ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4509/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4509/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin plângerea formulată la data de 5 august

2004, petenții R.T., R.V., I.V., N.L. și N.D. au solicitat, în contradictoriu cu

Primarul comunei Măldăieni și Primăria comunei Măldăieni, Ministerul Finanțelor

Publice, D.G.F.P. Teleorman și Direcția de Sănătate Publică a județului Teleorman,

anularea Dispoziției nr. 567 din 8 iulie 2004 a Primarului comunei Măldăieni și a Dispoziției nr. 578 din 27 iulie 2004 de completare a Dispoziției nr. 567/2004

și în consecință, să se dispună restituirea în natură a suprafeței de 3000 mp

teren intravilan situat în comuna Măldăieni, ce formează curtea căminului

cultural; acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de 1000 mp pe care

este amplasat căminul cultural.

In subsidiar, să se dispună acordarea

de despăgubiri bănești pentru suprafața de 4000 mp teren intravilan unde este

amplasat căminul cultural și curtea acestuia.

De asemenea, să se dispună restituirea

în natură a suprafeței de 1700 mp teren, unde funcționează Dispensarul Uman al

comunei Măldăieni, împreună cu imobilele amplasate pe aceasta: casă din

cărămidă, anexe gospodărești și 120 stupi de albine.

In subsidiar, în cazul în care nu

este posibilă restituirea în natură, se solicită acordarea de despăgubiri

bănești pentru suprafața de 1700 mp, construcțiile de pe acest teren și cei 120

stupi de albine.

Prin sentința civilă nr. 1226 din 16

octombrie 2006, Tribunalul Teleorman a admis plângerea, a anulat dispozițiile

nr. 567/2004 și nr. 578/2004 și în consecință, a obligat Primăria comunei Măldăieni

și pe primarul acesteia să restituie în natură petenților casa de locuit în care

a fost Dispensarul comunal și terenul aferent în suprafață de 1700 mp situate

în comuna Măldăeni, județul Teleorman.

Pentru celelalte bunuri ce nu pot fi

restituite în natură s-a dispus să se procedeze conform Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, privind reforma în domeniul proprietății.

S-a respins cererea privind

restituirea stupilor de albine, ca inadmisibilă.

S-a respins ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără capacitate procesuală pasivă, cererea formulată

împotriva D.G.F.P. și a Direcției Sanitare Teleorman.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Primăria comunei Măldăeni și petenții - persoane fizice.

Prin decizia civilă nr. 29 A din 5 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile formulate, a desființat

sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin sentința civilă

nr. 580 din 14 mai 2007, Tribunalul Teleorman a admis, în parte, contestația

formulată de reclamanții R.T., R.V., I.V., N.L. și N.D. împotriva deciziilor

nr. 567/2004 și nr. 578/2004 emise în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul

comunei Măldăeni; a obligat pe Primarul comunei Măldăeni să restituie în natură

contestatorilor imobilul casă de locuit în care s-a aflat Dispensarul comunal

și terenul aferent în suprafață de 1703 mp, conform schiței la raportul de

expertiză întocmit de expertul D.D., a stabilit dreptul contestatorilor la

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 3397 mp situat în intravilan, ce nu

poate fi restituit în natură, precum și pentru construcțiile demolate; a

respins cererea contestatorilor având ca obiect restituirea stupilor de albine

sau acordarea de despăgubiri pentru aceștia; a respins cererea contestatorilor

formulată împotriva pârâților D.G.F.P. Teleorman, Ministerul Finanțelor Publice

și Direcția de Sănătate Teleorman pentru lipsa calității procesuale pasive; a

obligat pârâta la 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către

reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții N.L. și N.D. și pârâta Primăria comunei Măldăieni.

Prin decizia civilă nr. 799 din 30

noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de apelanții reclamanți N.L. și N.D. și de

pârâta Primăria comunei Măldăieni, reținând în esență, că despăgubirile pentru

bunurile care nu pot fi restituite în natură nu se acordă de instanță, deoarece

cuantumul final al acestora este stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor potrivit art. 13 și art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

fiind esențial faptul că instanța a stabilit dreptul reclamanților de a primi

despăgubiri pentru suprafața de 3397 mp teren și construcțiile demolate.

Reclamanții nu pot primi despăgubiri

în baza Legii nr. 10/2001 pentru stupii de albine, deoarece legea nu prevede

acordarea unor despăgubiri pentru asemenea bunuri, ce sunt imobile prin

destinație, ca urmare a unei încorporări în teren și nu în construcție, așa cum

este definită noțiunea de imobile prin art. 6 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond a acordat

reclamanților cheltuieli de judecată în raport de cererile care le-au fost

admise potrivit art. 276 C. proc. civ., iar aprecierea acesteia cu privire la

suma stabilită este reținută și de instanța de apel, deoarece o mare parte din

cererile reclamanților au fost respinse, fiind necesară astfel micșorarea

cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta către

reclamanți.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții R.T., R.V., I.V., N.L. și N.D. și pârâta Primăria

comunei Măldăieni.

Prin decizia civilă nr. 4444 din 02

aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-au admis ambele recursuri, s-a casat decizia recurată și s-a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de recurs a reținut că nu au fost cercetate motivele de apel formulate

de Primăria comunei Măldăieni și nu s-a stabilit dacă terenul în litigiu a

făcut obiectul legilor fondului funciar, situație în care ar deveni incidente

prevederile art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, republicată.

S-a apreciat că în lipsa acestei

analize instanța de recurs nu poate analiza în recurs legalitatea deciziei

recurate.

Instanța de recurs a reținut, de

asemenea, că modul de soluționare a cererii reclamanților depinde de soluția ce

s-ar da în apelul formulat de pârâta Primăria comunei Măldăieni, motiv pentru

care, s-a apreciat că este necesară soluționarea împreună a celor două apeluri.

În rejudecare, apelul a fost

înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr.

5682/2/2009.

La data de 26 octombrie 2009, apelanta

Primăria Comunei Măldăieni a depus la dosar cerere de renunțare la judecata

apelului său (fila 26).

Față de actul procedural de

dispoziție menționat, raportat la principiul disponibilității, care guvernează

procesul civil, Curtea a făcut aplicarea art. 246 C. proc. civ., în sensul că a

luat act de renunțarea apelantei Primăria comunei Măldăieni la judecata

apelului, fără a mai fi analizate criticile aduse hotărârii instanței de fond.

Prin decizia civilă nr. 585 din 17

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a luat act de

renunțarea Primăriei comunei Măldăeni la judecata apelului.

A admis apelul declarat de

contestatorii I.V., N.D., N.L., R.T. și R.V. și de apelanta Primăria comunei

Măldăieni prin Primar împotriva sentinței civile nr. 580 din 14 mai 2007 a

Tribunalului Teleorman, în contradictoriu cu intimații Ministerul Finanțelor

Publice, D.G.F.P. Teleorman și Direcția de Sănătate Teleorman.

În consecință, s-a schimbat în parte

sentința civilă apelată, în sensul că s-a constatat îndreptățirea reclamanților

la măsuri reparatorii în echivalent, reprezentând echivalentul în lei a sumei

de 11.991 dolari SUA pentru suprafața de 3997 mp ce nu poate fi restituită în

natură și la suma de 13.911,7 lei pentru construcțiile demolate, sume ce vor fi

acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate și a fost obligată apelanta Primăria comunei

Măldăeni la 1900 lei cheltuieli de judecată către apelanții contestatori.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

Curtea a constatat că apelul formulat de către contestatori este fondat din

următoarele considerente:

Apelanții-contestatori au făcut

dovada că averea autorului lor a fost trecută în mod abuziv în proprietatea

statului prin procesul-verbal din 29 iunie 1956 (fila 11 - dosar nr.

2459/87/2004 al Tribunalului Teleorman, secția civilă) și prin sentința penală

nr. 878 din 17 septembrie 1958 (fila 10 - dosar nr. 2459/87/2004 al

Tribunalului Teleorman, secția civilă).

Această avere era compusă, potrivit

copiei din registrul agricol din anul 1956 (filele 56 - 59 din dosarul nr.

2459/87/2004 al Tribunalului Teleorman, secția civilă), din suprafața totală de

16,45 ha, din care loc de casă 0,57 ha.

În cadrul procedurii prevăzută de

Legea nr. 18/1991, apelanților-reclamanți li s-a reconstituit dreptul de

proprietate pentru suprafața de 14,45 ha, astfel cum rezultă din titlurile de proprietate nr. 4500020/2002 și nr. 4500196/2002, emise în temeiul acestei

legi.

Suprafața solicitată în prezenta cauză nu face parte din cea

reconstituită în procedura Legii nr. 18/1991, întrucât suprafețele de teren

confiscate ca urmare a condamnării politice și a neplății impozitelor nu au

făcut obiect al restituirii în temeiul legilor fondului funciar.

În mod corect, s-a reținut că recurenții

contestatori sunt persoane îndreptățite la restituire, în sensul Legii nr.

10/2001, pentru imobilul casă de locuit și terenul aferent de 1703 mp, precum

și pentru suprafața de 3997 mp teren intravilan și construcțiile preluate și

ulterior demolate.

În ceea ce privește suprafața de

teren de 3997 mp, ce nu poate fi restituită în natură, precum și construcțiile

demolate, instanța de fond avea obligația de a stabili întinderea măsurilor

reparatorii în echivalent ce se cuvin apelanților-reclamanți în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Asupra competenței instanței de

judecată, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în

natură, de a soluționa pe fond și notificarea persoanei îndreptățite, s-a

statuat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O astfel de soluție se impune și

pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin

restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra

eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la

unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată

a procedurii de restituire.

Prin urmare, în virtutea dreptului

său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, nelimitată în

această materie prin vreo dispoziție legală, prima instanță ar fi trebuit să

analizeze pretențiile reclamanților, ea nefiind limitată doar la posibilitatea

de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de

stabilire a despăgubirilor.

Cu toate acestea, instanța de fond

nu a stabilit întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanților în

temeiul Legii nr. 10/2001, prin soluția pronunțată generând reluarea

procedurilor cu caracter administrativ, ceea ce contravine principiului

soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, la care România a devenit parte.

Or, astfel cum rezultă din

rapoartele de expertiză efectuate chiar în cadrul judecății în primă instanță (filele

111-116 și 145), valoarea construcțiilor demolate se ridică la suma de

139.117.689 lei vechi ( 13.911,7 RON ), iar valoarea terenului în suprafață de

3997 mp, ce nu poate fi restituit în natură, este de 11.991 dolari SUA,

despăgubiri care se cuvin reclamantului potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat

că instanța de fond avea obligația de a stabili măsurile reparatorii prin

echivalent sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, în cuantumul stabilit prin expertiză, probă efectuată cu acordul

părților.

Prevederile art. 13 lit. a) din

Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor sunt pe deplin aplicabile, întrucât stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit prezentei legi

urmează să se facă de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei

Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor

referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Așa fiind, rezultă că prin adoptarea

acestei soluții nu ar fi nesocotite prevederile legii noi și nici atribuțiile

comisiei centrale.

Apelanții-reclamanți nu pot, însă,

primi despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru stupii de albine, întrucât,

aceștia nu sunt imobile prin încorporare în construcții, pentru a fi aplicabile

dispozițiile art. 6 din legea specială de reparație, ci sunt imobile prin

destinație ca urmare a încorporării în teren (fond) și nu în construcție.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată ce le-au fost acordate de către instanța de fond, acestea au fost

stabilite conform dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., reducerea lor fiind

necesară în raport de numărul capetelor de cerere admise.

Pentru considerentele arătate, curtea

de apel a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul

constatării că aceștia sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent;

au fost menține celelalte dispoziții ale sentinței, iar în baza art. 274 C.

proc. civ., a fost obligată apelanta Primăria comunei Măldăieni, ca parte

căzută în pretenții, la plata sumei de 1900 RON, cheltuieli de judecată către

apelanții contestatori, reprezentând onorariu apărător conform chitanței aflată

la dosar (fila 17) și onorariu expert, achitat la prima instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman,

criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

conform cărora, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal.

Pe cale de excepție, se invocă lipsa

calității procesuale pasive a D.G.F.P. Teleorman pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală presupune

existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este

titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală

activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același

raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Într-un proces, calitatea de pârât

poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a

recunoscut un drept.

Având în vedere faptul că singura obligație

stabilită de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sarcina D.G.F.P.

Teleorman - ca organ al Ministerului Finanțelor Publice, este acordarea

avizului, potrivit pct. 29.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii,

aprobate prin H.G. nr. 498/2003 „Avizul organelor teritoriale ale Ministerului

Finanțelor Publice, prevăzut de art. 29 din lege, vizează numai regimul

masurilor de restituire avute în vedere de art. 27, art. 28 și art. 33 din lege

și ca atare nu pot fi extinse și la celelalte situații”.

Se arată, în acest sens, că Primăria

comunei Măldăieni nu a solicitat D.G.F.P. Teleorman avizul pentru emiterea

dispozițiilor atacate.

Pe cale de excepție, se mai invocă

și lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în

această cauză, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 „In cazul în care unitatea deținătoare nu a

fost identificata, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data a care a

expirat termenul prevăzut la alin. (1), daca nu a primit comunicarea din partea

primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natura sau,

după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta

lege”.

Potrivit acestui text de lege,

calitate procesuală pasivă ar fi avut Statul Român.

În realizarea funcțiilor sale,

Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, atribuțiile prevăzute de H.G.

nr. 34/2009, care la art. 3 pct. 81 prevede: „Ministerul Finanțelor Publice

reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor,

precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume

propriu, în raporturi juridice dacă legea nu stabilește în acest scop un alt

organ”.

Întrucât, parte în această cauză

este Ministerul Finanțelor Publice și nu Statul Român, se solicită să se admită

excepția așa cum a fost formulată și motivată.

Pe fond, se susține că în mod greșit

instanța de apel a admis apelul declarat de contestatori și de Primăria comunei

Măldăieni prin Primar împotriva sentinței civile nr. 580 din 14 mai 2007

pronunțată în dosarul nr. 2450/87/2004 de Tribunalul Teleorman.

Examinând recursul prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru

considerentele ce succed:

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a D.G.F.P. Teleorman și a Ministerului Finanțelor

Publice în această cauză, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 580

din 14 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în dosarul

nr. 2450.1/87/2004 (nr. 1046/2007), instanța de fond a respins cererea

formulată împotriva D.G.F.P. Teleorman, Ministerului Finanțelor Publice și Direcției

de Sănătate Teleorman, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel, atât pârâta Primăria comunei Măldăieni, cât și reclamanții

persoane fizice, fără ca prin motivele de apel formulate să fie criticată

soluția instanței de fond sub aspectul reținerii lipsei calității procesuale

pasive a pârâților menționați, în cauză.

Prin decizia civilă nr. 799 din 30

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în

dosarul nr. 5820/2/2007, s-au respins ca nefondate apelurile declarate.

Instanța de apel a analizat, în

raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., decât punctele deduse

judecății prin cererile de apel, întrucât orice alte aspecte necriticate în

apel, rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în

discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat de ceilalți litiganți.

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recurs reclamanții-persoane fizice și pârâta Primăria comunei

Măldăieni.

Prin decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 4444 din 2 aprilie 2009, s-au admis recursurile

declarate, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr.

585 din 17 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în dosarul nr. 5682/2/2009, s-a luat act de renunțarea Primăriei comunei

Măldăieni la judecata apelului declarat, s-a admis apelul reclamanților; s-a

schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul constatării îndreptățirii

reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru suprafața de

3997 mp ce nu poate fi restituită în natură și pentru construcțiile demolate,

sume ce vor fi acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței și a fost obligată apelanta Primăria comunei Măldăieni

la 1900 lei cheltuieli de judecată către apelanții contestatori.

Înalta Curte constată că în ultimul

ciclu procesual, instanța de apel (în rejudecare) a schimbat în parte sentința

civilă apelată, în sensul constatării îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii

în echivalent bănesc și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, inclusiv

pe cele referitoare la respingerea cererii reclamanților formulată împotriva D.G.F.P.

Teleorman, Ministerului Finanțelor Publice și Direcției de Sănătate Teleorman

pentru lipsa calității procesuale pasive.

În acest context, referitor la recursul

declarat de

Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman

, instanța supremă constată că în raport de hotărârea

tribunalului și cea a curții de apel, care a dat câștig de cauză recurentului

pârât, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și

respingerea acțiunii reclamanților, acesta nu are niciun interes să exercite

calea de atac a recursului și să reformeze hotărârea atacată sub acest aspect.

Mai mult, recursul astfel formulat, apare ca fiind un recurs „

omisso medio

”

– inadmisibil, nefiind atacată cu apel hotărârea tribunalului sub aspectul

reținerii lipsei calității procesuale pasive a pârâților D.G.F.P. Teleorman,

Ministerul Finanțelor Publice și Direcția de Sănătate Teleorman, în această cauză.

În ceea ce privește ultima critică

formulată prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât

invocă generic, într-o singură propoziție, că în mod greșit instanța de apel a

admis apelul declarat de reclamanți, fără să arate motivele de casare sau de

modificare și dezvoltarea lor, ceea ce nu permite instanței de recurs efectuarea

unui control de nelegalitate asupra deciziei curții de apel.

Pentru toate aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat

de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Teleorman

.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de intimata-pârâtă Direcția de Sănătate

Publică Teleorman prin întâmpinarea depusă în recurs, Înalta Curte constată că

în raport de hotărârea instanței de fond și cea a curții de apel, prin care s-a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive și s-a respins acțiunea

reclamanților față de această pârâtă, intimata-pârâtă în cauză nu are nici un

interes să reitereze această excepție absolută, în recurs.

Având în vedere culpa procesuală a

recurentului-pârât, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., aceasta

va fi obligat să plătească suma de 300 lei cheltuieli de judecată către

intimații-reclamanți, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței nr. 338

din 8 septembrie 2010, depusă la dosar (fila 25).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman împotriva deciziei civile

nr. 585 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

ca nefondat.

Obligă pe recurentul pârât la plata

sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimații

reclamanți I.V., N.D., N.L., R.T. și R.V..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 septembrie 2010.