ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4439/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 20 februarie 2009, R.M.A. a solicitat instanței să soluționeze – în temeiul art. 67 lit. b) din Legea nr. 168/1999 – conflictul de drepturi creat în raporturile cu SC P.S.V.C. SA (fostă SC P.S. SA) în sensul de a obliga pârâta la plata sumei de 12.004 lei, reprezentând diferența dintre valoarea indemnizației de concediere plătită și cea care trebuie acordată conform contractului colectiv de muncă, la nivel de unitate. Totodată, reclamantul a mai solicitat, obligarea pârâtei la plata sumei de 901,67 lei, dobândă legală pentru neachitarea la termen a obligațiilor susmenționate precum și a sumei de 1350 lei, reprezentând drepturi salariale restante, ajutor de toamnă – iarnă pentru anii 2006 – 2007, plus 181,65 lei dobândă legală.

Investit în primă instanță Tribunalul Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 622 din 7 aprilie 2009, s-a declarat necompetent în soluționarea cauzei de față și a stabilit competența teritorială exclusivă a Tribunalului București căreia i-a trimis dosarul în vederea continuării judecății. Pentru a decide astfel, Tribunalul Arad, a motivat că în materia dreptului muncii, legea specială este Legea nr. 168/1999 iar legea generală, Codul muncii care, în art. 249 dispune că procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin legea specială, de strică interpretare.

Faptul că se mai arată, legea specială este mai veche iar cea generală mai nouă, nu prezintă relevanță, atâta vreme cât cea din urmă nu o mai poate modifica sau abroga pe cea dintâi, în absența unor prevederi neechivoce, iar nu cum este cea de la art. 298 alin. (2) pct. 10 C. muncii unde se arată că pe data intrării în vigoare a acestuia se abrogă orice dispoziții contrare. Că este așa, conchide prima instanță, o demonstrează și faptul că deși prin Legea nr. 261/2007 s-au adus modificări și completări Legii nr. 168/1999 acestea nu vizează și prevederile art. 72, în discuție, or nu există nici o rațiune pentru care acesta să fi fost păstrat în aceeași formă, dacă legiuitorul ar fi considerat că trebuie înlăturat de la aplicare.

La rândul său, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a declarat necompetent teritorial în soluționarea cauzei de față, prin sentința nr. 6694 din 29 octombrie 2009, declinându-și competența în favoarea Tribunalului Arad, astfel că ivindu-se conflictul negativ de competență între două tribunale care nu se găsesc în circumscripția aceleiași curți de apel, cauza a fost înaintată în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a stabili instanța competentă. Se constată că cea de-a doua hotărâre privind declinarea competenței este cea legală. Astfel, acțiunea formulată de R.M.A. are ca obiect, așa cum s-a arătat, soluționarea unui conflict de drepturi ivit între reclamant, în calitate de fost angajat și SC P.S.V.C.

SA, în calitate de angajator, constând în plata unor diferențe bănești reprezentând – drepturi salariale restante și respectiv indemnizația de concediere, cu dobânzile aferente. În stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze cauza de față, trebuie corect interpretate dispozițiile legale ce vizează aplicarea legilor în timp, în funcție de succesiunea acestora. Astfel, este adevărat că art. 72 al Legii nr. 168 din 12 noiembrie 1999 „privind soluționarea conflictelor de muncă” prevedea că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.

Textul a fost însă abrogat implicit prin noile reglementări ale art. 284 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) care în alin. (1) dispune că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă iar în alin. (2) statuează că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz,, sediul. Corelativ, art. 298 alin. (2) teza finală din același act normativ, dispune abrogarea oricăror dispoziții contrare. Tot astfel, aceste prevederi urmează a se corela cu art. 291 C. muncii și respectiv art. 82 din Legea nr. 168/1999, conform cărora dispozițiile acestor legi, referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

Potrivit art. 725 alin. (1) din acest cod, dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare inclusiv proceselor în curs de judecată începute sub legea veche precum și executărilor silite începute sub acea lege. Or, așa cum corect a reținut cea de a 2-a instanță sesizată, alegerea între cele două criterii alternative de stabilire a competenței teritoriale aparține reclamantului care are a opta între instanța domiciliului sau reședinței sale, în speță, ambele situate pe raza teritorială a Tribunalului Arad. În consecință, conflictul legilor în timp, se soluționează potrivit principiului imediatei aplicațiuni a legilor noi. Ca atare, ultimul act normativ (în speță, Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, cu modificările operate prin Legea nr. 329/2009, Legea nr. 331/2009, O.U.G.

nr. 4/2010, Legea nr. 41/2010 și Legea nr. 49/2010) va guverna atât procesele în curs de judecată, cât și cele născute din fapte anterioare noii legi, dar promovate după apariția acesteia. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Tribunalului Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2010.