ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 421/2010

Asupra recursului penal de față; Prin sentința penală nr. 247/PI din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea petentului B.N. împotriva rezoluțiilor emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. 517/11/2/2009. A fost obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut că prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. 762/59/2009, petentul B.N. a solicitat ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună desființarea rezoluțiilor pronunțate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 81/P/2009 și dosarul nr. 517/11/2/2009 și trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale împotriva făptuitorilor pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246, art. 289, art. 291 C. pen.

Î n motivarea plângerilor s-a precizat că la dosar există probe suficiente din care rezultă vinovăția făptuitorilor. Au fost acvirate dosarele în care au fost pronunțate rezoluțiile a căror desființare se solicită, din care rezultă următoarele: prin plângerea penală înregistrată al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara sub nr. 246/P/2007, petentul B.N. a solicitat trimiterea în judecată a făptuitorilor B.I. și P.S., prim-procur, respectiv procuror șef secție urmărire penală în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș. În motivarea plângerii s-a precizat că făptuitorii și-au exercitat abuziv atribuțiile de serviciu prin modul în care au soluționat dosarele nr. 919/11/2/2008 și nr. 264/P/2007 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Cercetările efectuate în acuză au evidențiat faptul că prin ordonanța pronunțată în dosarul nr. 264/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș făptuitoarea P.S.- procuror șef secție urmărire penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.E.V. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, cu motivarea că faptei îi lipsește latura subiectivă. învinuitul a fost cercetat pentru înșelăciunea mai multor persoane, printre care și B.N. percepându-l sume importante de bani în avans, pentru achiziționarea unor autoturisme în leasing, după care le-au furnizat mașinile promise și nu Ie-a restituit sumele plătite, cu titlu de avans. Rezoluțiile procurorului sunt temeinice și legale, pentru modul în care își îndeplinește atribuțiile de serviciu procurorul nu poate fi trimis în judecată.

Descrierea faptei prin plângerea penală a petentului, a format procurorilor convingerea că fapta relatată se încadrează în dispozițiile art. 246 C. pen. și nu art. 248/1 C. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul B.N. , aducând în principal critici în legătură cu modul în care cei doi intimați au instrumentat plângerea penală cu care petentul i-a investit și solicitând desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la D.N.A. întrucât pe lângă infracțiunile reclamate în plângere intimații se fac vinovați și de comiterea infracțiunilor prev. de art. 13/2 și art. 17 lit. c) și d) din Legea nr. 78/2000. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Potrivit art. 246 C. pen., constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural. Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza. Trecerea în sfera ilicitului penal are loc numai în cazul în care cele invocate în susținerea unei plângeri penale reprezintă aspecte care depășesc cenzura actelor întocmite de intimați (și care poate fi exercitată exclusiv prin căile de atac recunoscute de lege), fiind vorba în sens larg despre o exercitare cu rea-credință a funcției deținute, ceea ce înseamnă că intimații au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Or, în speță, Curtea constată că atât motivarea plângerii, cât și cea a recursului ce fac obiectul cauzei de față cuprind în realitate critici ce se circumscriu căilor de atac pe care petentul le putea exercita împotriva rezoluțiilor date de intimați în condițiile art. 278 și art. 278/1 C. proc. pen. În ce privește competența organului de urmărire penală, Curtea constată că aceasta a aparținut Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, iar nu D.N.A. în raport cu infracțiunile cu care petentul Ie-a menționat în plângerea penală și între care nu se regăsesc cele precizate în motivele de recurs.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea penală .respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât și de instanța de fond investită cu soluționarea plângerii împotriva soluției procurorului, că în cauză nu poate fi reținută săvârșirea de către intimați a infracțiunilor menționate în plângerea penală, astfel încât recursul de față este nefondat și urmează a fi respins conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar B.N. împotriva sentinței penale nr. 247/PI din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 februarie 2010.