ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1663/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La 8 ianuarie 2007, reclamanții C.G. și C.K.

au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca,

Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român prin Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca, C.A. și C.M.L., solicitând să se constate că:

- statul le-a preluat fără titlu valabil

imobilul situat în Cluj-Napoca;

- actul de vânzare-cumpărare nr. 40332

din 19 ianuarie 2001, încheiat între primul pârât și ultimii 2 pârâți, este

lovit de nulitate absolută.

În motivarea cererii, întemeiată pe art.

1, art. 2 alin. (1) lit. i) și alin. (2), art. 21 alin. (5) și art. 45 din

Legea nr. 10/2001 și art. III din Legea nr. 246/2005, reclamanții au susținut

că:

- sunt proprietari tabulari ai imobilului

menționat, pe care l-au dobândit în anul 1983, conform prevederilor Legii nr.

4/1973;

- în anul 1989, acest imobil a fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, o cotă de ½ fără plată,

iar cealaltă cotă de ½ cu plata unei despăgubiri derizorii, de numai

14.000 lei;

- ulterior preluării, în cartea funciară

au rămas în continuare înscriși ca proprietari tabulari;

- prin Dispoziția nr. 3538 din 7

octombrie 2004, Primarul Municipiului Cluj-Napoca le-a respins notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001;

- au atacat această dispoziție și în cursul procesului,

respectiv la 7 decembrie 2006, au aflat, din întâmpinarea depusă de partea

adversă, despre existența contractului de vânzare-cumpărare contestat (încheiat

conform prevederilor Legii nr. 112/1995), care nu este înscris în cartea

funciară;

- potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, republicată, Decretul nr.

223/1974 nu poate constitui titlu valabil de preluare a unui imobil;

- înstrăinarea imobilului către chiriași

este așadar contrară Legii nr. 112/1995 [care, potrivit alin. (4) al art. 1 din

H.G. nr. 20/1996, introdus prin H.G. nr. 11/1997, nu se aplică locuințelor

preluate de stat fără titlu] și a avut loc ulterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001;

- în raport de datele înscrise în cartea

funciară, pârâții subdobânditori au fost de rea credință deoarece și-au asumat

riscul cumpărării de la un neproprietar.

Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentința

civilă nr. 2807 din 2 aprilie 2007, și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului Cluj, pe considerentul că, față de temeiul juridic invocat de

reclamanți, în speță sunt operante normele de competență prevăzute de legea

specială, respectiv art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Tribunalul Cluj, secția civilă, prin

sentința nr. 578 din 30 octombrie 2008, a respins excepțiile referitoare la

necompetența materială și prescripția dreptului la acțiune.

Totodată, tribunalul a admis în parte

acțiunea, a constatat că apartamentul nr. 7 din imobilul situat în Cluj-Napoca,

a fost preluat abuziv de către Statul Român, a respins ca neîntemeiată cererea

de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a

apartamentului menționat și i-a obligat pe reclamanți să le plătească pârâților

C.A. și C.M.L. suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a reținut că:

- prin contractul de vânzare-cumpărare

contestat, încheiat la 19 ianuarie 2001, Statul Român (prin Consiliul Local al

Municipiului Cluj-Napoca) a înstrăinat pârâților C.A. și C.M.L. apartamentul în

discuție, proprietate tabulară a reclamanților, preluat de vânzător în baza

Decretului nr. 223/1974;

- potrivit clauzei prevăzute la art. 18,

acest contract urma să-și producă efectele cu începere de la 30 mai 2001;

- deoarece termenul suspensiv menționat

s-a împlinit ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt

incidente dispozițiile art. III din Legea nr. 245/2005, care atribuie

tribunalului competența soluționării cererilor de anulare a unor asemenea

contracte în primă instanță;

- acțiunea dedusă judecății a fost introdusă

în termenul special de prescripție de un an prevăzut de textul amintit, care a

început să curgă la 7 decembrie 2006, când, pe parcursul soluționării unui alt

dosar, reclamanții au aflat despre existența contractului de vânzare-cumpărare

contestat;

- în raport de prevederile art. 2 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

Decretul nr. 223/1974 nu constituie titlu valabil pentru preluarea imobilelor

cu destinație de locuințe;

- drept consecință, la data încheierii

contractului contestat nu erau îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr.

112/1995;

- pe de altă parte, cu minime diligențe,

pârâții cumpărători ar fi putut constata că în cartea funciară imobilul este

înscris pe numele reclamanților;

- din probele administrate în cauză

rezultă însă că pârâții cumpărători au fost de bună credință, conduita

reclamanților, în sensul că nu vor emite pretenții cu privire la imobil,

creându-le convingerea fermă că încheie contractul cu adevăratul proprietar;

- pasivitatea reclamanților, care nu au

formulat o cerere de retrocedare în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi

interpretată în sensul că imobilul nu ar fi intrat sub incidența acestui act

normativ, ci a întărit convingerea pârâților cumpărători cu privire la

dezinteresul proprietarilor tabulari de a-și revendica apartamentul.

Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie, prin decizia nr. 168

din 19 mai 2009, a admis apelurile declarate de reclamanți și pârâți, a anulat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Cluj-Napoca.

S-a reținut că:

- potrivit art. 1022 C. civ., termenul

suspensiv nu afectează existența obligațiilor contractuale, ci vizează exclusiv

exigibilitatea lor, astfel că data încheierii unui contract nu trebuie

confundată cu data la care părțile au stabilit că acest acord va începe să-și

producă efectele;

- față de conținutul art. 18 al

contractului contestat, data de „30 mai 2000” are semnificația juridică a unui

termen suspensiv;

- nu s-a făcut dovada că data de „19

ianuarie 2001” a fost trecută în mod mincinos și că încheierea contractului ar

fi avut loc ulterior datei de referință prevăzută de art. III din Titlul I al

Legii nr. 247/2001, respectiv 14 februarie 2001;

- în atare situație, contractul contestat

intră sub incidența art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/200, astfel că instanța

competentă trebuie să fie determinată conform dispozițiilor generale în materie

(art. 1-2 C. proc. civ.);

- deoarece, potrivit susținerilor

părților, la data pornirii procesului valoarea de circulație a imobilului era

sub 500.000 lei (Ron), competența soluționării pricinii în primă instanță

revenea judecătoriei, și nu tribunalului;

- așadar, în cauză au fost încălcate

normele imperative de competență prevăzute de art. 159 pct. 2 C. proc. civ.,

iar, potrivit art. 105 alin. (1) din același cod, o asemenea încălcare atrage

nulitatea absolută a hotărârii apelate.

Reclamanții au declarat recurs, prin care

au solicitat casarea ultimei hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la

Curtea de Apel Cluj.

În motivarea recursului, întemeiat pe

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut că:

- instanța de apel a eludat art. 1182 C. civ.,

potrivit căruia data încheierii unui înscris sub semnătură privată nu poate fi

opusă terților decât din momentul când actul a obținut „dată certă” prin vreuna

din modalitățile expres enumerate de același text;

- în partea finală a contractului

contestat se face mențiunea că acest act a fost semnat de pârâții cumpărători

la 30 mai 2001;

- prin urmare, anterior date de 30 mai

2001, contractul în discuție nu putea obține „dată certă” deoarece nu era

semnat de cumpărători;

- mai mult, conform ultimelor

reglementări, contractele perfectate în baza Legii nr. 112/1995 sunt

considerate înscrisuri autentice, astfel că exprimarea consimțământului

cumpărătorilor nu se poate face decât prin semnarea efectivă, în fața funcționarului

public;

- pe de altă parte, contractul de

vânzare-cumpărare contestat nu este nici în prezent înscris în registrele de

publicitate imobiliară, așa cum prevede art. 1295 alin. (2) C. civ. pentru

opozabilitate față de terți;

- în concluzie, contractul contestat

a fost încheiat la 30 mai 2001 și, ca atare, intră sub incidența art. III din

Titlul I al Legii nr. 247/2001, ceea ce înseamnă că pricina a fost corect

soluționată în primă instanță de tribunal, iar Curtea de Apel a admis în mod

eronat excepția de necompetență.

Aceste critici sunt nefondate

deoarece:

- prin cererea dedusă judecății,

reclamanții au solicitat, în principal, constatarea nulității absolute a unui

contract de înstrăinare bazat pe art. 9 din Legea nr. 112/1995;

- potrivit art. 45 din Legea nr.

10/2001 și art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, competența soluționării

unor asemenea cereri în primă instanță se stabilește diferit, în funcție de

momentul încheierii actului juridic de înstrăinare raportat la data de 14

februarie 2001;

- textele invocate de recurenți se

referă la opozabilitate, deci la efectele contractului de înstrăinare contestat

în raporturile cu persoane care nu au calitatea de părți contractante;

- așadar, aceste texte nu au

legătură cu momentul încheierii contractului menționat, element esențial pentru

determinarea normelor de competență aplicabile în cauză;

- pe de altă parte, în lipsa unei

prevederi legale exprese, contractele de înstrăinare întemeiate pe Legea nr.

112/1995 sunt consensuale, și nu solemne, ceea ce înseamnă că se încheie prin

simplul acord de voință al părților;

- din cuprinsul contractului

contestat rezultă că părțile contractante și-au exprimat acordul de voință la

19 ianuarie 2001, deci anterior datei de referință care ar face operante prevederile

art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005;

- data de „30 mai 2001” care apare

în partea finală a contractului, este consemnată sub semnăturile cumpărătorilor

și se referă la momentul când 3 exemplare originale ale acestui înscris au fost

remise pârâtului intimat C.A.;

- în consecință, Curtea de Apel a

stabilit corect că, față de data încheierii contractului contestat și valoarea

obiectului cererii principale, competența soluționării pricinii în primă

instanță revine judecătoriei, și nu tribunalului.

Așa fiind, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții C.G. și C.K. împotriva deciziei nr. 168/A din 19 mai 2009

a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 martie 2010.