ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2339/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2339/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr.
3155 din 1 iulie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a
admis acțiunea promovată de reclamanta SC R.T.I. SRL și s-a dispus obligarea
pârâtei SC I. SA la plata sumei de 30.204.480.000 lei (ROL) cu titlu de preț
contractual, 15.603.380.080 lei penalități de întârziere și 523.023.600 lei
cheltuieli de judecată.
S-a respins cererea
reconvențională formulată de pârâtă și s-a admis cererea de chemare în garanție
a SC S.P. SRL, care a fost obligată la plata în favoarea pârâtei a sumei de
45.807.860.080 (ROL) despăgubiri și 481.619.600 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reținut că
potrivit contractului dintre părți, acestea au convenit să condiționeze
predarea-primirea utilajelor de plată în prealabil a avansului în cuantumul și
la termenul stipulat prin art. 4 pârâta neîndeplinindu-și întocmai obligațiile
asumate achitând în două tranșe doar suma de 89.109 dolari S.U.A. din avansul
de 300.000 dolari S.U.A., iar la data de 28 decembrie 2000 a încheiat
contractul pentru aceleași utilaje cu chemata în garanție căreia i-a achitat
1.100.000 dolari S.U.A.
Tribunalul a înlăturat
apărările pârâtei reținând din probatoriul administrat că la data încheierii
contractului nr. 907 din 10 iulie2000 bunul vândut nu era litigios, acestea devenind
litigios din octombrie 2000, reclamanta informând-o pe pârâtă ulterior despre
litigii.
În aceste condiții, în
temeiul articolului 969 C. civ., tribunalul a apreciat că este valabil încheiat
contractul nr. 907 din 10 decembrie 2000 câtă vreme nu s-a făcut dovada
anulării lui și prin urmare își produce efectele, fiind lipsit de relevanță
faptul că, pârâta a intrat în posesia utilajelor în baza contractului încheiat
cu chemata în garanție căreia i-a achitat prețul, situație în care pârâta în
temeiul articolului 969 C. civ. și art. 1073 C. civ., este obligată să-și
respecte obligațiile față de reclamantă, nefiind îndreptățită să invoce culpa
reclamantei pentru neredarea utilajelor.
Pentru aceleași considerente
a fost respinsă și cererea reconvențională formulată de SC I. SA.
Asupra cererii de chemare în
garanție, din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat evidenta
rea credință a chematei în garanție care, profitând că are acces la utilaje, a
încheiat cu SC I. SA contractul nr. 49 din 28 decembrie 2000, drept pentru care
a apreciat că pârâta are dreptul să solicite despăgubiri pentru repararea
prejudiciul în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ., constatându-se că sunt
întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei sentințe
au declarat apel pârâta și chemata în garanție.
Prin decizia comercială nr. 502
din 20 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a
anulat apelul chematei în garanție și cererea de suspendare, ca netimbrate, iar
apelul pârâtei a fost respins, ca nefondat, pârâta fiind obligată la plata
sumei de 12.360 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante SC R.T.I.
SRL București.
Pentru a pronunța această
decizie, Curtea a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 7378 din 4
decembrie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție s-a constatat
valabilitatea convenției încheiată la 18 februarie 2000 între SC R.T.I. SRL
București și SC S.P. SRL Tg. Jiu privind vânzarea-cumpărarea bunurilor și s-a
pronunțat hotărârea care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Reținând decizia Curții
Supreme de Justiție și sentința comercială nr. 5536 din 23 aprilie 2007 a
Tribunalului București, instanța de apel a admis că actul încheiat între SC R.T.I.
SRL București și SC S.P. SRL Tg. Jiu, la 18 februarie 2000, a fost valabil de
la data încheierii lui și nu la 4 decembrie 2002 cum a susținut pârâta SC I. SA
București.
Cererea privind constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 907 din 10 iulie
2000 a fost respinsă irevocabil, astfel că nu au fost reținute motivele conform
cărora la data vânzării, 10 iulie 2000, reclamanta nu era proprietara bunurilor
și că această calitate a fost dobândită ulterior, la 4 decembrie 2002.
În considerente s-a mai
reținut că a fost declarat nul contractul de vânzare-cumpărare nr. 49 din 28
decembrie 2000 dintre pârâtă și chemata în garanție, deoarece ambele părți
cunoșteau împrejurarea că dispun de un bun care aparținea reclamantei SC R.T.I.
SRL
S-a reținut, ca nefondată,
susținerea conform căreia prima instanță a soluționat greșit cererea de chemare
în garanție, în sensul că trebuia dispusă obligarea direct în favoarea
reclamantei a sumelor datorate de SC S.P. SRL Tg. Jiu, susținere respinsă în
raport de cadrul procesual stabilit de reclamantă și obiectul cauzei întemeiat
pe răspunderea contractuală a SC I. SA București, în baza art. 969 și 1073 C.
civ.
Raportat la convenția
părților în care s-a stipulat că livrarea bunului se va face după achitarea de
către cumpărătoarea SC I. SA București a avansului de 300.000 dolari S.U.A., nu
a fost reținut, ca întemeiat, motivul de apel privind posibilitatea obligării
pârâtei la plată numai după executarea obligației de livrare.
În privința dreptului
cumpărătorului de a suspenda plata în temeiul art. 1364 C. civ., Curtea a
reținut că această apărare nu poate fi primită în condițiile în care
apelanta-pârâtă a încheiat contractul nr. 49 din 28 decembrie 2000 cu chemata
în garanție și deci, nu a așteptat „până ce vânzătorul va face să înceteze
tulburarea”. Astfel, pârâta și-a asumat riscul contractării acelorași bunuri cu
un terț.
Cererea reconvențională a
fost respinsă pentru motivele care au stat la baza admiterii acțiunii, cu
precizarea că motivele expuse oral și legate de compensare nu au fost avute în
vedere prin prisma art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Cât privește apelul și
cererea de suspendare formulate de SC S.P. SRL Tg. Jiu acestea au fost anulate,
ca netimbrate, prin aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Nu au fost luate în considerare
susținerile chematei în garanție formulate prin administratorul judiciar
desemnat în procedura insolvenței prin sentința nr. 70 din 6 februarie 2006, cu
privire la scutirea de taxe de timbru, considerându-se că aceasta nu operează.
Împotriva deciziei pârâta SC
I. SA București a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia în
întregime, admiterea apelului și pe fond, respingerea acțiunii și admiterea
cererii reconvenționale, în drept fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 8
și 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului
pârâta invocă faptul că, deși a achitat o parte din avans, nu a primit în
schimb nici un utilaj din cele care au făcut obiectul contractului nr. 907 din
10 iulie 2000 încheiat cu reclamanta SC R.T.I. SRL București, faptul că reclamanta
nu a fost titulara dreptului de proprietate asupra activelor, ce au format
obiectul contractului, la data încheierii acestuia, ci abia la 4 decembrie 2002
când s-a pronunțat decizia nr. 7378 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În schimb, la încheierea
contractului nr. 49 din 28 decembrie 2000, SC S.P. SRL Tg. Jiu a făcut dovada
proprietății asupra bunurilor, prin prezentarea contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 975 din 31 mai 2000 încheiat între SC A.
SA Arad și SC S.P. SRL Tg. Jiu, precum și decizia nr. 1818 din 27 noiembrie
2000 a Tribunalului Arad, irevocabilă, prin care era anulată înscrierea
dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară a Judecătoriei Arad.
Recurenta reiterează critica
cu privire la necesitatea soluționării între reclamantă și chemata în garanție,
în mod direct, a chestiunilor legate de valorificarea bunurilor de către SC S.P.
SRL Tg. Jiu și care ar fi aparținut SC R.T.I. SRL București, întrucât între
cele două societăți există un raport juridic direct constatat prin hotărâri
judecătorești, cât și prin documente de la registrul comerțului.
Se mai relevă că, la momentul
înstrăinării, reclamanta-vânzătoare a ascuns împrejurarea că bunurile sunt
litigioase și a aflat doar după achitarea primei tranșe de 89.109 dolari S.U.A.,
din avans.
În fine, criticile se referă
inclusiv la cuantumul sumelor la care pârâta a fost obligată în primă instanță,
aflate în neconcordanță cu cele stabilite prin raportul de expertiză omologat
de instanță.
Astfel, suma cu titlu de
rest de plată este mai mare în raportul de expertiză decât cea la care pârâta a
fost obligată, în schimb, suma prevăzută cu titlu de penalități de întârziere
este dublul celei prevăzute de expertul contabil.
Față de recursul declarat de
pârâtă, reclamanta SC R.T.I. SRL București și-a exprimat poziția procesuală
printr-un înscris intitulat „concluzii scrise”, invocând excepția nulității și
inadmisibilitatea, excepții soluționate în ședința publică din 8 octombrie, în
sensul respingerii, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs permite încadrarea
acestora la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de altfel invocat și de recurentă.
Pe fond, intimata invocă
clauzele contractului încheiat la 10 iulie 2000 cu privire la modalitatea și
termenele de plată a prețului de către pârâtă, nerespectate de către aceasta,
ceea ce-i justifică vânzătoarei acțiunea de nepredare a bunului.
Cu privire la titlul de
proprietate asupra utilajelor ce fac obiectul contractului, se arată că, în mod
vădit netemeinic recurenta susține că la data vânzării recurenta nu era
proprietara bunurilor, afirmațiile sale fiind contrazise de hotărârile judecătorești
pronunțate între aceleași părți și evocate prin decizia din apel, precum și de
toate probele administrate.
Se arată că prin hotărârea
luată de Curtea Supremă de Justiție acest drept a fost recunoscut retroactiv,
iar înscrierea provizorie în cartea funciară a dreptului de proprietate al SC R.T.I.
SRL București a dobândit caracter definitiv ca efect retroactiv al
recunoașterii valabilității tranzacției vânzării, prin aceeași hotărâre a
instanței supreme.
În legătură cu invocarea
bunei-credințe a recurentei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu
chemata în garanție, intimata solicită respingerea pe lipsa obiectului,
întrucât prin hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat,
instanțele au lămurit decisiv identitatea realului proprietar al bunurilor,
sancționând necondiționat conduita ilicită manifestată de recurentă și chemata
în garanție, prin constatarea nulității contractului nr. 49/2000 și a actului
adițional nr. 2/2001.
Intimata mai arată că
acțiunea pe care a promovat-o împotriva pârâtei SC I. SA București are ca temei
juridic exclusiv răspunderea contractuală a recurentei, iar chemata în garanție
a fost atrasă în litigiu la inițiativa pârâtei, urmărind fără temei declinarea
răspunderii sale contractuale.
De asemenea, cu privire la
existența litigiilor legate de activul vândut recurenta a fost înștiințată, iar
contractul încheiat la 18 decembrie 2000 nu a fost în nici un fel influențat de
aceste litigii.
Cu privire la cuantumul
concret al despăgubirilor se arată că aceste critici au fost puse în discuție
pentru prima dată în recurs și deci motivul invocat este inadmisibil.
În subsidiar, critica este
nefondată, se arată că instanța de judecată a procedat la stabilirea debitului
datorat în raport de limitele învestirii prin acțiunea principală precizată.
Analizând recursul prin
prisma motivelor invocate se vor reține următoarele:
La data de 18 februarie 2000
asupra bunurilor în litigiu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare între
chemata în garanție SC S.P. SRL Tg. Jiu și reclamanta SC R.T.I. SRL București.
Ulterior, prin contractul nr.
907 din 10 iulie 2000, reclamanta SC R.T.I. SRL București i-a vândut aceleași
bunuri pârâtei SC I. SA București, vânzătoarea încasând o parte din preț.
Pentru diferență a promovat
acțiunea care face obiectul prezentului litigiu, în temeiul răspunderii civile
contractuale.
După încheierea contractului
nr. 907 din 10 iulie 2000, pârâta SC I. SA București, invocând împrejurarea că
vânzătoarea SC R.T.I. SRL București nu i-a predat bunurile, că aceasta nu este
proprietara lor, precum și caracterul litigios al acestora, încheie un nou
contract de vânzare-cumpărare având ca obiect aceleași bunuri, contractul nr. 49
din 28 decembrie 2000, cu SC S.P. SRL Tg. Jiu.
Între timp, SC R.T.I. SRL
București promovează o acțiune judecătorească pentru obligarea SC S.P. SRL Tg. Jiu
la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Acțiunea a fost respinsă
prin sentința nr. 73 din 20 ianuarie 2001, soluție menținută în apel, prin
decizia nr. 746 din 10 iulie 2001. Însă, prin decizia nr. 7378 din 4 decembrie
2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se admite recursul reclamantei și
drept consecință se admite acțiunea consolidându-se, prin urmare, cu efect
retroactiv, contractul încheiat la 18 februarie 2000, după cum bine a reținut
și instanța de apel.
În același timp, cererea în
constatarea nulității absolute a contractului nr. 907 din 10 iulie 2000 a fost
respinsă irevocabil prin decizia nr. 1402 din 9 aprilie 2008.
Prin urmare, în mod corect
s-a reținut existența unor hotărâri judecătorești care au statuat, cu puterea
lucrului judecat, faptul că este valabil încheiată convenția de vânzare prin
care recurenta SC R.T.I. SRL București a devenit proprietara bunurilor și,
deopotrivă, și cea prin care această societate a înstrăinat aceleași bunuri,
pârâtei SC I. SA București.
În consecință, acțiunea
având ca obiect obligarea la plata prețului în temeiul răspunderii civile
contractuale a fost legal admisă, criticile recurentei nefiind fondate, în baza
considerentelor mai sus reținute.
Așadar, litigiul se leagă
între părțile contractului, față de temeiul de drept invocat de recurentă, în
baza principiului disponibilității, iar nu între reclamantă și chemata în
garanție, cum greșit a susținut recurenta.
Se va reține, de asemenea,
corecta aplicare a dispozițiilor art. 1364 C. civ., pârâta având obligația de a
aștepta până la încetarea tulburării și nu să încheie un alt contract, la un
interval de timp foarte scurt, cu SC S.P. SRL Tg. Jiu, asumându-și riscul contractării
acelorași bunuri cu un terț.
Criticile cu privire la
cuantumul sumelor stabilite prin expertiza tehnică care a fost avută în vedere
de instanțele de fond vizează aspecte legate de netemeinicie și nu pot face
obiectul prezentului recurs, potrivit art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, afirmațiile
recurentei potrivit cărora recurenta nu a fost proprietara bunurilor este
contrazisă de hotărâri judecătorești irevocabile, iar în temeiul contractului
valabil încheiat, pentru nerespectarea modalității și termenelor de plată a
prețului, conform art. 969 C. civ., pârâta datorează sumele de bani la care a
fost obligată prin hotărâre.
Sub acest aspect, decizia
pronunțată în apel este legală și urmează a fi menținută, recursul pârâtei
urmând a fi admis doar în privința soluționării cererii de chemare în garanție
a SC S.P. SRL Tg. Jiu în legătură cu care instanța de apel urmează a verifica
incidența dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 și stadiul procedurii de
insolvență care a debutat prin sentința nr. 70 din 6 februarie 2006 împotriva
debitoarei SC S.P. SRL Tg. Jiu.
Prin urmare, în temeiul art.
304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei împotriva deciziei
comerciale nr. 502 din 20 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, care va fi
casată în sensul celor mai sus reținute, iar cauza va fi trimisă spre
rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
pârâta SC I. SA București împotriva deciziei nr. 502 din 20 noiembrie 2008 a
Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Casează decizia recurată și
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință
publică, astăzi 8 octombrie 2009.