ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1195/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul I.D. a chemat în judecată SC E. SA – filiala Î.S.E.E.S. SA, sucursala Î.S.E. Craiova, agenția Î.S.E. Slatina, și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată pârâta să-i vândă imobilul situat în județul Olt, deținut pe bază de contract de închiriere, împreună cu cota indiviză de teren aferent. A mai solicitat ca pârâta să fie obligată să încheie contract de vânzare - cumpărare pentru prețul stabilit în raportul de evaluare întocmit la data de 15 decembrie 2005 conform prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 130/2004, aprobată prin Legea nr. 189/2005. În motivarea cererii reclamantul a susținut că este angajatul pârâtei din anul 1984, că are calitatea de chiriaș în baza contractului de închiriere din 9 noiembrie 2006 reactualizat (ca accesoriu al contractului de muncă) și că prin O.U.G.

nr. 130/2004 aprobată prin Legea nr. 189/2005 s-a recunoscut dreptul chiriașilor salariați de a cumpăra apartamentele deținute cu chirie. A mai arătat că adunarea generală a societății a aprobat vânzarea apartamentului în urma cererii ferme de cumpărare pe care a formulat-o și că pârâta a refuzat nejustificat că încheie contractul, motiv care l-a determinat să se adreseze Judecătoriei Slatina. Judecătoria Slatina după ce a examinat obiectul cererii și participanții la proces și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Olt, secția comercială, invocând drept temei pentru soluția adoptată, art. 4 și art. 56 C. com. La rândul său Tribunalul Olt, secția comercială, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Slatina și în conformitate cu art. 22 C. proc.

civ. a constatat conflict negativ de competență, dosarul fiind înaintat Curții de Apel Craiova pentru emiterea regulatorului de competență. Pentru a-și declina competența, Tribunalul a avut în vedere natura necomercială a vânzării - cumpărării, apreciată în raport de prevederile legale evocate de reclamant din care rezultă că bunul nu este cumpărat de chiriaș în scop speculativ deoarece există un raport de accesorialitate între contractul de muncă și cel de închiriere, iar normele care reglementează vânzarea au un caracter civil, social. Curtea de Apel Craiova, secția comercială, sesizată cu acest conflict negativ de competență prin sentința nr. 1 din 7 ianuarie 2008 a stabilit competența în favoarea Tribunalului Olt, secția comercială.

Pentru a ajunge la această concluzie Curtea a examinat O.U.G. nr. 130/2004 și a stabilit pe de o parte că măsura vânzării privește locuințele din patrimoniul societății, iar pe de altă parte că destinația sumelor încasate cu titlu de preț de la salariații proprii și pensionarii care au avut ultimul loc de muncă la agenții comerciali prevăzuți în actul normativ este cea prevăzută de O.U.G. nr. 88/1997. Potrivit Curții, faptul că sumele încasate din vânzarea locuințelor către foștii salariați sau pensionari care au contract de închiriere urmează regimul juridic prevăzut de art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale duce la concluzia că vânzarea locuințelor se face în cadrul procesului de privatizare și atunci competența în primă instanță revine potrivit art. 72010 C. proc.

civ., Tribunalului. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs reclamantul I.D. care a invocat motivele prevăzute de art. 304 alin. (8), (9) C. proc. civ. pentru a susține că sentința nr. 1 din 7 ianuarie 2008 a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În argumentarea susținerilor privind nelegalitatea sentinței recurentul a susținut că sentința a fost pronunțată numai în contradictoriu cu SC F.Î.S.E.E.S. SA deși a chemat în judecată și SC E. SA, că raportul de locațiune s-a stabilit cu această pârâtă și că litigiul are natură civilă și nu comercială. Ca urmare a solicitat, casarea sentinței și trimiterea cauzei pentru rejudecarea în vederea citării în calitate de pârâtă principală și a SC E. SA.

Recursul este fondat. 1. Critica în legătură cu nedeterminarea corectă a cadrului procesual este întemeiată. Astfel se constată că în speță, Curtea de Apel la pronunțarea sentinței deși nu a intrat în fond a avut în vedere calitatea de pârâtă a SC F.Î.S.E.E.S. SA reținută de altfel și de celelalte instanțe, fără ca în prealabil să-i solicite reclamantului să-și precizeze poziția față de SC E. SA prevăzută la pct. a) din cererea de chemare în judecată în condițiile în care atât societatea mamă cât și Filiala au personalitate juridică. Nu este mai puțin adevărat că în cauză a fost chemată și S.Î.S.E.E.S. SA, dar acesta nu este un argument suficient pentru a nu se stabili calitatea de parte în proces prin determinarea modului în care s-a legat raportul juridic, dedus judecății în care calitatea de salariat pensionar sau disponibilizat este legată de locul de muncă.

Întrucât reclamantul este cel care a declanșat procedura judiciară lui îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală cât și calitatea procesuală a părților chemate în judecată. Această obligație își are temeiul în art. 112 C. proc. civ. Prin indicarea pretenției sale precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează această pretenție, reclamantul va trebui să-și justifice în fața instanței de fond competente îndreptățirea de a introduce cererea împotriva fiecărui pârât chemat în judecată. Cu toate acestea pentru ca soluția să fie legală și temeinică, instanța este datoare la rândul său să verifice atât calitatea procesuală activă cât și cea pasivă. Prin urmare îi revine instanței obligația să verifice, pornind de la raportul juridic supus cercetării, care este persoana de care este legat raportul obligațional.

Această precizare se impune având în vedere timpul scurs de la data introducerii cererii de sesizare a instanței (decembrie 2006) cât și faptul că până la această dată (2008) nu s-a pronunțat o soluție pe fond termenul rezonabil pentru soluționare fiind afectat. 2. Asupra naturii raportului juridic dedus judecății se constată că în mod greșit Curtea de Apel a apreciat că litigiul este de natură comercială și ca urmare a stabilit greșit că în primă instanță competența îi revine Tribunalului în conformitate cu art. 72010 C. proc. civ. Prima chestiune care se impune a fi precizată în raport de natura litigiului dedus judecății este cea a cadrului legal și a scopului urmărit prin actul normativ respectiv.

Astfel, se constată că O.U.G. nr. 130/2004, modificată și aprobată prin Legea nr. 189/2005, a fost emisă ca măsură imediată pentru reglementarea situației locuințelor ocupate de personalul propriu, de titularii contractelor de închiriere, salariați, pensionari sau disponibilizați ai societăților comerciale, companii etc.din subordinea M.E.C. Motivația apariției actului normativ este evidentă în sensul că se urmărește luarea unor măsuri de natură socială într-un cadru legislativ determinat.

Din explicația rațiunii reglementării situației locuințelor ocupate de salariați, pensionari și disponibilizați din cadrul societăților respective nu se poate reține, cum greșit a apreciat Curtea de Apel, că vânzarea - cumpărarea locuințelor de serviciu deținute cu contract de închiriere se realizează în cadrul procesului de privatizare, reorganizare și restructurare ci doar că toate aceste operațiuni vor afecta drepturile locative ale persoanelor numite de lege care dobândesc astfel protecție prin posibilitatea acordată de legiuitor de a-și cumpăra locuințele.

În al doilea rând, apartenența locuințelor la patrimoniul social, așa cum rezultă din art. 1 al Legii nr. 189/2005 nu schimbă caracterul normei care reglementează aceste drepturi acordate salariaților și celorlalte persoane determinate de lege și nici nu-i dă viitoarei operațiuni care va interveni între societate, salariați, pensionari, disponibilizați, caracter speculativ, câtă vreme cumpărarea are ca scop asigurarea drepturilor locative ale persoanelor determinate de lege a căror legătură cu societatea vânzătoare este realizată pe de o parte prin contractul de muncă (actual sau fost) iar pe de altă parte prin contractul de închiriere. Prin urmare, natura civilă a actului care se poate încheia în aceste condiții și a normei care-l protejează este de necontestat.

Problema scopului urmărit de ordonanța aprobată prin lege trebuie privită și din punct de vedere constituțional și în acest sens trebuie observat art. 47 din constituție care obligă statul să ia măsuri de protecție socială de natură să asigure cetățenilor săi un nivel de trai decent. În considerarea acestor dispoziții dar și al legii aplicabilă în speță trebuie reținut și faptul că vânzarea locuințelor deținute în patrimoniu de persoanele juridice enumerate în art. 1, vizează bunul și nu societatea comercială mai precis obiectul său de activitate astfel că și din acest punct de vedere dezlegarea dată în stabilirea regulatorului de competență de către Curtea de Apel nu poate fi reținută ca fiind în spiritul legii întrucât norma respectivă instituie o protecție socială cu un caracter civil.

Într-o altă ordine de idei argumentul întemeiat pe art. 8 din ordonanța aprobată prin Legea nr. 189/2005 în legătură cu destinația sumelor rezultate din vânzarea apartamentelor nu sprijină ideea de comercialitate a litigiului dedus judecății întrucât în discuție este încheierea contractului și nu încălcarea normelor privind destinația sumelor obținute din vânzare. Faptul că se precizează destinația acestor sume prin trimitere la O.U.G. nr. 88/1997 [art. 26 alin. (2)], nu constituie o confirmare a faptului că vânzarea apartamentelor se realizează în scop de privatizare, ci doar că sumele respective trebuie utilizate în aceleași condiții ca și cele obținute din privatizare.

În contextul arătat, Curtea nu putea să rețină că operează prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., ci că această prezumție simplă este răsturnată de natura civilă a actului și de caracterul operațiunii (obligației de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare asupra căruia se va pronunța instanța de fond) care nu „aparține comerțului”. În esență, față de cele ce preced se va reține că reglementarea aplicabilă în speță, bunul supus vânzării, natura și scopul urmărit prin încheierea unui act de vânzare - cumpărare astfel reglementat cât și sfera persoanelor determinate de lege ca participante la aplicarea legii sunt argumente suficiente pentru a reține că prezumția de comercialitate nu operează.

Așa fiind, în mod greșit s-a făcut aplicarea art. 72010 C. proc. civ., pentru emiterea regulatorului de competență. În consecință, potrivit art. 304 alin. (9) raportat la art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite iar sentința va fi modificată în sensul dispozitivului reținând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul I.D. împotriva sentinței nr. 1 din 7 ianuarie 2008 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, modifică sentința recurată în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slatina. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2008.