constată că instanța

de fond a examinat toate apărările formulate de petent ( potrivit îndrumărilor

date prin decizia penală nr. 532 din 16 februarie 2009 ), iar pe de altă parte,

observă că

satisfacerea exigențelor

stipulațiilor art. 6 paragraful 3 din CEDO și

ale art. 21 din

Constituția României nu poate fi realizată - într-un proces penal (ca în speță)

- decât potrivit normelor din Codul de procedură penală, iar nu „direct„ în

baza acelor stipulații, cum greșit s-a pretins în motivarea scrisă a

recursului.

Față de

cele expuse, în cauză neconstatându-se motive care să justifice casarea

sentinței instanței de fond și, pe cale de consecință, desființarea Ordonanței

procurorului, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul

declarat de petiționarul G.G.

Cu

privire la cheltuielile judiciare solicitate de apărătorul intimaților / părți

vătămate Înalta Curte constată că, potrivit art. 274 C. proc. civ., judecătorii

au dreptul să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata

motivat că sunt

nepotrivit de mari față de

valoarea pricinii sau de munca îndeplinită

de avocat.

Pe

acest temei de drept, analizându-se actele și lucrările dosarului, se apreciază

că suma de 1000 lei solicitată este exagerat de mare în raport cu natura

cauzei, avându-se în vedere și că apărătorul, - „din motive medicale„ - nici nu

s-a prezentat în fața acestei Curți pentru a pune concluzii.

Față de

cele menționate, urmează a se admite doar în parte cererea, în sensul că

recurentul va fi obligat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare reprezentând onorariul de avocat, fată de intimatul N.C.

Î

n

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar va fi obligat

și la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul G.G. împotriva sentinței penale nr. 96/F din 16 octombrie 2009 a

Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de

200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și la plata sumei de 500

lei cheltuieli judiciare către intimatul N.C.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 12 februarie 2010.