ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4439/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 20 februarie 2009, R.M.A.

a solicitat instanței să soluționeze – în temeiul art. 67 lit. b) din Legea nr.

168/1999 – conflictul de drepturi creat în raporturile cu SC P.S.V.C. SA (fostă

SC P.S. SA) în sensul de a obliga pârâta la plata sumei de 12.004 lei,

reprezentând diferența dintre valoarea indemnizației de concediere plătită și

cea care trebuie acordată conform contractului colectiv de muncă, la nivel de

unitate.

Totodată, reclamantul a mai

solicitat, obligarea pârâtei la plata sumei de 901,67 lei, dobândă legală

pentru neachitarea la termen a obligațiilor susmenționate precum și a sumei de

1350 lei, reprezentând drepturi salariale restante, ajutor de toamnă – iarnă

pentru anii 2006 – 2007, plus 181,65 lei dobândă legală.

Investit în primă instanță Tribunalul

Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și

asigurări sociale, prin sentința nr. 622 din 7 aprilie 2009, s-a declarat

necompetent în soluționarea cauzei de față și a stabilit competența teritorială

exclusivă a Tribunalului București căreia i-a trimis dosarul în vederea continuării

judecății.

Pentru a decide astfel, Tribunalul

Arad, a motivat că în materia dreptului muncii, legea specială este Legea nr.

168/1999 iar legea generală, Codul muncii care, în art. 249 dispune că

procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin legea

specială, de strică interpretare.

Faptul că se mai arată, legea

specială este mai veche iar cea generală mai nouă, nu prezintă relevanță, atâta

vreme cât cea din urmă nu o mai poate modifica sau abroga pe cea dintâi, în

absența unor prevederi neechivoce, iar nu cum este cea de la art. 298 alin. (2)

pct. 10 C. muncii unde se arată că pe data intrării în vigoare a acestuia se

abrogă orice dispoziții contrare.

Că este așa, conchide prima

instanță, o demonstrează și faptul că deși prin Legea nr. 261/2007 s-au adus

modificări și completări Legii nr. 168/1999 acestea nu vizează și prevederile

art. 72, în discuție, or nu există nici o rațiune pentru care acesta să fi fost

păstrat în aceeași formă, dacă legiuitorul ar fi considerat că trebuie

înlăturat de la aplicare.

La rândul său, Tribunalul București,

secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a declarat

necompetent teritorial în soluționarea cauzei de față, prin sentința nr. 6694

din 29 octombrie 2009, declinându-și competența în favoarea Tribunalului Arad,

astfel că ivindu-se conflictul negativ de competență între două tribunale care

nu se găsesc în circumscripția aceleiași curți de apel, cauza a fost înaintată

în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înaltei Curți

de Casație și Justiție, pentru a stabili instanța competentă.

Se constată că cea de-a doua

hotărâre privind declinarea competenței este cea legală.

Astfel, acțiunea formulată de R.M.A.

are ca obiect, așa cum s-a arătat, soluționarea unui conflict de drepturi ivit

între reclamant, în calitate de fost angajat și SC P.S.V.C. SA, în calitate de

angajator, constând în plata unor diferențe bănești reprezentând – drepturi

salariale restante și respectiv indemnizația de concediere, cu dobânzile

aferente.

În stabilirea instanței competente

teritorial să soluționeze cauza de față, trebuie corect interpretate

dispozițiile legale ce vizează aplicarea legilor în timp, în funcție de

succesiunea acestora.

Astfel, este adevărat că art. 72 al

Legii nr. 168 din 12 noiembrie 1999 „privind soluționarea conflictelor de

muncă” prevedea că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de

drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție

își are sediul unitatea.

Textul a fost însă abrogat implicit

prin noile reglementări ale art. 284 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) care

în alin. (1) dispune că judecarea conflictelor de muncă este de competența

instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă iar în alin. (2)

statuează că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se

adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are

domiciliul sau reședința ori, după caz,, sediul.

Corelativ, art. 298 alin. (2) teza

finală din același act normativ, dispune abrogarea oricăror dispoziții

contrare.

Tot astfel, aceste prevederi urmează

a se corela cu art. 291 C. muncii și respectiv art. 82 din Legea nr. 168/1999,

conform cărora dispozițiile acestor legi, referitoare la soluționarea

conflictelor de muncă se completează cu prevederile Codului de procedură

civilă.

Potrivit art. 725 alin. (1) din

acest cod, dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării

ei în vigoare inclusiv proceselor în curs de judecată începute sub legea veche

precum și executărilor silite începute sub acea lege.

Or, așa cum corect a reținut cea de

a 2-a instanță sesizată, alegerea între cele două criterii alternative de

stabilire a competenței teritoriale aparține reclamantului care are a opta

între instanța domiciliului sau reședinței sale, în speță, ambele situate pe

raza teritorială a Tribunalului Arad.

În consecință, conflictul legilor în

timp, se soluționează potrivit principiului imediatei aplicațiuni a legilor

noi.

Ca atare, ultimul act normativ (în

speță, Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, cu modificările operate prin Legea

nr. 329/2009, Legea nr. 331/2009, O.U.G. nr. 4/2010, Legea nr. 41/2010 și Legea

nr. 49/2010) va guverna atât procesele în curs de judecată, cât și cele născute

din fapte anterioare noii legi, dar promovate după apariția acesteia.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea

Tribunalului Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Arad.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14

septembrie 2010.