ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3418/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3418/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 52 din data de 26 ianuarie 2009

pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția penală, s-au dispus următoarele:

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr.

678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit.

c) C. pen.;

Condamnă inculpatul C.I., fiul lui I.

și B., la pedeapsa de 1 an si 6 luni închisoare, în condițiile art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., coroborat cu art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 13 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. raportat la art.

76 alin. (1) lit. b) C. pen.

Condamnă același inculpat la 2 ani

închisoare, în condițiile  art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen., coroborat cu art. 71 alin. (2) C. pen.

În baza art. 13 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 678/2001, teza finală, rap. la art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) C.

pen., rap. la art. 65 și art. 66 C. pen.

Interzice inculpatului drepturile

prev de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă

complementară, pe o perioadă de 1 an.

În baza art. 33 - 34 C. pen.

Contopește pedepsele aplicate în

pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare, pedeapsă principală, cu

interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen., ca pedeapsă accesorie,

precum și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a

II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară, în condițiile art. 66 C.

pen.

În baza art. 81 C. pen.

Suspendă condiționat executarea

pedepsei principale de 2 ani închisoare și stabilește un termen de încercare,

potrivit art. 82 C. pen., de 4 ani.

Atrage atenția inculpatului asupra

dispoz. art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen.,

Suspendă pedeapsa accesorie pe

perioada suspendării pedepsei principale.

Ia act că părțile vătămate D.M.D. și

I.C. nu s-au constituit părți civile în procesul penal.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc.

pen.

Obligă inculpatul la plata a 700 lei

cheltuieli judiciare statului, incluzând cheltuielile efectuate în faza

urmăririi penale a cauzei, precum și onorariile pentru avocații desemnați din

oficiu pentru părțile vătămate. Onorariile de avocat, de 200 lei total, vor fi

avansate din bugetul M.J.L.C.

Pentru a dispune în acest sens,

prima instanță a reținut următoarele:

În vara anului 2005, în municipiul

Sibiu, județul Sibiu, partea vatămată I.C. a cunoscut pe numiții P.C.D., zis C.,

L., zis D., S.D.G. și inculpatul C.I.

Astfel, partea vătămată a fost

abordată de numitul C. care i-a propus să meargă în străinătate, în Anglia, la

muncă, deoarece acolo are o cunoștință care îi poate asigura un loc de muncă

bine plătit. I.C. a fost de acord. La o terasă din Sibiu s-a întâlnit la un

moment dat cu I.C., care s-a interesat dacă cunoaște limba engleză, putându-i

intermedia un loc de muncă în Anglia.

Întrucât partea vătămată D.M.D.,

originară din Drobeta Turnu Severin, se afla la acel moment în Sibiu la bunica

sa, unde a cunoscut-o pe I.C., a fost în situația de a fi solicitată de

prietena sa C., potrivit declarației sale, să meargă în străinătate la muncă,

fiindu-i comunicat că locul de muncă este unul onorabil.

Deoarece D. era minoră Ia aceea

dată, neputând obține pașaport decât cu acordul tatălui său, cele două fete au

căzut de acord să inventeze faptul că au câștigat un concurs de limbi străine

și aveau șansa de a merge în Franța pentru un curs de aprofundare, în scopul

obținerii consimțământului părintelui minorei.

În acest sens, din probele

administrate, anume declarația minorei, I.C. i-a dat banii necesari pentru a

îndeplini formalitățile necesare obțineri pașaportului la Tr. Severin, I.C. venind

chiar în orașul menționat la minoră acasă pentru a-l convinge pe tatăl acesteia,

care și-a exprimat consimțământul sub forma unei declarații autentificate de

notarul public.

Deși la scurt timp tatăl părții

vătămate D.M.D. s-a răzgândit, minora, sub pretextul că vrea să meargă la o

colegă acasă să doarmă la aceasta, a plecat clandestin spre Sibiu. După toate

căutările întreprinse, potrivit declarației martorului D.I., inclusiv cu

ajutorul poliției, minora ajunsese deja în străinătate.

Revenind la Sibiu partea vătămată

minoră, însoțită de partea vătămată I.C. și numitul S.D.G., zis L.M., au plecat

cu mașina acestuia din urmă spre punctul de frontieră Nădlac, cu destinația

Anglia.

Având în vedere necesitatea

obținerii de vize pentru acest stat și lipsa acestora în ceea ce le privea pe

victime, cei trei au oprit pentru scurt timp în localitatea franceză Dieppe, de

unde urmau să se îmbarce pe feribotul ce transporta persoanele spre Anglia.

Aici, cazați la hotel, cele două fete au primit de la S. două pașapoarte

lituaniene falsificate pentru a putea trece spre Anglia.

Deși partea vătămată I.C. afirmă în

declarația sa că noaptea, din Anglia, a venit la hotel inculpatul C.I. și le-a

adus cele două pașapoarte falsificate, trezindu-le pe ambele părți vătămate,

obligându-le să memoreze datele din actele falsificate, depoziția sa sub acest

aspect este singulară, necoroborându-se cu declarația părții vătămate D.D.

Aceasta din urmă, în declarația dată la data de 29 noiembrie 2005, în

apropierea datei faptei, spre deosebire de declarația numitei I.C., dată la un

an de la momentul faptei, declară că pașapoartele false le-au fost date de

către S.D.G., nemenționând în vreun fel prezența inculpatului C.I. la hotelul

din portul Dieppe. Această contradicție este evidentă și sub aspectul că minora

nu precizează amănuntul trezirii în timpul nopții și o eventuală obligare a

memorării datelor din actele false. În plus, este imposibil ca la doar câteva

luni de la data faptelor minora să nu mai știe dacă peste noapte la hotelul din

Dieppe a rămas și C.I. pentru a pleca dimineața în Anglia, unde era stabilit

legal. Instanța nu poate reține astfel prezența inculpatului în această împrejurare

în condițiile în care o parte vătămată, audiată foarte aproape după momentul

faptei, nu declară astfel, neputându-se aprecia verosimil că a uitat amănunte

care cu siguranță ar fi marcat-o, spre deosebire de o altă parte vătămată, care

la un an de zile după evenimentele petrecute, precizează detalii

contradictorii.

Continuând firul evenimentelor, se

reține că autoritățile franceze, cu ocazia îmbarcării pe feribot, au descoperit

falsul din pașapoartele folosite de părțile vătămate, pe care le-au reținut

pentru cercetări la o secție de poliție. Ulterior, li s-a dat drumul celor două

fete, care au reluat legătura cu S. telefonic pentru instrucțiuni. Sunt puse în

legătură cu un anume R., care le înmânează pașapoarte false norvegiene, acte cu

care ajung în Anglia.

Pe insula Jersew se întâlnesc cu S. și

C., care le-au preluat cu mașina, transportându-le la o casă unde se mai aflau

și alte fete. Aici apare un personaj cu importanță pentru elucidarea

evenimentelor analizate, o anume R., prietena lui S.D.G., fostă prostituată în

Londra, în prezent ocupându-se cu plasarea altor fete la o locație clandestină

patronată de un cetățean turc.

În această fază a evenimentelor

descrise, declarațiile celor două părți vătămate sunt convergente, ambele

declarând că li s-a adus la cunoștință faptul că în realitate urmau să se

prostitueze în localul menționat.

Important de reținut este că I.C.,

potrivit declarației minorei, nu a părut surprinsă de ce urma să facă,

deplasându-se chiar în seara respectivă la localul cu pricina pentru prestarea

prostituției. Situația este justificată de faptul că numitul D. le-a reținut

pașapoartele românești, neputându-se întoarce în țară fără acte, în plus, fiind

în străinătate, nu știau să se descurce, drept pentru care au fost nevoite să

plătească o datorie către inculpat și ceilalți învinuiți în contul banilor

cheltuiți pentru aducerea acestora în Anglia.

Minora D.M.D. nu a suportat ideea

prostituării și a reușit în cele din urmă să fugă din locația amintită, într-o

noapte, ajungând la poliția locală, unde a povestit cele întâmplate,fiind

preluată de aceste autorități, asigurându-i-se un adăpost până s-a reușit

întocmirea actelor necesare repatrierii.

Situația recrutării celor două fete

și transportarea lor în Anglia, cu suportarea cheltuielilor necesare acestei operațiuni,

după cum rezultă din declarațiile părților vătămate, este confirmată de

declarația martorei D.I., o fată aflată în situația părților vătămate deja la

momentul aducerii acestora în locația în cauză.

Martora confirmă faptul că părților

vătămate li s-au luat pașapoartele de către numitul D., că li s-a cerut să se

prostitueze dacă vor să plece în România pentru a acoperi cheltuielile

efectuate de învinuiți pentru aducerea lor în Anglia precum și că, după

acoperirea sumelor solicitate prin practicarea prostituției celor în cauză li

s-au cerut sume suplimentare ca preț al libertății de deplasare.

Totodată, este confirmat faptul că

banii obținuți din practicarea prostituției erau împărțiți între patronul turc,

numita R. și grupul de învinuiri incluzându-l și pe inculpatul C.I.

Situația fugii minorei din locația

unde fusese dusă este confirmată de autoritățile engleze în răspunsul trimis

autorităților judiciare române.

Plecarea clandestină a minorei în

străinătate, împreună cu I.C., precum și evenimentele din Anglia, povestite de

minoră tatălui, sunt întărite de declarația martorului D.M.I.

Declarațiile martorilor A.A.R., A.A.R.

și I.G. nu privesc faptele inculpatului în raport de cele două părți vătămate,

primele două martore necunoscând nimic despre acțiunile inculpatului.

Sintetizând starea de fapt descrisă,

instanța reține ca dovedit faptul prezenței în Sibiu a inculpatului C. în vara

anului 2005, localitatea de origine, recrutarea cu concursul altor persoane a

numitei I.C. și colaborarea ulterioară cu aceasta în determinarea și a victimei

minore, D.M.D., să se alăture pentru deplasarea în străinătate, deplasare

acceptată prin înșelarea cu asigurarea unui loc de muncă, acțiuni având drept

scop exploatarea sexuală a celor două victime în vederea obținerii unor

însemnate sume de bani.

Din declarațiile părților vătămate,

coroborate cu declarația martorei D.I. și declarația martorului D.M.I.,

instanța reține că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de

trafic de persoane. Aceste fapte comise în împrejurările descrise mai sus,

anume colaborarea inculpatului C.I. cu alte persoane pentru recrutarea părților

vătămate I.C. și D.M.D., care ulterior au fost transportate în Anglia, sub

pretextul asigurării unor locuri de muncă onorabile, și determinarea acestora

să practice prostituția benevol sau forțat - în situația minorei - în scopul

obținerii de profit, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor

reglementate de art. 12 alin. (1) și art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001.

Pentru aceste considerente, se va pronunța condamnarea sa.

Pentru individualizarea judiciară a

pedepsei, în raport de contribuția inculpatului la comiterea faptelor, instanța

are în vedere următoarele:

Inculpatul nu a abordat personal pe

părțile vătămate în vederea recrutării lor în scopul exploatării acestora prin

practicarea prostituției, însă legătura acestuia cu ceilalți învinuiți care au

inițiat operațiunea este evidentă. Astfel, confirmarea propunerii numitului C. adresată

C.I., și așteptarea în Anglia a părților vătămate, precum și transportarea

acestora la o locație dinainte pută inclusiv sub aspectul operațiunilor

inițiate din acest loc, acolo existând și alte fete aduse în același scop, dar

și împărțirea profitului, acceptarea ca o altă persoană să rețină pașapoartele

victimelor, reprezintă acțiuni care caracterizează elementul material al

infracțiunii de trafic de persoane. Despre faptul că cea de-a I doua victimă

era minoră nu există îndoieli în condițiile în care inculpatul a cunoscut că I.C.

s-a ocupat de determinarea tatălui victimei pentru exprimarea consimțământului

necesar obținerii pașaportului.

Din probele dosarului, se mai reține

că partea vătămată I.C., deși traficată în scopul practicării prostituției, a

colaborat încă din țară cu învinuiții, fiind cea care l-a convins pe tatăl

minorei D.M.D. să își dea consimțământul pentru emiterea pașaportului, plătind

minorei banii necesari obținerii actului în cauză. Este important pentru

aprecierea contribuției inculpatului la comiterea infracțiunii prev. de art. 12

alin. (1) din Legea nr. 678/2001, să se rețină și faptul că partea vătămată I.C.

nu a formulat vreo opoziție cu privire la faptul că urma să se prostitueze,

acceptarea sa fiind descrisă de către minora parte vătămată, atitudine care

vine să întărească existența unei acceptări a celor întreprinse de inculpat și

ceilalți învinuiți. Însă, acceptarea practicării prostituției de către partea

vătămată nu absolvă de vinovăție pe inculpat, așa cum prevede art. 16 din legea

susmenționată.

În raport de cele de mai sus, precum

și de faptul că inculpatul nu a mai fost într-un raport juridic de conflict cu

legea penală anterior, neavând antecedente penale, făcându-se aplicarea

dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., se va reține circumstanța

atenuantă a comportamentului bun prealabil comiterii infracțiunii și se va da

eficiență prevederilor art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. în cazul infracțiunii

prev. de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, respectiv art. 76 alin. (1) lit.

b) pentru infracțiunea prev. de art. 13 alin. (1) și (3) din aceeași lege, cu

consecința coborârii pedepsei principale a închisorii sub minimul special.

În aceste condiții, pentru

infracțiunea de trafic de persoane în cazul părții vătămate I.C., majoră, instanța

va aplica inculpatului C.I. o pedeapsă principală de 1 an și 6 luni închisoare,

întemeiată pe texul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art.

74 lit. a) și art. 76 lit. c) C. pen., iar pentru aceeași infracțiune săvârșită

în raport de partea vătămată minoră, în lumina textelor art. 13 alin. (1) și (3)

din aceeași lege, cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen., o

pedeapsă de 2 ani închisoare, ambele cu aplicarea pedepsei accesorii a

interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen. rap. la art. 71 alin. (2) C. pen.

Întrucât cele două articole de lege

prevăd obligatoriu aplicarea și a pedepsei complementare a interzicerii unor

drepturi, definită de art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. pen., instanța

constată că, totuși, în cazul primei infracțiuni nu se poate aplica, nefiind

îndeplinită condiția ca pedeapsa aplicată să fie de minim 2 ani închisoare, cum

impune art. 65 alin. (3) C. pen., iar în cazul celei de-a doua fapte se va

dispune pedeapsa complemetară a interzicerii unor drepturi, anume cele prev. de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de un

an, în condițiile art. 66 C. pen.

Cele două infracțiuni de săvârșirea

cărora se face vinovat inculpatul C.I. sunt comise în concurs de infracțiuni,

urmând a se aplica tratamentul penal stipulat în dispozițiile art. 33 - 34 C.

pen., astfel încât, în urma contopirii pedepselor aplicate în pedeapsa cea mai

grea, inculpatul va executa o pedeapsă principală rezultantă de 2 ani

închisoare, menținându-se și pedepsele accesorie și complementară specificate.

Apreciind că inculpatul, infractor

primar, poate să își schimbe atitudinea în sensul respectării valorilor sociale

ocrotite de legea penală îndeosebi, scopul pedepsei putând fi atins și fără

executarea efectivă a pedepsei închisorii, fiind îndeplinite condițiile art. 81

C. pen. și ținând seama de contribuția efectivă la traficarea celor doua părți

vătămate, se va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei

principale pentru un termen de încercare de 4 ani.

Se va atrage atenția inculpatului asupra

consecințelor nerespectării condițiilor acestui beneficiu legal, potrivit art. 83

C. pen. Totodată, în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., se va suspenda și

pedeapsa accesorie dispusă pe perioada suspendării pedepsei închisorii.

Sub aspectul laturii civile a

cauzei, instanța constată că părțile vătămate nu s-au constituit părți civile

în cauza penală, de asemenea că partea vătămată minoră, nici personal, nici

prin reprezentantul legal nu a precizat vreo pretenție bănească.

Dată fiind soluția adoptată în

latura penală a cauzei, instanța reține că inculpatul are o culpă mixtă -

infracțională și procesuală - în determinarea efectuării de cheltuieli

judiciare de către stat pentru susținerea procedurii penale, încât devin

aplicabile dispozițiile art. 191 alin. (1) C. proc. pen., drept pentru care

inculpatul va fi obligat la plata acestor cheltuieli, de 700 lei, incluzând și

pe cele efectuate în faza urmăririi penale. Onorariile pentru avocații din

oficiu asigurați părților vătămate, victime în sensul Legii nr. 678/2001 ale

infracțiunii de trafic de persoane, vor fi avansate din bugetul M.J.L.C.

Împotriva sentinței inculpatul a

declarat apel.

În motivele de apel, sentința a fost

criticată pentru greșita condamnare, susținându-se că probele administrate nu

au confirmat pe deplin acuzațiile din rechizitoriu, și s-a solicitat achitarea

inculpatului în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 172 din data

de 17 iulie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția penală, a respins ca nefundat

apelul inculpatului.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța de apel a reținut următoarele:

Verificând hotărârea apelată pe baza

actelor și lucrărilor aflate la dosarul cauzei, se constată că prima instanță a

reținut o situație de fapt exactă, bazată pe un material probatoriu concludent

și just apreciat, în baza căruia faptele reținute în sarcina inculpatului -

apelant au fost încadrate în mod legal în prevederile infracțiunilor prevăzute

de art. 12 alin. (1) din Legea 678/2001 și respectiv art. 13 alin. (1) și (3)

din Legea nr. 678/2001.

Instanța de apel, apreciind că este

utilă cauzei completarea probatoriului în această fază procesuală, respectiv

audierea părților vătămate D.M.D. și I.C. pentru lămurirea exactă a situației

de fapt, a dispus citarea acestora și, la fel ca instanța de fond, a efectuat

numeroase demersuri pentru audierea nemijlocită a acestora, însă acest lucru nu

a fost posibil deoarece, ca și în faza de cercetare judecătorească, părțile

vătămate care au fost citate la adresele cunoscute, nu au fost găsite, din

procesele-verbale întocmite de Inspectoratul de Jandarmi Județean Mehedinți,

rezultând că numita I.C. este plecată din țară în Germania de mai mult timp,

iar D.M.D. este studentă în Timișoara, astfel încât, fiind citată de mai multe

ori cu mandat de aducere, nu s-a prezentat în fața instanței.

În raport de aceste împrejurări,

instanța a apreciat că se impune revenirea asupra probei încuviințate anterior,

acest aspect fiind și în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., care a decis

că dreptul unei persoane acuzate de săvârșirea unei fapte penale de a interoga

persoanele care îl acuză și de a obține convocarea și interogarea martorilor în

apărarea sa, în aceleași condiții în care au fost audiați martorii acuzării, nu

poate, pe de o parte, merge dincolo de orice limite materiale într-o situație

dată, iar pe de altă parte, prin convocarea acestui drept nu se poate ajunge la

blocarea desfășurării procedurii, mai ales în situația în care, în dosarul

cauzei există alte elemente concludente pentru soluționarea ei (cauza Calabro

c/Italie et Allemagne).

Ori, starea de fapt reținută de

prima instanță și vinovăția inculpatului pentru infracțiunile pentru care a

fost trimis în judecată, rezultă cu certitudine din probele administrate,

respectiv: declarațiile părților vătămate date în cursul urmăririi penale,

declarațiile martorilor D.I. și D.M.I. în cursul cercetării judecătorești,

Comisia Rogatorie efectuată în faza de urmărire penală, în sensul că inculpatul

C.I. a colaborat cu alte persoane pentru recrutarea părților vătămate I.C. și D.M.D.

care ulterior au fost transportate în Anglia sub pretextul asigurării unor

locuri de muncă onorabile și determinarea acestora să practice prostituția

benevol sau, în cazul minorei, forțat, în scopul obținerii de profit.

Astfel, din declarațiile părților

vătămate I.C. și D.M.D. rezultă că inculpatul C.I. le-a înmânat două pașapoarte

eliberate în fals de autoritățile lituaniene, iar după ce autoritățile statului

francez au constatat falsitatea pașapoartelor acestora, la indicația

inculpatului C.I. și a numitului S.D.G., s-au deplasat la Paris, unde au fost

cazate la un hotel, unde au primit din nou două pașapoarte eliberate de

autoritățile norvergiene, pe baza cărora au reușit să intre în Anglia, sub

identități false, tară viză, unde au fost cazate temporar în insula Jersew,

întâlnindu-se cu inculpatul C.I. și numitul S.D.G., care le-au dat bani pentru

a-și continua deplasarea în Portul Dever situat în apropierea Londrei și

obligate să practice prostituția.

Ca urmare, analiza de ansamblu a

aprecierilor date materialului probator cu ocazia soluționării cauzei de către

instanța de fond, infirmă susținerile formulate de inculpat în cadrul motivelor

de apel în sensul greșitei condamnări a acestuia pentru infracțiunile prevăzute

de art. 12 și 13 din Legea nr. 678/2001.

Este nefondat și motivul de apel

invocat de către apelantul - inculpat în sensul că există contradicții între

declarațiile părților vătămate, de natură să creeze un dubiu cu privire la

starea reală de fapt, îndoială care profită inculpatului, întrucât,

într-adevăr, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze

convingerea vinovăției inculpatului pe baze de probe sigure, certe, iar în

cauza de față, în mod corect s-a reținut că probele în acuzare au un caracter

cert și complet, neexistând astfel nici o îndoială în privința vinovăției

inculpatului, care ar impune aplicarea principiului „in dubio pro reo".

Din moment ce, din ansamblul

probelor administrate în cauză rezultă că inculpatul este autorul faptelor

pentru care a fost trimis în judecată, săvârșite în împrejurările descrise de

instanța de fond, împrejurarea invocată prin motivele de apel de către

inculpat, în sensul că părțile vătămate nu au fost audiate în mod nemijlocit de

către instanța de fond, că aceasta nu ar fi făcut toate demersurile necesare în

acest sens, nu poate infirma concluzia referitoare la vinovăția sa, în raport

și de aspectele menționate mai sus; altfel, ar însemna să se ignore celelalte

probe administrate în cauză, iar pe de altă parte, să se acorde aspectul

invocat de inculpat în apelul său, în sensul audierii părții vătămate în

absența acestuia, o valoarea probantă prestabilită, ceea ce ar fi inadmisibil,

în raport cu dispozițiile legale (de altfel, inculpatul a avut cunoștință de

existența începerii urmăririi penale și neaflându-se într-una din situațiile

prevăzute de lege în care prezența este obligatorie, a fost alegerea sa de a fi

sau nu prezent cu ocazia efectuării actelor de urmărire penală).

Așadar, constatăm că aprecierea dată

de prima instanță probelor administrate în cauză referitor la săvârșirea

infracțiunilor de către inculpat, este conformă criteriilor de evaluare a

probelor, reglementate în sistemul nostru procesual penal, neputându-se

considera că s-ar fi încălcat vreunul dintre principiile instituite în această

materie prin art. 1 - 4 C. proc. pen., art. 52 C. proc. pen. și art. 62 - 68 C.

proc. pen.

Reținând vinovăția inculpatului,

prima instanță a procedat în mod corect la condamnarea acestuia, iar la

individualizarea judiciară a pedepselor aplicate, a avut în vedere - în

totalitate - criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., orientându-se la un

cuantum al pedepselor care să aibă drept consecință recuperarea inculpatului,

deoarece ceea ce contează, în esență, este ca pedeapsa aplicată să-i arate inculpatului

că a greșit și să-l determine la reflecție, fără a fi percepută ca o răzbunare

din partea societății, motiv pentru care, prima instanță a apreciat în mod

corect că scopul educativ al pedepsei și prevenția generală pot fi atinse și

fără privarea de libertate, în condițiile suspendării condiționate a executării

pedepsei.

Din oficiu, în limitele caracterului

devolutiv al căii de atac de față, se constată legalitatea și temeinicia

celorlalte rezolvări juridice adoptate de prima instanță, astfel încât, apelul

declarat de inculpat este apreciat ca nefondat și, în baza art. 379 pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., apelantul - inculpat va fi obligat la plata sumei de 450 lei, cheltuieli

judiciare către stat, din care, 200 lei reprezintă onorariu avocat oficiu care

va fi suportat din fondurile M.J.L.C.

Împotriva deciziei inculpatul a

declarat prezentul recurs. Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată

următoarele:

- inculpatul, trimis în judecată în

stare de libertate, asistat de apărător ales, a fost ascultat de prima instanță

(fil. 48);

- inculpatul, asistat de apărători,

a fost prezent la dezbaterile în primă instanță (fil. 204). Având în vedere

imposibilitatea obiectivă de localizare și audiere a 3 persoane (propuse ca

martor în apărarea inculpatului - fil. 49) și a părților vătămate, pentru

găsirea cărora instanța a efectuat demersuri procedurale rezonabile, s-a dat

citire declarațiilor lor date la urmărirea penală, precum și declarațiilor date

de părțile vătămate în cursul urmăririi penale (fii. 204 verso), după care -

nefiind formulate alte cereri - s-a trecut Ia dezbateri și judecarea în fond a

cauzei penale;

- în apel, inculpatul a fost prezent

la 2 termene de judecată (fil. 31, fil.40), lipsind la dezbateri și judecarea

cauzei, pentru acesta prezentându-se apărătorul ales (fil. 53). Nu au fost

solicitate și administrate alte probe. Se constată că și instanța de apel a

depus diligente procedurale rezonabile pentru ascultarea nemijlocită a părților

vătămate, prin emiterea citațiilor și mandatelor de aducere a acestora (fil. 35,

39, 47, 48, etc);

- la soluționarea recursului

inculpatul nu s-a prezentat, nu au fost depuse motive scrise de recurs și nu au

fost formulate alte cereri ori solicitate alte probe;

- atât în primă instanță, cât și în apel,

s-a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.,

respectiv, art. 10 lit. c) C. proc. pen. Motivele de recurs au fost susținute

oral, cu ocazia dezbaterilor, fiind menționate în partea introductivă a prezentei

decizii.

În sinteză, a fost invocat cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. - susținându-se

că probele administrate nu au răsturnat prezumția de nevinovăție,

solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. - și

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. -

susținându-se că pedeapsa aplicată nu a fost corect individualizată, inculpatul

fiind la prima încălcare a legii penale.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru

motivele ce se vor arăta.

Este neîntemeiată critica

referitoare la pretinsa eroare gravă de fapt care ar fi condus, în opinia apărării,

la condamnarea inculpatului (solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c)

din C. proc. pen. „fapta nu a fost săvârșită de inculpat").

Conform art. 385

9

pct. 18

C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de

fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau

de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor

reținute cu probele administrate.

Apărarea inculpatului nu a arătat în

ce constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicție cu situația de

fapt reținută de prima instanță și, respectiv, confirmată de instanța de apel.

Motivarea apărării, afirmându-se, într-o modalitate generală, că nu sunt

suficiente probe în acuzare ori că probatoriul administrat nu a relevat cu

certitudine că inculpatul ar fi săvârșit faptele pentru care a fost trimis în

judecată, nu este, prin ea însăși, suficientă să justifice incidența cazului de

casare invocat.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei

probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor

administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanță, precum și cea de

apel, au motivat convingător situația de fapt și vinovăția inculpatului prin

coroborarea tuturor probelor administrate în cursul procesului penal (în faza

urmăririi penale și în faza judecății).

Este adevărat că inculpatul

beneficiază de „prezumția de nevinovăție", nefiind obligat să-și

dovedească nevinovăția (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor

judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii

vinovăției acestuia (art. 4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.).

Este însă deopotrivă adevărat că,

potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de

vinovăție, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

În înțelesul legii „a proba lipsa

lor de temeinicie", este un drept și o obligație procesuală care nu se

rezumă la simpla negare a vinovăției, la simpla negare a conținutului

informativ al unei probe ori la simpla negare a evaluării corecte a probelor de

către instanță.

În măsura în care inculpatul nu

reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumția de

nevinovăție a acuzatului este răsturnată, această prezumție având caracter

relativ, iar nu absolut.

Așa cum s-a menționat anterior - și

cum de altfel rezultă din expunerea motivelor de recurs - apărarea inculpatului

s-a limitat doar la afirmații generale, fără a se proba lipsa de temeinicie a

probelor în acuzare și fără a arăta, chiar la minimă suficiență, care probă

este în contradicție cu situația de fapt expusă în cele două hotărâri

judecătorești.

Condițiile în care părțile vătămate

au părăsit teritoriul României, traseul urmat și activitatea desfășurată de

către acestea în străinătate, precum și implicarea inculpatului în activitatea

infracțională, rezultă din declarația tatălui părții vătămate D.M.D., martorei

D.I., declarațiile părții vătămate D.M.D., ale părții vătămate I.C., martorilor

A.A.R. și A.A.R., toate coroborate cu probatoriul constând în înscrisuri

(inclusiv pașapoartele false), procese verbale de recunoaștere și documente

primite de la autoritățile judiciare ori diplomatice din străinătate.

În condițiile neinvocării de către

apărare a unor aspecte concrete de contrarietate între situația de fapt

reținută de instanțe, pe de o parte, și una sau mai multe probe care au condus

la stabilirea situației de fapt și vinovăției inculpatului, pe de altă parte,

se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Nu sunt îndeplinite nici condițiile

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

În situația în care inculpatul nu a

recunoscut săvârșirea faptelor, negând orice activitate susceptibilă a fi

încadrată juridic ca infracțiune, prima instanță a reținut în favoarea acestuia

circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) din C. pen.

(lipsa antecedentelor penale), precum și alte elemente apreciate ca favorabile

- neîncadrate expres în dispozițiile art. 74 C. pen. - cum ar fi contribuția

efectivă la săvârșirea faptelor, un anumit comportament al victimelor infracțiunilor

și, nu în ultimul rând, modalitatea concretă faptică în raport cu norma de

incriminare (pag. 7-8 a sentinței).

Toate acestea au justificat, în

opinia primei instanțe, soluția dispusă atât sub aspectul reducerii

substanțiale a pedepselor aplicate sub minimul special prevăzut de lege, cât și

sub aspectul modalității neprivative de executare a pedepsei rezultante în

varianta cea mai puțin severă (cea prevăzută de art. 81 C. pen.).

În consecință, Înalta Curte

apreciază ca nejustificată critica referitoare la modul de individualizare

judiciară a pedepsei, sub ambele aspecte: cuantum și modalitate de executare.

Față de cele reținute, Înalta Curte

- în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va

respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor

judiciare ocazionate de judecarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul C.I. împotriva Deciziei penale nr. 172 din 17 iulie 2009

a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru

acesta și sumele de câte 150 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat

din oficiu pentru intimatele părți vătămate D.M.D. și I.C., se vor avansa din

fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 octombrie 2009.