ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2993/2010

Asupra cererii de revizuire de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 2 septembrie 2008, B.D. și P.C.A. au solicitat, în temeiul art. 322 pct. 5 teza II C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1250 din 27 martie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și proprietate intelectuală.

In motivarea cererii, revizuenții au arătat că, prin sentința civilă nr. 1275 din 29 noiembrie 2000, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis cererea formulată de reclamanții-revizuenți în contradictoriu cu intimații - pârâți, prin care au solicitat să se constate că Statul Român a deținut fără titlu valabil imobilul situat în București, nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931 din 16 ianuarie 1997 și nr. 554 din 18 decembrie 1996, încheiate între pârâții persoane fizice, în calitate de cumpărători, precum și obligarea acestora să lase reclamanților imobilul în deplină proprietate și pașnică posesie. Prin decizia nr. 265 A din 22 mai 2001, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis apelurile declarate de pârâții I.D., I.C.

și G.L.O. și a schimbat în parte sentința primei instanțe, respingând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia atacată, a admis recursul declarat de pârâți cu referire la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, menționând în considerentele deciziei că, respingând capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel era obligată să respingă cererea de revendicare și că există loc de desocotire între proprietarul aparent și proprietarul adevărat.

Prin decizia nr. 387A din 22 mai 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, s-a admis cererea de revizuire formulată de reclamanți împotriva deciziei nr. 265A din 22 mai 2002 a Curții de Apel București și s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâți, menținându-se soluția primei instanțe cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Revizuenții au mai arătat, în esență, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a întemeiat pe decizia Curții de Apel București, care a fost modificată. La data de 13 octombrie 2009, revizuenții au depus la dosar o cerere prin care au adus la cunoștința instanței că renunță la judecata cererii de revizuire.

La termenul din 13 mai 2010, intimata I.L. a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la dispozițiile art. 44 alin. (2) și (3) și art. 21 alin. (3) din Constituția României, coroborate cu art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Examinând cu prioritate admisibilitatea excepției de neconstituționalitate invocată de intimată, Înalta Curte constată că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Cererea ce a făcut obiectul sesizării Înaltei Curți este o cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Cum în cadrul procedurii de judecare a unei cereri de revizuire nu se analizează chestiuni care țin de fondul dreptului dedus judecății și cum, de altfel, revizuenții, în virtutea principiului disponibilității, au renunțat la judecata cererii, este evident că textul a cărui neconstituționalitate se invocă nu are legătură cu soluționarea cererii de revizuire. In ceea ce privește cererea de renunțare la judecată, formulată de revizuenți, se constată că potrivit art. 246 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

In cauză, urmează a se lua act de faptul că revizuenții au renunțat la judecată și, având în vedere că renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de revizuire, aceștia vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata I.L.C. , reprezentând onorariu de avocat, micșorat în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere complexitatea pricinii și munca îndeplinită de avocat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I DE Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de intimata I.L . Ia act că revizuenții B.D. și P.C.A. au renunțat la judecata cererii de revizuire a deciziei nr. 1250 din 27 martie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s ecția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă revizuenții la plata sumei de 500 lei către intimata I.L.C., reprezentând onorariu avocat micșorat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2010.