ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4155/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta

C.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și M.E.F. obligarea acestora

la plata sumelor reprezentând sporul de fidelitate pentru anul 2005,

actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la data

plății efective.

M.I.R.A. prin întâmpinare a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece neacordarea sporului

de fidelitate s-a făcut cu

respectarea

dispozițiilor legale aplicabile la acel moment.

Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere

de chemare în garanție a M.E.F. în conformitate cu art. 60 C. proc. civ.,

cerere care a fost respinsă la termenul din 03 decembrie 2008.

Pârâtul M.E.F.

a formulat note scrise prin care a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar

instanța a admis această excepție și a dispus scoaterea din cauză a acestui

pârât.

Prin sentința civilă nr. 1152 din 18

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea reclamantei C.N. și a obligat pârâtul M.I.R.A. să

plătească reclamantei sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizat la data

plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 2.145,75 lei

către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că sporul de fidelitate este un drept

câștigat, respectarea unui drept salarial dobândit în virtutea unui act

normativ, fiind consfințită și de prevederile C.A.D.O.L.F.

Susținerile pârâtului, în sensul că

legiuitorul este în drept să acorde aceste drepturi, să le modifice ori să

înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă, nu

au fost primite de instanță, având în vedere faptul că suspendarea aplicării

prevederilor legale privind sporul de fidelitate nu echivalează cu încetarea

acordării drepturilor pentru perioada suspendării ci numai cu o amânare a

valorificării acestor drepturi.

Împotriva acestei hotărâri pârâtul M.A.I.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că hotărârea

recurată este nelegală și netemeinică, sub aspectul obligației stabilite de

instanța de judecată în sarcina pârâtului M.A.I. de a plăti reclamantei

cheltuieli de judecată în suma de 2.145,75 lei RON.

Recurentul susține că, în raport de

complexitatea pricinii și prestația avocatului intimatei-reclamante, suma

acordată de instanța de fond cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă.

Pentru a dispune în sensul admiterii

cererii deduse judecății, era necesar ca intimata-reclamantă să facă dovada,

potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., că suma solicitată reprezintă

cheltuielile ocazionate de judecarea cauzei, prin prezentarea unor documente

justificative care să stabilească că suma de bani reprezintă onorariul

avocațial.

Se mai susține că onorariile

avocațiale se stabilesc în raport de timpul și volumul de muncă solicitată

pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client,

natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, notorietatea,

titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea

avocatului, conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura,

obiectul, complexitatea și dificultatea cazului, avantajele și rezultatele

obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat,

situația financiară a clientului.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și

impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și

orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut.

Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să

fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă

procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor

cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de

avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a

judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate

de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că

le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu

susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de

judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge recursul declarat de M.A.I.,

împotriva sentinței civile nr. 1152 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 octombrie 2009.