ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 421/2010

Asupra recursului penal de față;

Prin sentința penală nr. 247/PI din 15 octombrie

2009 a Curții

de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 278/1 alin.

(8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea petentului B.N.

împotriva rezoluțiilor emise de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 517/11/2/2009.

A fost obligat petentul la 50 lei

cheltuieli judiciare către stat.

S-a

reținut că prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr.

762/59/2009, petentul B.N. a solicitat ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să

se dispună desființarea rezoluțiilor pronunțate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel

Timișoara în dosar nr. 81/P/2009 și

dosarul nr. 517/11/2/2009 și

trimiterea cauzei la procuror pentru

începerea urmăririi penale împotriva făptuitorilor pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 246, art. 289, art. 291 C. pen.

Î

n motivarea plângerilor s-a precizat că la dosar

există probe

suficiente din care rezultă vinovăția făptuitorilor.

Au fost

acvirate dosarele în care au fost pronunțate rezoluțiile a căror desființare se

solicită, din care rezultă

următoarele:

prin plângerea penală înregistrată al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara sub nr. 246/P/2007, petentul B.N.

a solicitat trimiterea în

judecată a făptuitorilor B.I. și P.S., prim-procur, respectiv procuror șef

secție

urmărire penală în cadrul Parchetului

de pe lângă Tribunalul Timiș.

În

motivarea plângerii s-a precizat că făptuitorii și-au exercitat abuziv

atribuțiile de serviciu prin modul în care au soluționat dosarele nr.

919/11/2/2008 și nr. 264/P/2007 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Cercetările

efectuate în acuză au evidențiat faptul că prin ordonanța pronunțată în dosarul

nr. 264/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș făptuitoarea P.S.-

procuror șef secție urmărire penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului D.E.V. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, cu motivarea

că faptei îi lipsește latura

subiectivă.

învinuitul a fost cercetat pentru înșelăciunea mai multor

persoane,

printre care și B.N. percepându-l sume importante de bani în avans, pentru

achiziționarea unor

autoturisme în leasing,

după care le-au furnizat mașinile promise și

nu Ie-a restituit sumele

plătite, cu titlu de avans.

Rezoluțiile

procurorului sunt temeinice și legale, pentru modul în care își îndeplinește

atribuțiile de serviciu procurorul nu poate fi trimis în judecată.

Descrierea

faptei prin plângerea penală a petentului, a

format

procurorilor convingerea că fapta relatată se încadrează în

dispozițiile

art. 246 C. pen. și nu art. 248/1 C. pen.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs petentul B.N.

, aducând în principal critici în legătură cu modul în care cei

doi

intimați au instrumentat plângerea penală cu care petentul i-a investit și

solicitând desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la D.N.A. întrucât

pe lângă infracțiunile reclamate în plângere intimații se fac vinovați și de

comiterea infracțiunilor

prev.

de art. 13/2 și art. 17 lit. c) și d) din Legea nr. 78/2000.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor

formulate și

din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit

art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul

atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl

îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor

legale ale unei persoane.

În ce

privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu

soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și

aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial

și ale celui procedural.

Eventualele

erori apărute în acest proces de interpretare și

aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor

de

serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării

căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de

altfel și justificarea existenței lor.

În

acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul

concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în

limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de

jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului

(magistraților) care au soluționat cauza.

Trecerea

în sfera ilicitului penal are loc numai în cazul în care cele invocate în

susținerea unei plângeri penale reprezintă aspecte care depășesc cenzura

actelor întocmite de intimați (și care poate fi exercitată exclusiv prin căile

de atac recunoscute de lege), fiind vorba în sens larg despre o exercitare cu

rea-credință a funcției deținute, ceea ce înseamnă că intimații au cunoscut caracterul

vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor

legale ale unei persoane.

Or, în speță, Curtea constată că atât motivarea

plângerii, cât și

cea a recursului

ce fac obiectul cauzei de față cuprind în realitate

critici ce se

circumscriu căilor de atac pe care petentul le putea

exercita împotriva rezoluțiilor date de intimați în condițiile art. 278

și art.

278/1 C. proc. pen.

În ce

privește competența organului de urmărire penală, Curtea constată că aceasta a

aparținut Parchetului de pe lângă

Curtea de

Apel Timișoara, iar nu D.N.A. în raport cu infracțiunile cu

care

petentul Ie-a menționat în plângerea penală și între care nu

se regăsesc cele precizate în motivele de recurs.

În

consecință, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut atât de către

procurorul care a instrumentat plângerea penală .respectiv procurorul ierarhic

superior acestuia, cât și de instanța de fond investită cu soluționarea

plângerii împotriva soluției procurorului, că în cauză nu poate fi reținută

săvârșirea de

către intimați a

infracțiunilor menționate în plângerea penală, astfel

încât recursul de

față este nefondat și urmează a fi respins

conform

art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la

plata

cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar B.N. împotriva

sentinței penale nr. 247/PI din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală.

Obligă recurentul petiționar la plata

sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4 februarie

2010.