ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2993/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2993/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cererii de revizuire de față:
Din examinarea actelor și lucrărilor
cauzei constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 2
septembrie 2008, B.D. și P.C.A.
au
solicitat, în temeiul art. 322 pct. 5 teza II
C. proc. civ., revizuirea
deciziei nr. 1250 din 27 martie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția civilă și proprietate
intelectuală.
In motivarea cererii, revizuenții au arătat că,
prin sentința
civilă nr. 1275 din 29 noiembrie 2000, Tribunalul
București, secția a III a civilă, a admis cererea formulată de
reclamanții-revizuenți în contradictoriu cu intimații - pârâți, prin care au
solicitat să se constate că Statul Român a deținut fără titlu
valabil imobilul situat în București,
nulitatea
contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931 din 16
ianuarie 1997 și nr. 554 din 18 decembrie 1996, încheiate între
pârâții
persoane fizice, în calitate de cumpărători, precum și
obligarea acestora să lase reclamanților imobilul în deplină
proprietate
și pașnică posesie.
Prin decizia nr. 265 A din 22 mai 2001, Curtea de
Apel
București, secția a III a
civilă, a admis apelurile declarate de
pârâții
I.D., I.C. și G.L.O. și a schimbat în parte sentința primei instanțe,
respingând capătul
de cerere privind
constatarea nulității absolute a contractelor
de vânzare-cumpărare, menținând celelalte dispoziții ale
sentinței.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia
atacată, a
admis recursul declarat de
pârâți cu referire la capătul de cerere
privind revendicarea imobilului, menționând în considerentele
deciziei că, respingând capătul de cerere privind
constatarea
nulității contractelor de
vânzare-cumpărare, instanța de apel
era
obligată să respingă cererea de revendicare și că există loc
de
desocotire între proprietarul aparent și proprietarul adevărat.
Prin decizia nr. 387A din 22 mai 2008, pronunțată
de
Curtea de Apel București, secția a
III a civilă, s-a admis
cererea de
revizuire formulată de reclamanți împotriva deciziei
nr. 265A din 22 mai 2002 a Curții de Apel
București și s-au
respins ca
nefondate apelurile declarate de pârâți, menținându-se soluția primei instanțe
cu privire la capătul de cerere privind
constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
Revizuenții au mai arătat, în esență, că sunt
întrunite
condițiile prevăzute de
art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece, decizia Înaltei Curți de Casație și
Justiție s-a
întemeiat pe decizia
Curții de Apel București, care a fost
modificată.
La data de 13 octombrie 2009, revizuenții au
depus la
dosar o cerere prin care au
adus la cunoștința instanței că
renunță la judecata cererii de
revizuire.
La termenul din 13 mai 2010, intimata I.L. a
invocat excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art. 2
alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin
raportare la
dispozițiile art. 44 alin. (2)
și (3) și art. 21 alin. (3) din Constituția
României, coroborate cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale.
Examinând cu prioritate admisibilitatea excepției
de
neconstituționalitate invocată de intimată, Înalta Curte
constată că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992,
republicată, Curtea
Constituțională decide asupra excepțiilor
ridicate în fața instanțelor
judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei
legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o
ordonanță în vigoare, care are legătură cu
soluționarea cauzei
în orice fază a
litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Cererea ce a făcut obiectul sesizării Înaltei
Curți este o
cerere de revizuire,
întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Cum în cadrul procedurii de judecare a unei
cereri de
revizuire nu se analizează
chestiuni care țin de fondul dreptului
dedus
judecății și cum, de altfel, revizuenții, în virtutea
principiului disponibilității, au renunțat la
judecata cererii, este
evident că
textul a cărui neconstituționalitate se invocă nu are
legătură cu
soluționarea cererii de revizuire.
In ceea ce privește cererea de renunțare la
judecată,
formulată de revizuenți, se
constată că potrivit art. 246 alin. (1)
C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe
oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie
prin cerere scrisă,
iar potrivit
alin. (3) al aceluiași articol, dacă renunțarea s-a făcut
după comunicarea cererii de chemare în judecată,
instanța, la
cererea pârâtului, va
obliga pe reclamant la cheltuieli.
In cauză, urmează a se lua act de faptul că
revizuenții au renunțat la judecată și, având în vedere că renunțarea s-a făcut
după comunicarea cererii de
revizuire, aceștia vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate
de intimata I.L.C.
, reprezentând onorariu de avocat, micșorat în
condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,
având
în vedere complexitatea
pricinii și munca îndeplinită de avocat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I
DE
Respinge cererea de sesizare a Curții
Constituționale cu
excepția de
neconstituționalitate invocată de intimata I.L
.
Ia act că
revizuenții B.D. și P.C.A.
au renunțat la
judecata cererii de revizuire a deciziei
nr. 1250 din 27 martie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s
ecția
civilă și de proprietate intelectuală.
Obligă revizuenții la plata sumei de 500 lei către
intimata
I.L.C., reprezentând onorariu avocat micșorat
conform art.
274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 13 mai 2010.