ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1195/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamantul I.D. a chemat în judecată SC E. SA – filiala Î.S.E.E.S. SA, sucursala

Î.S.E. Craiova, agenția Î.S.E. Slatina, și a solicitat ca prin sentința care se

va pronunța să fie obligată pârâta să-i vândă imobilul situat în județul Olt,

deținut pe bază de contract de închiriere, împreună cu cota indiviză de teren

aferent. A mai solicitat ca pârâta să fie obligată să încheie contract de

vânzare - cumpărare pentru prețul stabilit în raportul de evaluare întocmit la

data de 15 decembrie 2005 conform prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 130/2004,

aprobată prin Legea nr. 189/2005. În motivarea cererii reclamantul a susținut

că este angajatul pârâtei din anul 1984, că are calitatea de chiriaș în baza

contractului de închiriere din 9 noiembrie 2006 reactualizat (ca accesoriu al

contractului de muncă) și că prin O.U.G. nr. 130/2004 aprobată prin Legea nr. 189/2005

s-a recunoscut dreptul chiriașilor salariați de a cumpăra apartamentele

deținute cu chirie. A mai arătat că adunarea generală a societății a aprobat

vânzarea apartamentului în urma cererii ferme de cumpărare pe care a formulat-o

și că pârâta a refuzat nejustificat că încheie contractul, motiv care l-a

determinat să se adreseze Judecătoriei Slatina.

Judecătoria Slatina după ce a examinat

obiectul cererii și participanții la proces și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului Olt, secția comercială, invocând drept temei pentru

soluția adoptată, art. 4 și art. 56 C. com.

La rândul său Tribunalul Olt, secția comercială,

și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Slatina și în conformitate cu

art. 22 C. proc. civ. a constatat conflict negativ de competență, dosarul fiind

înaintat Curții de Apel Craiova pentru emiterea regulatorului de competență.

Pentru a-și declina competența, Tribunalul a avut în vedere natura necomercială

a vânzării - cumpărării, apreciată în raport de prevederile legale evocate de

reclamant din care rezultă că bunul nu este cumpărat de chiriaș în scop

speculativ deoarece există un raport de accesorialitate între contractul de

muncă și cel de închiriere, iar normele care reglementează vânzarea au un

caracter civil, social.

Curtea de Apel Craiova, secția comercială,

sesizată cu acest conflict negativ de competență prin sentința nr. 1 din 7

ianuarie 2008 a stabilit competența în favoarea Tribunalului Olt, secția comercială.

Pentru a ajunge la această concluzie Curtea a examinat O.U.G. nr. 130/2004 și a

stabilit pe de o parte că măsura vânzării privește locuințele din patrimoniul

societății, iar pe de altă parte că destinația sumelor încasate cu titlu de

preț de la salariații proprii și pensionarii care au avut ultimul loc de muncă

la agenții comerciali prevăzuți în actul normativ este cea prevăzută de O.U.G. nr.

88/1997. Potrivit Curții, faptul că sumele încasate din vânzarea locuințelor

către foștii salariați sau pensionari care au contract de închiriere urmează

regimul juridic prevăzut de art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 privind

privatizarea societăților comerciale duce la concluzia că vânzarea locuințelor se

face în cadrul procesului de privatizare și atunci competența în primă instanță

revine potrivit art. 72010 C. proc. civ., Tribunalului.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de

Apel Craiova a declarat recurs reclamantul I.D. care a invocat motivele

prevăzute de art. 304 alin. (8), (9) C. proc. civ. pentru a susține că sentința

nr. 1 din 7 ianuarie 2008 a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii. În argumentarea susținerilor privind nelegalitatea sentinței recurentul

a susținut că sentința a fost pronunțată numai în contradictoriu cu SC F.Î.S.E.E.S.

SA deși a chemat în judecată și SC E. SA, că raportul de locațiune s-a stabilit

cu această pârâtă și că litigiul are natură civilă și nu comercială.

Ca urmare a solicitat, casarea sentinței și

trimiterea cauzei pentru rejudecarea în vederea citării în calitate de pârâtă

principală și a SC E. SA.

Recursul este fondat.

corectă a cadrului procesual este întemeiată. Astfel se constată că în speță,

Curtea de Apel la pronunțarea sentinței deși nu a intrat în fond a avut în

vedere calitatea de pârâtă a SC F.Î.S.E.E.S. SA reținută de altfel și de

celelalte instanțe, fără ca în prealabil să-i solicite reclamantului să-și

precizeze poziția față de SC E. SA prevăzută la pct. a) din cererea de chemare

în judecată în condițiile în care atât societatea mamă cât și Filiala au

personalitate juridică. Nu este mai puțin adevărat că în cauză a fost chemată

și S.Î.S.E.E.S. SA, dar acesta nu este un argument suficient pentru a nu se

stabili calitatea de parte în proces prin determinarea modului în care s-a

legat raportul juridic, dedus judecății în care calitatea de salariat pensionar

sau disponibilizat este legată de locul de muncă.

Întrucât reclamantul este cel care a declanșat

procedura judiciară lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa

procesuală cât și calitatea procesuală a părților chemate în judecată. Această

obligație își are temeiul în art. 112 C. proc. civ.

Prin indicarea pretenției sale precum și a împrejurărilor

de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul va trebui

să-și justifice în fața instanței de fond competente îndreptățirea de a

introduce cererea împotriva fiecărui pârât chemat în judecată. Cu toate acestea

pentru ca soluția să fie legală și temeinică, instanța este datoare la rândul

său să verifice atât calitatea procesuală activă cât și cea pasivă. Prin urmare

îi revine instanței obligația să verifice, pornind de la raportul juridic supus

cercetării, care este persoana de care este legat raportul obligațional.

Această precizare se impune având în vedere timpul scurs de la data

introducerii cererii de sesizare a instanței (decembrie 2006) cât și faptul că până

la această dată (2008) nu s-a pronunțat o soluție pe fond termenul rezonabil

pentru soluționare fiind afectat.

judecății se constată că în mod greșit Curtea de Apel a apreciat că litigiul

este de natură comercială și ca urmare a stabilit greșit că în primă instanță

competența îi revine Tribunalului în conformitate cu art. 72010 C. proc. civ.

Prima chestiune care se impune a fi precizată

în raport de natura litigiului dedus judecății este cea a cadrului legal și a

scopului urmărit prin actul normativ respectiv. Astfel, se constată că O.U.G. nr.

130/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 189/2005, a fost emisă ca

măsură imediată pentru reglementarea situației locuințelor ocupate de personalul

propriu, de titularii contractelor de închiriere, salariați, pensionari sau

disponibilizați ai societăților comerciale, companii etc.din subordinea M.E.C.

Motivația apariției actului normativ este

evidentă în sensul că se urmărește luarea unor măsuri de natură socială într-un

cadru legislativ determinat. Din explicația rațiunii reglementării situației

locuințelor ocupate de salariați, pensionari și disponibilizați din cadrul

societăților respective nu se poate reține, cum greșit a apreciat Curtea de

Apel, că vânzarea - cumpărarea locuințelor de serviciu deținute cu contract de

închiriere se realizează în cadrul procesului de privatizare, reorganizare și

restructurare ci doar că toate aceste operațiuni vor afecta drepturile locative

ale persoanelor numite de lege care dobândesc astfel protecție prin

posibilitatea acordată de legiuitor de a-și cumpăra locuințele.

În al doilea rând, apartenența locuințelor la

patrimoniul social, așa cum rezultă din art. 1 al Legii nr. 189/2005 nu schimbă

caracterul normei care reglementează aceste drepturi acordate salariaților și

celorlalte persoane determinate de lege și nici nu-i dă viitoarei operațiuni

care va interveni între societate, salariați, pensionari, disponibilizați,

caracter speculativ, câtă vreme cumpărarea are ca scop asigurarea drepturilor

locative ale persoanelor determinate de lege a căror legătură cu societatea

vânzătoare este realizată pe de o parte prin contractul de muncă (actual sau

fost) iar pe de altă parte prin contractul de închiriere. Prin urmare, natura

civilă a actului care se poate încheia în aceste condiții și a normei care-l

protejează este de necontestat. Problema scopului urmărit de ordonanța aprobată

prin lege trebuie privită și din punct de vedere constituțional și în acest

sens trebuie observat art. 47 din constituție care obligă statul să ia măsuri

de protecție socială de natură să asigure cetățenilor săi un nivel de trai

decent. În considerarea acestor dispoziții dar și al legii aplicabilă în speță

trebuie reținut și faptul că vânzarea locuințelor deținute în patrimoniu de

persoanele juridice enumerate în art. 1, vizează bunul și nu societatea

comercială mai precis obiectul său de activitate astfel că și din acest punct

de vedere dezlegarea dată în stabilirea regulatorului de competență de către Curtea

de Apel nu poate fi reținută ca fiind în spiritul legii întrucât norma

respectivă instituie o protecție socială cu un caracter civil.

Într-o altă ordine de idei argumentul întemeiat

pe art. 8 din ordonanța aprobată prin Legea nr. 189/2005 în legătură cu

destinația sumelor rezultate din vânzarea apartamentelor nu sprijină ideea de

comercialitate a litigiului dedus judecății întrucât în discuție este

încheierea contractului și nu încălcarea normelor privind destinația sumelor obținute

din vânzare. Faptul că se precizează destinația acestor sume prin trimitere la

O.U.G. nr. 88/1997 [art. 26 alin. (2)], nu constituie o confirmare a faptului

că vânzarea apartamentelor se realizează în scop de privatizare, ci doar că

sumele respective trebuie utilizate în aceleași condiții ca și cele obținute

din privatizare.

În contextul arătat, Curtea nu putea să

rețină că operează prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., ci

că această prezumție simplă este răsturnată de natura civilă a actului și de

caracterul operațiunii (obligației de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare

asupra căruia se va pronunța instanța de fond) care nu „aparține comerțului”.

În esență, față de cele ce preced se va

reține că reglementarea aplicabilă în speță, bunul supus vânzării, natura și

scopul urmărit prin încheierea unui act de vânzare - cumpărare astfel

reglementat cât și sfera persoanelor determinate de lege ca participante la aplicarea

legii sunt argumente suficiente pentru a reține că prezumția de comercialitate

nu operează.

Așa fiind, în mod greșit s-a făcut aplicarea art.

72010 C. proc. civ., pentru emiterea regulatorului de competență. În

consecință, potrivit art. 304 alin. (9) raportat la art. 312 C. proc. civ.,

recursul se va admite iar sentința va fi modificată în sensul dispozitivului

reținând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul I.D. împotriva

sentinței nr. 1 din 7 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția comercială,

modifică sentința recurată în sensul că stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

martie 2008.