ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4155/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta C.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și M.E.F. obligarea acestora la plata sumelor reprezentând sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la data plății efective. M.I.R.A. prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deoarece neacordarea sporului de fidelitate s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile la acel moment. Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanție a M.E.F. în conformitate cu art. 60 C. proc. civ., cerere care a fost respinsă la termenul din 03 decembrie 2008. Pârâtul M.E.F.

a formulat note scrise prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar instanța a admis această excepție și a dispus scoaterea din cauză a acestui pârât. Prin sentința civilă nr. 1152 din 18 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei C.N. și a obligat pârâtul M.I.R.A. să plătească reclamantei sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizat la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 2.145,75 lei către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că sporul de fidelitate este un drept câștigat, respectarea unui drept salarial dobândit în virtutea unui act normativ, fiind consfințită și de prevederile C.A.D.O.L.F.

Susținerile pârâtului, în sensul că legiuitorul este în drept să acorde aceste drepturi, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă, nu au fost primite de instanță, având în vedere faptul că suspendarea aplicării prevederilor legale privind sporul de fidelitate nu echivalează cu încetarea acordării drepturilor pentru perioada suspendării ci numai cu o amânare a valorificării acestor drepturi. Împotriva acestei hotărâri pârâtul M.A.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, sub aspectul obligației stabilite de instanța de judecată în sarcina pârâtului M.A.I.

de a plăti reclamantei cheltuieli de judecată în suma de 2.145,75 lei RON. Recurentul susține că, în raport de complexitatea pricinii și prestația avocatului intimatei-reclamante, suma acordată de instanța de fond cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă. Pentru a dispune în sensul admiterii cererii deduse judecății, era necesar ca intimata-reclamantă să facă dovada, potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ., că suma solicitată reprezintă cheltuielile ocazionate de judecarea cauzei, prin prezentarea unor documente justificative care să stabilească că suma de bani reprezintă onorariul avocațial.

Se mai susține că onorariile avocațiale se stabilesc în raport de timpul și volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client, natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului, conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului, avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat, situația financiară a clientului. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății. Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge recursul declarat de M.A.I., împotriva sentinței civile nr. 1152 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2009.