ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4509/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin plângerea formulată la data de 5 august 2004, petenții R.T., R.V., I.V., N.L. și N.D. au solicitat, în contradictoriu cu Primarul comunei Măldăieni și Primăria comunei Măldăieni, Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Teleorman și Direcția de Sănătate Publică a județului Teleorman, anularea Dispoziției nr. 567 din 8 iulie 2004 a Primarului comunei Măldăieni și a Dispoziției nr. 578 din 27 iulie 2004 de completare a Dispoziției nr. 567/2004 și în consecință, să se dispună restituirea în natură a suprafeței de 3000 mp teren intravilan situat în comuna Măldăieni, ce formează curtea căminului cultural; acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de 1000 mp pe care este amplasat căminul cultural.

In subsidiar, să se dispună acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de 4000 mp teren intravilan unde este amplasat căminul cultural și curtea acestuia. De asemenea, să se dispună restituirea în natură a suprafeței de 1700 mp teren, unde funcționează Dispensarul Uman al comunei Măldăieni, împreună cu imobilele amplasate pe aceasta: casă din cărămidă, anexe gospodărești și 120 stupi de albine. In subsidiar, în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, se solicită acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de 1700 mp, construcțiile de pe acest teren și cei 120 stupi de albine.

Prin sentința civilă nr. 1226 din 16 octombrie 2006, Tribunalul Teleorman a admis plângerea, a anulat dispozițiile nr. 567/2004 și nr. 578/2004 și în consecință, a obligat Primăria comunei Măldăieni și pe primarul acesteia să restituie în natură petenților casa de locuit în care a fost Dispensarul comunal și terenul aferent în suprafață de 1700 mp situate în comuna Măldăeni, județul Teleorman. Pentru celelalte bunuri ce nu pot fi restituite în natură s-a dispus să se procedeze conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniul proprietății. S-a respins cererea privind restituirea stupilor de albine, ca inadmisibilă. S-a respins ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără capacitate procesuală pasivă, cererea formulată împotriva D.G.F.P.

și a Direcției Sanitare Teleorman. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Primăria comunei Măldăeni și petenții - persoane fizice. Prin decizia civilă nr. 29 A din 5 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelurile formulate, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 580 din 14 mai 2007, Tribunalul Teleorman a admis, în parte, contestația formulată de reclamanții R.T., R.V., I.V., N.L. și N.D.

împotriva deciziilor nr. 567/2004 și nr. 578/2004 emise în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul comunei Măldăeni; a obligat pe Primarul comunei Măldăeni să restituie în natură contestatorilor imobilul casă de locuit în care s-a aflat Dispensarul comunal și terenul aferent în suprafață de 1703 mp, conform schiței la raportul de expertiză întocmit de expertul D.D., a stabilit dreptul contestatorilor la despăgubiri pentru terenul în suprafață de 3397 mp situat în intravilan, ce nu poate fi restituit în natură, precum și pentru construcțiile demolate; a respins cererea contestatorilor având ca obiect restituirea stupilor de albine sau acordarea de despăgubiri pentru aceștia; a respins cererea contestatorilor formulată împotriva pârâților D.G.F.P.

Teleorman, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția de Sănătate Teleorman pentru lipsa calității procesuale pasive; a obligat pârâta la 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanți. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții N.L. și N.D. și pârâta Primăria comunei Măldăieni. Prin decizia civilă nr. 799 din 30 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții reclamanți N.L. și N.D. și de pârâta Primăria comunei Măldăieni, reținând în esență, că despăgubirile pentru bunurile care nu pot fi restituite în natură nu se acordă de instanță, deoarece cuantumul final al acestora este stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor potrivit art. 13 și art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fiind esențial faptul că instanța a stabilit dreptul reclamanților de a primi despăgubiri pentru suprafața de 3397 mp teren și construcțiile demolate.

Reclamanții nu pot primi despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru stupii de albine, deoarece legea nu prevede acordarea unor despăgubiri pentru asemenea bunuri, ce sunt imobile prin destinație, ca urmare a unei încorporări în teren și nu în construcție, așa cum este definită noțiunea de imobile prin art. 6 din Legea nr. 10/2001. Instanța de fond a acordat reclamanților cheltuieli de judecată în raport de cererile care le-au fost admise potrivit art. 276 C. proc. civ., iar aprecierea acesteia cu privire la suma stabilită este reținută și de instanța de apel, deoarece o mare parte din cererile reclamanților au fost respinse, fiind necesară astfel micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta către reclamanți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții R.T., R.V., I.V., N.L. și N.D. și pârâta Primăria comunei Măldăieni. Prin decizia civilă nr. 4444 din 02 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-au admis ambele recursuri, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că nu au fost cercetate motivele de apel formulate de Primăria comunei Măldăieni și nu s-a stabilit dacă terenul în litigiu a făcut obiectul legilor fondului funciar, situație în care ar deveni incidente prevederile art. 8 teza a doua din Legea nr. 10/2001, republicată.

S-a apreciat că în lipsa acestei analize instanța de recurs nu poate analiza în recurs legalitatea deciziei recurate. Instanța de recurs a reținut, de asemenea, că modul de soluționare a cererii reclamanților depinde de soluția ce s-ar da în apelul formulat de pârâta Primăria comunei Măldăieni, motiv pentru care, s-a apreciat că este necesară soluționarea împreună a celor două apeluri. În rejudecare, apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5682/2/2009. La data de 26 octombrie 2009, apelanta Primăria Comunei Măldăieni a depus la dosar cerere de renunțare la judecata apelului său (fila 26). Față de actul procedural de dispoziție menționat, raportat la principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, Curtea a făcut aplicarea art. 246 C. proc.

civ., în sensul că a luat act de renunțarea apelantei Primăria comunei Măldăieni la judecata apelului, fără a mai fi analizate criticile aduse hotărârii instanței de fond. Prin decizia civilă nr. 585 din 17 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a luat act de renunțarea Primăriei comunei Măldăeni la judecata apelului. A admis apelul declarat de contestatorii I.V., N.D., N.L., R.T. și R.V. și de apelanta Primăria comunei Măldăieni prin Primar împotriva sentinței civile nr. 580 din 14 mai 2007 a Tribunalului Teleorman, în contradictoriu cu intimații Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Teleorman și Direcția de Sănătate Teleorman.

În consecință, s-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a constatat îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent, reprezentând echivalentul în lei a sumei de 11.991 dolari SUA pentru suprafața de 3997 mp ce nu poate fi restituită în natură și la suma de 13.911,7 lei pentru construcțiile demolate, sume ce vor fi acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost obligată apelanta Primăria comunei Măldăeni la 1900 lei cheltuieli de judecată către apelanții contestatori.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat că apelul formulat de către contestatori este fondat din următoarele considerente: Apelanții-contestatori au făcut dovada că averea autorului lor a fost trecută în mod abuziv în proprietatea statului prin procesul-verbal din 29 iunie 1956 (fila 11 - dosar nr. 2459/87/2004 al Tribunalului Teleorman, secția civilă) și prin sentința penală nr. 878 din 17 septembrie 1958 (fila 10 - dosar nr. 2459/87/2004 al Tribunalului Teleorman, secția civilă). Această avere era compusă, potrivit copiei din registrul agricol din anul 1956 (filele 56 - 59 din dosarul nr. 2459/87/2004 al Tribunalului Teleorman, secția civilă), din suprafața totală de 16,45 ha, din care loc de casă 0,57 ha.

În cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 18/1991, apelanților-reclamanți li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 14,45 ha, astfel cum rezultă din titlurile de proprietate nr. 4500020/2002 și nr. 4500196/2002, emise în temeiul acestei legi. Suprafața solicitată în prezenta cauză nu face parte din cea reconstituită în procedura Legii nr. 18/1991, întrucât suprafețele de teren confiscate ca urmare a condamnării politice și a neplății impozitelor nu au făcut obiect al restituirii în temeiul legilor fondului funciar. În mod corect, s-a reținut că recurenții contestatori sunt persoane îndreptățite la restituire, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul casă de locuit și terenul aferent de 1703 mp, precum și pentru suprafața de 3997 mp teren intravilan și construcțiile preluate și ulterior demolate.

În ceea ce privește suprafața de teren de 3997 mp, ce nu poate fi restituită în natură, precum și construcțiile demolate, instanța de fond avea obligația de a stabili întinderea măsurilor reparatorii în echivalent ce se cuvin apelanților-reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001. Asupra competenței instanței de judecată, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, de a soluționa pe fond și notificarea persoanei îndreptățite, s-a statuat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. Prin urmare, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, prima instanță ar fi trebuit să analizeze pretențiile reclamanților, ea nefiind limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de stabilire a despăgubirilor.

Cu toate acestea, instanța de fond nu a stabilit întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanților în temeiul Legii nr. 10/2001, prin soluția pronunțată generând reluarea procedurilor cu caracter administrativ, ceea ce contravine principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte. Or, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză efectuate chiar în cadrul judecății în primă instanță (filele 111-116 și 145), valoarea construcțiilor demolate se ridică la suma de 139.117.689 lei vechi ( 13.911,7 RON ), iar valoarea terenului în suprafață de 3997 mp, ce nu poate fi restituit în natură, este de 11.991 dolari SUA, despăgubiri care se cuvin reclamantului potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că instanța de fond avea obligația de a stabili măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în cuantumul stabilit prin expertiză, probă efectuată cu acordul părților. Prevederile art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor sunt pe deplin aplicabile, întrucât stabilirea cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit prezentei legi urmează să se facă de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Așa fiind, rezultă că prin adoptarea acestei soluții nu ar fi nesocotite prevederile legii noi și nici atribuțiile comisiei centrale. Apelanții-reclamanți nu pot, însă, primi despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru stupii de albine, întrucât, aceștia nu sunt imobile prin încorporare în construcții, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 6 din legea specială de reparație, ci sunt imobile prin destinație ca urmare a încorporării în teren (fond) și nu în construcție. În ceea ce privește cheltuielile de judecată ce le-au fost acordate de către instanța de fond, acestea au fost stabilite conform dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., reducerea lor fiind necesară în raport de numărul capetelor de cerere admise.

Pentru considerentele arătate, curtea de apel a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul constatării că aceștia sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent; au fost menține celelalte dispoziții ale sentinței, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta Primăria comunei Măldăieni, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 1900 RON, cheltuieli de judecată către apelanții contestatori, reprezentând onorariu apărător conform chitanței aflată la dosar (fila 17) și onorariu expert, achitat la prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., conform cărora, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal. Pe cale de excepție, se invocă lipsa calității procesuale pasive a D.G.F.P. Teleorman pentru următoarele considerente: Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). Într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept. Având în vedere faptul că singura obligație stabilită de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sarcina D.G.F.P.

Teleorman - ca organ al Ministerului Finanțelor Publice, este acordarea avizului, potrivit pct. 29.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 „Avizul organelor teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, prevăzut de art. 29 din lege, vizează numai regimul masurilor de restituire avute în vedere de art. 27, art. 28 și art. 33 din lege și ca atare nu pot fi extinse și la celelalte situații”. Se arată, în acest sens, că Primăria comunei Măldăieni nu a solicitat D.G.F.P. Teleorman avizul pentru emiterea dispozițiilor atacate.

Pe cale de excepție, se mai invocă și lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în această cauză, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 „In cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificata, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data a care a expirat termenul prevăzut la alin. (1), daca nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natura sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”.

Potrivit acestui text de lege, calitate procesuală pasivă ar fi avut Statul Român. În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, atribuțiile prevăzute de H.G. nr. 34/2009, care la art. 3 pct. 81 prevede: „Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ”. Întrucât, parte în această cauză este Ministerul Finanțelor Publice și nu Statul Român, se solicită să se admită excepția așa cum a fost formulată și motivată. Pe fond, se susține că în mod greșit instanța de apel a admis apelul declarat de contestatori și de Primăria comunei Măldăieni prin Primar împotriva sentinței civile nr. 580 din 14 mai 2007 pronunțată în dosarul nr. 2450/87/2004 de Tribunalul Teleorman.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Teleorman și a Ministerului Finanțelor Publice în această cauză, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 580 din 14 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în dosarul nr. 2450.1/87/2004 (nr. 1046/2007), instanța de fond a respins cererea formulată împotriva D.G.F.P. Teleorman, Ministerului Finanțelor Publice și Direcției de Sănătate Teleorman, pentru lipsa calității procesuale pasive. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât pârâta Primăria comunei Măldăieni, cât și reclamanții persoane fizice, fără ca prin motivele de apel formulate să fie criticată soluția instanței de fond sub aspectul reținerii lipsei calității procesuale pasive a pârâților menționați, în cauză.

Prin decizia civilă nr. 799 din 30 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 5820/2/2007, s-au respins ca nefondate apelurile declarate. Instanța de apel a analizat, în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., decât punctele deduse judecății prin cererile de apel, întrucât orice alte aspecte necriticate în apel, rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat de ceilalți litiganți. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții-persoane fizice și pârâta Primăria comunei Măldăieni. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4444 din 2 aprilie 2009, s-au admis recursurile declarate, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 585 din 17 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 5682/2/2009, s-a luat act de renunțarea Primăriei comunei Măldăieni la judecata apelului declarat, s-a admis apelul reclamanților; s-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul constatării îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru suprafața de 3997 mp ce nu poate fi restituită în natură și pentru construcțiile demolate, sume ce vor fi acordate în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost obligată apelanta Primăria comunei Măldăieni la 1900 lei cheltuieli de judecată către apelanții contestatori.

Înalta Curte constată că în ultimul ciclu procesual, instanța de apel (în rejudecare) a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul constatării îndreptățirii reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent bănesc și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței, inclusiv pe cele referitoare la respingerea cererii reclamanților formulată împotriva D.G.F.P. Teleorman, Ministerului Finanțelor Publice și Direcției de Sănătate Teleorman pentru lipsa calității procesuale pasive. În acest context, referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman , instanța supremă constată că în raport de hotărârea tribunalului și cea a curții de apel, care a dat câștig de cauză recurentului pârât, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii reclamanților, acesta nu are niciun interes să exercite calea de atac a recursului și să reformeze hotărârea atacată sub acest aspect.

Mai mult, recursul astfel formulat, apare ca fiind un recurs „ omisso medio ” – inadmisibil, nefiind atacată cu apel hotărârea tribunalului sub aspectul reținerii lipsei calității procesuale pasive a pârâților D.G.F.P. Teleorman, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția de Sănătate Teleorman, în această cauză. În ceea ce privește ultima critică formulată prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât invocă generic, într-o singură propoziție, că în mod greșit instanța de apel a admis apelul declarat de reclamanți, fără să arate motivele de casare sau de modificare și dezvoltarea lor, ceea ce nu permite instanței de recurs efectuarea unui control de nelegalitate asupra deciziei curții de apel.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman . În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intimata-pârâtă Direcția de Sănătate Publică Teleorman prin întâmpinarea depusă în recurs, Înalta Curte constată că în raport de hotărârea instanței de fond și cea a curții de apel, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și s-a respins acțiunea reclamanților față de această pârâtă, intimata-pârâtă în cauză nu are nici un interes să reitereze această excepție absolută, în recurs. Având în vedere culpa procesuală a recurentului-pârât, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., aceasta va fi obligat să plătească suma de 300 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței nr. 338 din 8 septembrie 2010, depusă la dosar (fila 25).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Teleorman împotriva deciziei civile nr. 585 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimații reclamanți I.V., N.D., N.L., R.T. și R.V.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2010.