ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2620/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 3540 din 28 octombrie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamantul F.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând pe aceasta din

urmă să desemneze un evaluator conform procedurii prevăzute de

Legea nr. 247/2005 și să plătească reclamantului cheltuieli

de judecată în sumă de 4000 lei.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că, prin dispoziția nr. 5880 din 29 mai

2006 Primăria Municipiului București a dispus respingerea cererii

privind restituirea în natură a terenului solicitat de reclamant, iar

autoritatea pârâtă a susținut că dispoziția

menționată, împreună cu dosarul, i-au fost înaintate și se

află în etapa verificării legalității respingerii cererii

de restituirii în natură.

Față de această

susținere, instanța a reținut că Legea nr. 247/2005 nu

prevede posibilitatea pârâtei de a determina Comisia locală

să-și revoce sau să-și modifice dispoziția prin care

și-a exprimat punctul de vedere, iar decizia nr. 2 din 28 februarie 2006,

emisă de pârâtă, este un regulament intern în temeiul căruia

acționează Comisia, care nu poate fi opus legii și nici

dreptului reclamantului de a beneficia efectiv de soluționarea cererii

sale, într-un termen rezonabil.

Reținând și împrejurarea

că modalitatea de selectare aleatorie a dosarelor nu poate fi

interpretată în sensul că acestea nu sunt soluționate în ordinea

înregistrării, instanța a apreciat că, în speță,

termenul rezonabil de soluționare a cererii a fost cu mult

depășit, pârâtul având la dispoziție un termen de peste 3 ani să

verifice legalitatea respingerii cererii de restituire, etapă pe care

încă nu a parcurs-o.

Apreciind totodată că un termen

rezonabil pentru primele două etape reglementate de lege nu poate

depăși 6 luni de la înregistrarea la Comisia Centrală a dosarului, instanța de fond a constatat refuzul nejustificat al

pârâtei de soluționare a dosarului reclamantului și a obligat-o la

desemnarea unui evaluator, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005,

cu cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, solicitând modificarea ei în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât nu și-a

structurat motivele de recurs potrivit art. 304 C. proc. civ., invocând, ca

temei legal căii de atac, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ și art. 299 și urm. C. proc. civ.

În conținutul cererii de

recurs, care cuprinde o expunere detaliată a principalelor etape care

trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, pot fi identificate următoarele critici:

2.1. Instanța de fond a

reținut greșit existența unui refuz nejustificat de rezolvare a

unei cereri, determinat de încălcarea termenului rezonabil de

soluționare a dosarului de acordare a despăgubirilor, ignorând, pe de

o parte, împrejurarea că procedura nu se declanșează prin cererea

persoanei îndreptățite, ci prin transmiterea dosarelor potrivit

prevederilor art. 16 alin. (1)și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pe de o parte, a arătat că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit anumite

criterii ce trebuie luate în calcul în stabilirea termenului rezonabil, cum ar

fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a

autorităților competente și importanța litigiului pentru

reclamant.

2.2. Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a fost obligată în mod greșit la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, recurenta-pârâtă

arătând, în acest sens, că: a recunoscut implicit dreptul subiectiv

al reclamantului și pretențiile acestuia, devenind incidente

prevederile art. 275 C. proc. civ.; cuantumul cheltuielilor de judecată

este excesiv față de complexitatea cauzei, impunându-se

micșorarea lui în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.;

Comisia este o entitate fără personalitate juridică,

funcționând în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, potrivit

art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 13 alin. (5)

din H.G. nr. 34/2009, astfel că, neavând buget propriu, nu poate fi obligată

să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor formulate de recurentul-pârât și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

drept relevante

Intimatul-reclamant a învestit

instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul

desemnării unui evaluator în cadrul procedurii de stabilire a

măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

București.

Cea mai mare parte a motivării

căii de atac declarate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la

adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia

apărările privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a

autorității în derularea acesteia.

Intervalul mare de timp pe parcursul

căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru

imobilul preluat abuziv, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită

la despăgubiri a fost stabilită prin dispoziția nr. 5880 din 29

mai 2006, iar dosarul a fost înregistrat în același an la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistența

concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6

paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Cu referire concretă la

criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. În privința aspectelor de

fond legate de existența unui refuz de rezolvare a cererii și de

încălcarea termenului rezonabil.

a

cțiunea este

circumscrisă prevederilor art. 8 alin. (1) teza finală și art. 2

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, referitoare la nesoluționarea în

termen a unei cereri referitoare la un drept ori la un interes legitim privat,

texte legale a căror incidență nu este înlăturată de

împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale se face potrivit procedurii

speciale reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar nu în

baza unei cereri formulate de persoana îndreptățită, în sensul

celor arătate în recurs.

Nici faptul că legea

specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu

conferă suport susținerilor recurentului, pentru că, în temeiul

art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în

legislația primară și secundară având ca obiect de

reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate

și aplicate într-un sens care să contravină principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6

paragraful 1 din Convenție ca o garanție a dreptului la un proces

echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci

și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor

definitive.

Complexitatea etapelor procedurale

reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a

respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru

justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivități a

autorității publice.

1.2. În privința obligării

Comisiei la plata cheltuielilor de judecată pentru fondul cauzei

Prevederile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată”, au fost corect aplicate de instanța de fond care,

admițând acțiunea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de

judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii înăuntrul

unui termen rezonabil, în sensul celor arătate în paragraful II 1.1.

Dispozițiile art. 275 C. proc.

civ. nu sunt aplicabile în cauză, pentru că pârâta nu a recunoscut

„pretențiile” reclamantului la prima zi de înfățișare, ci,

dimpotrivă, a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, la care a anexat adresa nr. 26601/CC

din 27 mai 2009, prin care, după primirea citației pentru primul

termen de judecată, a solicitat Primăriei Municipiului

București, în mod evident pro causa, unele lămuriri legate de

suprafața terenului pentru care s-a stabilit dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent. Prin urmare, susținerea privind

recunoașterea implicită a dreptului subiectiv al reclamantului și

a pretențiilor acestuia nu are nici un fel de suport în actele și

lucrările dosarului.

Nici ignorarea prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reproșată instanței de

fond, pentru că onorariul de avocat care compune cheltuielile de

judecată acordate reclamantului nu poate fi socotit disproporționat

de mare față de complexitatea pricinii și a demersurilor

efectuate pentru recunoașterea dreptului subiectiv al părții.

Deși nu are personalitate

juridică, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

stă în proces în virtutea capacității sale administrative,

constând în aptitudinea de a emite operațiuni și acte administrative

în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

și, în plus, reprezintă Statul român în litigiile în această

materie, fiind în mod corect obligată să suporte cheltuielile de

judecată.

2.Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a

sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată efectuate în recurs, Înalta Curte urmând a face, pentru

această fază procesuală, aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., diminuând cuantumul onorariului de avocat ce va fi suportat de

recurentul-pârât până la o sumă rezonabilă în raport cu

activitatea depusă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul

Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței civile nr. 3540 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata

sumei de 1000 lei, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuieli de

judecată către intimatul-reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 19 mai 2010.