ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5180/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Arges, secția civilă, reclamanta C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.S., obligarea acesteia la plata sumei de 300.000.000 lei reprezentând contravaloarea actualizată a părților sociale deținute de reclamantă în baza certificatului de proprietate seria A nr. 146126 din 01 octombrie 2002 emis de către pârâtă, precum și la plata daunelor morale în cuantum de 700.000 Euro, cu cheltuieli de judecată. In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că i-a fost emis certificatul de proprietate arătat mai sus, în baza căruia i se cuveneau de drept părțile sociale, însă, deși a întreprins demersuri pentru recuperarea lor, nu a ajuns la un rezultat cu pârâta, motiv pentru care solicită admiterea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 854/CM din 6 mai 2009, TribunalulArgeș, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M.- U.C.E.C.O.M. București. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanta a fost angajata pârâtei până la data de 08 septembrie 2003, când contractul de muncă a încetat ca urmare a pensionării, iar în anul 2002 s-a emis certificatul de proprietate, devenind astfel deținătoarea a 35526 părți sociale din capitalul social al P.S. și cum raporturile juridice dintre părți nu sunt raporturi juridice de muncă, ci raporturi patrimoniale rezultate din calitatea de proprietar a unei părți sociale din capitalul pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 85 din Statutul P.S., competența materială de soluționare a cauzei aparține Curții de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M.

București. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C.V. care, deși nu a fost întemeiat în drept, a putut fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că soluția de declinare a competenței de soluționare a cauzei este nelegală, deoarece acțiunea formulată se încadrează în dispozițiile Codului muncii și trebuia să fie soluționată de Tribunalul Argeș, fiind încălcate dispozițiile art. 21 din Constituția României privind accesul la justiție. A mai arătat că Statutul intimatei-pârâte este fals, nu este semnat de către recurenta-reclamantă și există pe rol sesizări penale în ceea ce-l privește pe numitul U.V., în calitate de reprezentant legal al intimatei-pârâte.

In ședința din 11 decembrie 2009, recurenta-reclamantă a înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 121 și art. 123 din Legea nr. 1/2005, față de dispozițiile art. 142 din Constituția României, raportat la soluția de declinare a competenței de soluționare a cauzei pronunțată de Tribunalul Argeș. Prin încheierea de ședință din 11 februarie 2010, Curtea de Apel Pitești, s ecția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale si pentru cauze cu minori si de familie, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv, aceea ca dispozițiile apreciate drept neconstituționale să fie în legătură cu prezenta cauză.

In acest sens, Curtea de Apel a reținut că singurul temei legal în baza căruia s-a pronunțat sentința instanței de fond este art. 85 din Statutul intimatei-pârâte, dispoziție legală cu privire la care recurenta-reclamantă nu a solicitat sesizarea Curții Constituționale. Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 13 din 19 ianuarie 2005, constatând că dispozițiile art. 121 din Legea nr. 1/2005 sunt constituționale, precum și legea în ansamblul său, privind organizarea și funcționarea cooperației.

Raportat la dispozițiile art. 121 din Legea nr. 1/2005, valabile și pentru dispozițiile art. 123 din aceeași lege, s-a reținut că critica de neconstituționalitate invocată nu poate fi însușită, deoarece dispozițiile legii ce fac obiectul controlului de constituționalitate sunt de natură să asigure atât funcționarea noului sistem de organizare și funcționare a cooperației, cât și garantarea corespunzătoare a dreptului de proprietate a tuturor cooperatorilor și a intereselor generale prin procedura instituită. Curtea nu a reținut nici criticile referitoare la ansamblul Legii nr. 1/2005, întrucât acestea reprezintă considerente ce nu intră în sfera controlului de constituționalitate care, conform art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, presupune raportarea prevederilor din legi la dispozițiile și principiile Constituției.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta, reiterând, prin motivele de recurs, argumentele expuse în invocarea excepției de constituționalitate, raportate la soluția de declinare a competenței pronunțată de Tribunalul Argeș. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: In drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această instanță decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Ca atare, în calea extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a instanței de control constituțional, va fi examinată respectarea, de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată, a cerințelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

In speță, având a aprecia asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă posibilă sesizarea, respectiv, dispozițiile invocate de către recurenta-reclamantă ca fiind neconstituționale nu au legătură cu cauza. Astfel, recurenta-reclamantă a invocat neconstituționalitatea art. 121 și art. 123 din Legea nr. 1/2005, apreciind că acestea încalcă dispozițiile constituționale conținute în art. 142 din Constituția României, însă dispozițiile art. 121 și art. 123 din Legea nr. 1/2005 se referă la organizarea și funcționarea A.N.C.M.

- U.C.E.C.O.M., iar dispozițiile art. 142 din Constituție privesc structura Curții Constituționale, astfel încât între acestea nu există nici un fel de contradicție. Or, ceea ce se contestă pe calea excepției de neconstituționalitate este legitimitatea unei norme din punctul de vedere al conformității ei cu Constituția, fapt ce presupune că acea normă vine în conflict cu legea supremă, lipsa contrarietății echivalând cu neîndeplinirea condiției de sesizare a Curții Constituționale. Fiind o chestiune prejudicială relativă la legitimitatea constituțională a legii aplicabile cauzei în care a fost invocată, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie, pe de o parte, pertinentă, adică să poarte asupra unei legi de care depinde soluționarea cauzei, iar pe de altă parte, soluționarea acesteia să influențeze soluționarea procesului în care a fost invocată.

Analizând textele legale contestate pe calea excepției prin raportare la obiectul cauzei, respectiv, acordarea de drepturi bănești, se constată că acestea nu au legătură cu prezenta cauză, iar o eventuală declarare a neconstituționalității nu ar avea nici o înrâurire asupra soluției ce se va pronunța în prezenta cauză. Or, excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții legale de care depinde efectiv judecata procesului în cadrul căruia au fost invocate, condiție introdusă de legiuitor în scopul de a evita sesizarea Curții Constituționale cu excepții dilatorii, ce au unică menire tergiversarea soluționării cauzelor.

Mai mult, deși recurenta-reclamantă invocă formal dispoziții legale presupus a fi în contradicție cu prevederile constituționale, în realitate, criticile acesteia vizează soluția de declinare a competenței de soluționare a cauzei, aspect ce nu poate forma obiect al controlului de constituționalitate, fiind o chestiune exclusiv de competența instanțelor de drept comun, ce poate fi supusă, eventual, reanalizării, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Pentru considerentele arătate, cum criticile îndreptate împotriva textelor legale atacate nu se circumscriu condițiilor de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.V.împotriva încheierii de ședință din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2010.