ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3516/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, având pe rol soluționarea apelului declarat de inculpatul V.V. împotriva sentinței penale nr. 803 din 14 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în primă instanță, la termenul din 20 octombrie 2008, din oficiu , a pus în discuția părților, în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen. cu referire la art. 160 b C. proc. pen., starea de arest a inculpatului. Prin încheierea din aceeași dată, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a menținut starea de arest preventiv a inculpatului V.V., în temeiul art. 160 b raportat la art. 300 2 C. proc.

pen. și a constatat că în prezent subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Instanța de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă și în prezent pericol concret pentru ordinea publică , pericol ce rezultă din natura și gravitatea faptei dedusă judecății. A mai reținut că, în speță, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului impun în continuare privarea sa de libertate, măsura luată fiind în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Î mpotriva încheierii din 20 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, inculpatul V.V., în termen legal, a declarat recurs, care, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu , a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate , punerea sa de îndată în libertate și, în subsidiar, înlocuirea măsurii preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin rechizitoriul din 5 aprilie 2007 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul București s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului V.V.

pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportata la art. 174-175 lit. i) C. pen. Tribunalul București, secția I penală, la termenul din 14 iulie 2008, prin sentința penală nr. 803 a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea faptei mai sus enunțate, obligându-l totodată la plata cheltuielilor judiciare către stat. Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul V.V. a formulat apel, cauza aflându-se pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 12397/3/2008 (nr. vechi 1827/2008), cu termen fixat la 10 noiembrie 2008. La termenul din 20 octombrie 2008, instanța de control judiciar, verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul V.V.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

Î n aceleași texte însă, sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată . Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că ,,se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia ". Î n raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc . Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive". Î n cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului V.V., respectiv că infracțiunea dedusă judecății este una gravă, ce a pus în primejdie viața părții vătămate, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea mai mare de 4 ani și că există probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Toate aceste aspecte coroborate și cu circumstanțele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale , dar care, în același timp nu are nicio sursă legală de subzistență, neavând nicio ocupație, justifică pe deplin dispoziția instanței de control judiciar, în sensul menținerii arestării preventive a inculpatului V.V., neidentificându-se, astfel, niciun temei pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea. Așadar, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.V. împotriva încheierii din 20 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 12397/3/ 2007 (nr. vechi 1827/2008).

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat , recursul declarat de inculpatul V.V. împotriva încheierii din 20 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 12397/3/ 2007 ( nr. vechi 1827/2008). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 noiembrie 2008.