ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 903/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 903/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Bacău, contestatoarea S.I.F. M. SA BACĂU a formulat contestație la

executare, în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. BUCUREȘTI, împotriva

executării silite inițiată prin somația la executare comunicată în baza

biletului la ordin emis de către SC E. SA TULCEA în favoarea SC B. SA, în

valoare de 300.000 dolari S.U.A., bilet la ordin emis la data de 4 octombrie

1996 la B. SA, solicitând totodată suspendarea executării silite până la

soluționarea definitivă a contestației.

În motivarea contestației, s-a invocat pe

cale de excepție lipsa unui titlu executor valabil care să justifice efectuarea

plății, lipsa dovezilor privind posesia valabilă a biletului la ordin de către

A.V.A.S. și care să justifice executarea silită, nulitatea actelor de executare

silită și decăderea din termenul de prezentare, prescripția obligației de plată

a biletului la ordin, inexistența unei obligații valabile în sarcina fostului

F.P.P. II M. și din lipsa unui mandat valabil al persoanelor care au semnat biletul

la ordin la rubrica avalizat, lipsa semnăturii reprezentantului legal al

societății lor, lipsa procurii, nulitatea operațiunii de transfer a obligației

de plată și reaua credință a SC B. SA.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe

dispozițiile Legii nr. 58/1934, Normele Cadru nr. 6/1995 emise de B.N.R, Codul

civil și Codul de Procedură civilă.

Intimata A.V.A.S. BUCUREȘTI, prin întâmpinare

a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a instanței.

Judecătoria, analizând cu prioritate excepția

invocată a reținut incidența art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, în privința

cererii formulată de contestatoare privind anularea formelor de executare

silite întocmite în baza biletului la ordin, creanța deținută de A.V.A.S fiind

cesionată ulterior în favoarea S.I.F. M.

În consecință, Judecătoria Bacău, prin

sentința civilă nr. 4541 din 3 iulie 2006, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel București.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

contestatoarea, iar Tribunalul Bacău, prin decizia civilă nr. 1187/ R din 27

noiembrie 2006, a respins recursul, ca nefondat, menținând ca legală și

temeinică sentința recurată.

În considerentele deciziei, Tribunalul a

reținut că biletul la ordin este un titlu cambial, iar în această materie

normele generale sunt cele prevăzute de Legea nr. 58/1934, însă contestația la

executare de față vizează o creanță neperformantă preluată de A.V.A.S., aflată

sub incidența O.U.G. nr. 51/1998, fiind aplicabile normele de competență

prevăzute de această ordonanță.

Împotriva deciziei sus-menționată a formulat

contestație în anulare contestatoarea S.I.F. M. SA, iar Tribunalul Bacău, prin

decizia civilă nr. 728 din 16 iulie 2007, a respins, ca nefondată, contestația

în anulare.

În fața Curții de Apel București, investită

cu soluționarea cauzei în primă instanță, contestatoarea a susținut că își

menține motivele contestației numai sub aspectul lipsei încheierii de investire

cu formulă executorie a biletului la ordin, lipsa somației la executare și

prescripția dreptului de a cere executare silită a biletului la ordin. Primele

două motive au fost apreciate de către Curte o modificarea a cererii de chemare

în judecată, fiind primite în raport de dispozițiile art. 132 alin. (2) C.

proc. civ.

Prin sentința comercială nr. 5 din data de 27

ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

excepția prescripției dreptului de a cere executare silită și a admis

contestația la executare precizată de contestatoare; a anulat formele de

executare silită întocmite de A.V.A.S.

Analizând motivele contestației la executare

privind lipsa încheierii de investire cu formulă executorie, Curtea a reținut

că în raport de faptul că executarea silită a fost demarată de A.V.A.S. în

temeiul unui act normativ special, O.U.G. nr. 51/1998, iar potrivit art. 39 din

acest act normativ, pentru a se demara executarea silită nu era necesară

investirea cu formulă executorie a instrumentului de plată, acesta dobândind caracterul

de titlu executoriu prin ordonanță.

În ceea ce privește motivul vizând

necesitatea emiterii unei somații la executare, Curtea l-a apreciat neîntemeiat

în raport de dispozițiile art. 42 din ordonanță, potrivit căruia executarea

silită se realizează direct prin poprirea conturilor debitorului, fără a fi

necesară emiterea unei somații.

În ceea ce privește excepția prescripției

dreptului de a cere executarea silită, Curtea a apreciat că termenul de

prescripție aplicabil este cel de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din

O.U.G. nr. 51/1998, termen care începe să curgă de la data scadenței biletului

la ordin, respectiv de la data de 4 octombrie 1996. În concluzie, termenul de 7

ani prevăzut de ordonanță s-a împlinit la data de 4 octombrie 2003, iar A.V.A.S.

a demarat executarea silită, la data de 6 aprilie 2006, cu depășirea termenului

de prescripție de a cere executare silită.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

intimata A.V.A.S. BUCUREȘTI, în cadrul termenului legal, prin care a solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de fond.

Motivele de nelegalitate invocate au fost

subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și art. 304

1

C. proc. civ.

În concret, recurenta a invocat următoarele

motive:

tuturor apărărilor invocate, respectiv nu s-a pronunțat asupra excepției

inadmisibilității raportat la dispozițiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ. În

legătură cu acest motiv arată că a invocat această excepție în raport de

susținerile pe fond ale contestatoarei, potrivit cărora aceasta nu a contestat

actele de executare ci anumite „vicii” ale titlului executoriu, în condițiile

în care executarea silită de față se efectuează în temeiul dispozițiilor

speciale ale O.U.G. nr. 51/1998, care prevăd comunicarea titlurilor executorii,

realizată prin adresa nr. 10121/2006. În consecință, susține că în situația în

care contestatoarea dorea să conteste titlul executoriu avea deschisă calea

opoziției la executare. Pe calea contestației la executare nu se poate obține

anularea titlului executoriu reprezentat de biletul la ordin, care poate fi

contestat în condițiile art. 62 din Legea nr. 58/1934.

prescripție de 7 ani prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998,

recurenta arată că momentul de la care începe să curgă acest termen este data

cesiunii de creanță, având în vedere că de atunci termenul poate fi opozabil

A.V.A.S. În speță acest termen de 7 ani începe să curgă de la data de 21 iulie

1999.

Din alt punct de vedere, recurenta susține că

există cauze de întrerupere a termenului de prescripție, respectiv anterior

cesiunii de creanță creanța nu era prescrisă, antecesoarea sa, B., efectuând

acte de executare silită împotriva intimatei prin actul de executare silită

reprezentat de procesul verbal de sechestru din 13 iunie 1997. În continuare

următorul act de executare silită este reprezentat de comunicarea titlurilor

executorii către debitoarea SC E. SA, iar următorul act de întrerupere este

protocolul dr. 268 din 29 august 2003 prin care S.I.F. M. recunoaște datoria.

Prin întâmpinarea formulată, contestatoarea a

solicitat respingerea recursului, având în vedere că prin intermediul

contestației la executare s-a invocat nelegalitatea executării silite și nu s-a

solicitat anularea titlului executoriu. Termenul de prescripție curge de la

data scadenței biletului la ordin. În ceea ce privește susținerea privind

existența unor acte de întrerupere, contestatoarea arată că datoria nu a fost

recunoscută expres iar procesul verbal de sechestru a fost ridicat urmare unei

contestații la executare admise.

Recursul este nefondat.

Intimata A.V.A.S. BUCUREȘTI, prin adresa nr. 268

din 29 ianuarie 1997 a comunicat contestatoarei S.I.F. M. SA, în temeiul art. 39

coroborat cu art. 40 și 41 din O.U.G. nr. 51/1998 titlul executoriu privind

creanța de 300.000 dolari S.U.A. aferent biletului la ordin emis la data de 4

octombrie 1995 de către SC E. SA TULCEA în favoarea B. SA, avalizat de S.I.F. M.

SA.

Creanța a fost preluată de către A.V.A.S., în

calitate de cesionar, de la B. SA, prin contractul de cesiune de creanță nr. 328534

din 21 iulie 1999, în calitate de cedent.

La ultimul termen de judecată acordat cauzei

de către Curtea de Apel, contestatoarea și-a modificat cererea de chemare în

judecată inițială, în sensul că și-a menținut motivele contestației la

executare în ceea ce privește trei capete de cerere, și anume: lipsa încheierii

de investire cu formulă executorie a biletului la ordin, lipsa somației la

executare și prescripția dreptului de cere executare silită a biletului la

ordin.

Curtea, prin încheierea de dezbateri din data

de 20 ianuarie 2009, a luat act de precizarea motivelor contestației la

executare, prin care se invocă nulitatea actelor de executare silită.

Instanța de fond s-a pronunțat asupra

motivelor invocate, analizând cu prioritate chestiunea incidenței prescripției

dreptului de a cere executarea silită.

Apărarea intimatei A.V.A.S. BUCUREȘTI, astfel

cum s-a reținut prin încheierea de dezbateri din 20 ianuarie 2009, a vizat evitarea fondului procesului, prin invocarea excepției inadmisibilității contestației

la executare, în raport de motivul invocat privind lipsa investirii titlului cu

formulă executorie și de lipsa somației la executare, precum și argumente în

susținerea respingerii excepției prescripției dreptului de a cere executarea

silită.

Cât privește excepția inadmisibilității

contestației la executare, ridicată de recurentă cu invocarea art. 399 alin. (3)

C. proc. civ., aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Pe de o parte, prin intermediul excepției

inadmisibilității, recurenta a invocat lipsuri legate de elementele componente

ale dreptului la acțiune, această excepție procesuală fiind în strânsă legătură

cu dreptul subiectiv dedus judecății. Deși recurenta susține necesitatea

primordialității soluționării acestei excepții față de orice dezbatere a

fondului cauzei, modalitatea în care a procedat instanța de fond este corectă,

având în vedere natura juridică a excepției inadmisibilității, fiind una de

drept material. Conceptul strict procedural de excepție este legat de partea

formală a judecății, situație în care judecătorul va supune dezbaterii o

chestiune exterioară și prealabilă dezbaterii fondului cauzei. În consecință,

excepția invocată fiind în strânsă legătură cu dreptul subiectiv dedus

judecății, reprezintă în realitate o apărare de fond. Dispozițiile art. 137 C.

proc. civ., vizează o accepțiune restrânsă a conceptului de excepție de fond,

neputând fi in incluse și mijloacele de apărare, ca în situația de față.

Pe de altă parte, excepția este neîntemeiată,

în raport de precizarea efectuată de către contestatoare la termenul de

judecată din data de 20 ianuarie 2009 și consemnate în încheierea de ședință

prin care a arătat că înțelege să conteste executarea silită pornită de

recurentă și formele de executare silite și nu să ceară anularea biletului la

ordin în cauză, în consecință contestația vizând doar împrejurări survenite

după începerea executării silite și care sunt legate de modul de îndeplinire a

dispozițiilor cuprinse într-un titlu executoriu.

În ceea ce privește excepția prescripției

dreptului A.V.A.S. de a cere executarea silită a titlului, recurenta a susținut

aplicabilitatea termenului de prescripție de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5)

din O.U.G. nr. 51/1998 însă momentul de început al curgerii acestui termen a

fost apreciat greșit fiind data scadenței biletului la ordin și nu data

cesiunii de creanță.

În ceea ce privește aplicabilitatea

termenului de prescripție special prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998

este necesar a se stabili dacă la momentul preluării creanței dreptul de a cere

executarea silită era prescris sau nu.

Astfel, obligația de plată a creanței de

300.000 dolari S.U.A. incumbă S.I.F. M. SA, în calitatea sa de debitor avalist,

în baza biletului la ordin emis în favoarea B. SA de către SC E. SA TULCEA, cu

scadența la data de 4 octombrie 1996, dată la care începe să curgă, potrivit

Legii nr. 58/1934, prescripția dreptului la acțiune cambială directă de 3 ani.

În data de 6 aprilie 2006, creditoarea B. comunică titlul executoriu, iar în

cursul termenului de prescripție se încheie contractul de cesiune de creanță nr.

328534 din 21 iulie 1999, prin care creanța a fost preluată de A.V.A.S. de la

B.

Potrivit art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998

„termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor

preluate de A.V.A.S. constatate prin acte care constituite titlu executoriu sau

care, după caz, au fost investite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest

termen nu se aplică creanțelor pentru care dreptul de a cere executarea silită

a fost prescris”. În speța de față, încheierea contractului de cesiune, data

preluării creanței, care are drept efect aplicarea dispozițiilor speciale,

derogatorii ale O.U.G. nr. 51/1998, derogatorii privind durata termenului, a

avut loc în cursul termenului de prescripție care nu se împlinise, la calculul

termenului de prescripție luându-se în calcul și fracțiunea scursă anterior

cesiunii.

În ceea ce privește chestiunea momentului de

început al curgerii termenului de prescripție, dezlegarea instanței de fond

este corectă, în sensul aplicabilității dispozițiilor dreptului comun în

materie, respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit dispozițiilor art. 98 coroborat cu art.

106 din Legea nr. 58/1934, asupra cambiei și biletului la ordin, orice acțiune

rezultând din biletul la ordin împotriva acceptantului și avalistului se

prescrie în termen de 3 ani socotiți de la data scadenței. În consecință, în

raport de prioritatea incidenței dreptului cambial, data de la care se

calculează termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 94 din Legea nr. 58/1934,

este data scadenței biletului la ordin, respectiv 4 octombrie 1996, fiind

nesemnificativă data  încheierii cesiunii de creanță. În consecință,

dispozițiile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, stabilesc doar un termen

de prescripție special, în ceea ce privește durata lui, nu și momentul de la

care acesta începe să curgă, reglementat de dispozițiile dreptului comun în

materie, respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Față de dispozițiile evocate, comunicarea titlului

executoriu la 6 aprilie 2006 prin raportare la data scadenței biletului la

ordin 4 octombrie 1996, este formulată după împlinirea termenului de

prescripție de 7 ani, cum întemeiat a stabilit prima instanță.

Recurenta a invocat încheierea în cursul

termenului de prescripție a trei acte întreruptive de prescripție: procesul

verbal de sechestru din data de 13 iunie 1997, adresa nr. 732 din 3 iulie 2003

și protocolul nr. 268 din 29 august 2003.

Conform raționamentului prezentat anterior,

termenul de prescripție aplicabil s-a împlinit la data de 4 octombrie 2003.

În ceea ce privește procesul verbal de

sechestru din data de 13 iunie 1997, nu se poate reține caracterul întreruptiv

invocat de recurentă, întrucât sechestrul instituit în cadrul dosarului nr. 2039/1997,

a fost ridicat prin încheierea din data de 4 februarie 2000 a Curții de Apel Bacău prin ridicarea acestei măsuri dispuse, urmare admiterii contestației la

executare, prin sentința civilă nr. 6091 din 15 mai 1998, rămasă definitivă și

irevocabilă. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 16 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care actul de executare invocat a fost

anulat de către o instanță, efectul întreruptiv de prescripție nu s-a produs.

Invocarea efectului întreruptiv în raport de

adresa nr. 732 din data de 3 iulie 2003, prin care a fost comunicat de către

A.V.A.S. titlul executoriu către debitoarea SC E. SA este neîntemeiat, având în

vedere că această comunicare, față de alte persoane, nu poate avea efect față

de debitorul avalist.

Protocolul nr. 268 din 29 august 2003,

încheiat între S.I.F. M. SA și A.V.A.S. BUCUREȘTI nu poate avea caracterul unei

recunoașteri a debitului, așa cum susține recurenta, întrucât prin intermediul

acestuia creanța ce formează obiectul litigiului de față nu a fost recunoscută

expres, menționându-se că sunt necesare clarificări în privința ei, ori pentru

a-și produce efectul întreruptiv al prescripției, actul menționat ar fi trebuit

să aibă caracter neîndoielnic.

Astfel fiind, constatând că sentința recurată

este legală și temeinică cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul declarat de recurenta A.V.A.S. BUCUREȘTI urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

creditoarea A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva sentinței comerciale nr. 5 din 27

ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

martie 2010.