ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5180/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

16 noiembrie 2008 pe rolul

Tribunalului Arges, secția civilă, reclamanta

C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.S., obligarea acesteia la plata

sumei de 300.000.000 lei reprezentând contravaloarea actualizată a părților

sociale deținute de reclamantă în baza certificatului de proprietate seria A

nr. 146126 din 01 octombrie 2002 emis de către pârâtă, precum și la plata

daunelor morale în cuantum de 700.000 Euro, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că i-a fost emis certificatul

de proprietate arătat mai sus, în baza căruia i se cuveneau de drept părțile

sociale, însă, deși a întreprins demersuri pentru recuperarea lor, nu a ajuns

la un rezultat cu pârâta, motiv pentru care solicită admiterea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 854/CM din 6

mai 2009, TribunalulArgeș, secția

civilă, a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M.- U.C.E.C.O.M.

București.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanta a

fost angajata pârâtei până la data de 08 septembrie 2003, când contractul de

muncă a încetat ca urmare a pensionării, iar în anul 2002 s-a emis certificatul

de proprietate, devenind astfel deținătoarea a 35526 părți sociale din

capitalul social al P.S. și cum raporturile juridice dintre părți nu sunt

raporturi juridice de muncă, ci raporturi patrimoniale rezultate din calitatea

de proprietar a unei părți sociale din capitalul pârâtei, în temeiul

dispozițiilor art. 85 din Statutul P.S., competența materială de soluționare a

cauzei aparține Curții de Arbitraj de pe lângă A.N.C.M.-U.C.E.C.O.M. București.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamanta C.V.

care, deși nu a fost întemeiat în drept, a putut

fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că soluția

de declinare a competenței de soluționare a cauzei este nelegală, deoarece

acțiunea formulată se încadrează în dispozițiile Codului muncii și trebuia să

fie soluționată de Tribunalul Argeș, fiind încălcate dispozițiile art. 21 din

Constituția României privind accesul la justiție.

A mai arătat că Statutul intimatei-pârâte este fals, nu este semnat de

către recurenta-reclamantă și există pe rol sesizări penale în ceea ce-l

privește pe numitul U.V., în calitate de reprezentant legal al intimatei-pârâte.

In ședința din 11 decembrie 2009, recurenta-reclamantă a înțeles să

invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 121 și art. 123

din Legea nr. 1/2005, față de dispozițiile art. 142 din Constituția României,

raportat la soluția de declinare a competenței de soluționare a cauzei

pronunțată de Tribunalul Argeș.

Prin încheierea de ședință din 11

februarie 2010, Curtea de Apel Pitești, s

ecția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale

si pentru

cauze cu minori si de familie, a respins cererea de sesizare a

Curții Constituționale, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 29 din

Legea nr. 47/1992, respectiv, aceea ca dispozițiile apreciate drept

neconstituționale să fie în legătură cu prezenta cauză.

In acest sens, Curtea de Apel a reținut că singurul temei legal în baza

căruia s-a pronunțat sentința instanței de fond este art. 85 din Statutul

intimatei-pârâte, dispoziție legală cu privire la care recurenta-reclamantă nu

a solicitat sesizarea Curții Constituționale.

Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 13 din 19 ianuarie 2005,

constatând că dispozițiile art. 121 din Legea nr. 1/2005 sunt constituționale,

precum și legea în ansamblul său, privind organizarea și funcționarea

cooperației.

Raportat la dispozițiile art. 121 din Legea nr. 1/2005, valabile și

pentru dispozițiile art. 123 din aceeași lege, s-a reținut că critica de

neconstituționalitate invocată nu poate fi însușită, deoarece dispozițiile

legii ce fac obiectul controlului de constituționalitate sunt de natură să

asigure atât funcționarea noului sistem de organizare și funcționare a

cooperației, cât și garantarea corespunzătoare a dreptului de proprietate a

tuturor cooperatorilor și a intereselor generale prin procedura instituită.

Curtea nu a reținut nici criticile referitoare la ansamblul Legii nr. 1/2005,

întrucât acestea reprezintă considerente ce nu intră în sfera controlului de

constituționalitate care, conform art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992,

presupune raportarea prevederilor din legi la dispozițiile și principiile

Constituției.

Împotriva acestei soluții a declarat

recurs reclamanta,

reiterând, prin

motivele

de recurs, argumentele expuse în invocarea excepției de constituționalitate,

raportate la soluția de declinare a competenței pronunțată de Tribunalul Argeș.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

In drept, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această instanță decide

asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj

comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul

acestuia.

Instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra

constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea

modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Ca atare, în calea extraordinară de atac exercitată împotriva încheierii

prin care s-a respins cererea de sesizare a instanței de control

constituțional, va fi examinată respectarea, de către instanța care a pronunțat

hotărârea atacată, a cerințelor impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

In speță, având a aprecia asupra cererii de sesizare a Curții

Constituționale, instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 29

alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 atunci când a constatat că nu se impune

învestirea instanței de contencios constituțional cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate, nefiind întrunite cerințele textului legal care să facă

posibilă sesizarea, respectiv, dispozițiile invocate de către

recurenta-reclamantă ca fiind neconstituționale nu au legătură cu cauza.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat neconstituționalitatea art. 121 și

art. 123 din Legea nr. 1/2005, apreciind că acestea încalcă dispozițiile

constituționale conținute în art. 142 din Constituția României, însă

dispozițiile art. 121 și art. 123 din Legea nr. 1/2005 se referă la organizarea

și funcționarea A.N.C.M. - U.C.E.C.O.M., iar dispozițiile art. 142 din

Constituție privesc structura Curții Constituționale, astfel încât între

acestea nu există nici un fel de contradicție.

Or, ceea ce se contestă pe calea excepției de neconstituționalitate este

legitimitatea unei norme din punctul de vedere al conformității ei cu

Constituția, fapt ce presupune că acea normă vine în conflict cu legea supremă,

lipsa contrarietății echivalând cu neîndeplinirea condiției de sesizare a

Curții Constituționale.

Fiind o chestiune prejudicială relativă la legitimitatea constituțională

a legii aplicabile cauzei în care a fost invocată, excepția de

neconstituționalitate trebuie să fie, pe de o parte, pertinentă, adică să

poarte asupra unei legi de care depinde soluționarea cauzei, iar pe de altă

parte, soluționarea acesteia să influențeze soluționarea procesului în care a

fost invocată.

Analizând textele legale contestate pe calea excepției prin raportare la

obiectul cauzei, respectiv, acordarea de drepturi bănești, se constată că

acestea nu au legătură cu prezenta cauză, iar o eventuală declarare a

neconstituționalității nu ar avea nici o înrâurire asupra soluției ce se va

pronunța în prezenta cauză.

Or, excepția de neconstituționalitate poate viza numai acele dispoziții

legale de care depinde efectiv judecata procesului în cadrul căruia au fost

invocate, condiție introdusă de legiuitor în scopul de a evita sesizarea Curții

Constituționale cu excepții dilatorii, ce au unică menire tergiversarea

soluționării cauzelor.

Mai mult, deși recurenta-reclamantă invocă formal dispoziții legale

presupus a fi în contradicție cu prevederile constituționale, în realitate,

criticile acesteia vizează soluția de declinare a competenței de soluționare a

cauzei, aspect ce nu poate forma obiect al controlului de constituționalitate,

fiind o chestiune exclusiv de competența instanțelor de drept comun, ce poate

fi supusă, eventual, reanalizării, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

Pentru considerentele arătate, cum criticile îndreptate împotriva

textelor legale atacate nu se circumscriu condițiilor de admisibilitate ale

excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte, făcând aplicarea art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.V.împotriva

încheierii de ședință din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2010.