ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3516/2008

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Curtea

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

având pe rol soluționarea apelului declarat de inculpatul V.V.  împotriva

sentinței penale nr. 803 din 14 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția

I

penală, în primă instanță, la termenul din 20

octombrie 2008, din oficiu , a pus în discuția părților, în conformitate cu

dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la art. 160

b

C. proc. pen., starea de arest a inculpatului.

Prin încheierea din aceeași dată, Curtea de Apel

București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

a menținut starea de arest preventiv a inculpatului V.V., în temeiul art. 160

b

raportat la art. 300

2

C.

proc. pen. și a constatat că în

prezent subzistă temeiurile avute în

vedere la luarea acestei măsuri, fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute

de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că

lăsarea în libertate a

inculpatului

prezintă și în prezent pericol concret pentru ordinea publică ,

pericol

ce rezultă din natura și gravitatea faptei dedusă judecății.

A mai reținut că, în speță, temeiurile

care au determinat arestarea

preventivă a inculpatului

impun în continuare privarea sa de libertate, măsura luată fiind în concordanță

cu prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Î

mpotriva încheierii din 20 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, inculpatul V.V., în termen legal, a

declarat recurs, care,

prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu

, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate , punerea sa de

îndată în libertate și, în subsidiar, înlocuirea măsurii preventive cu cea a

obligării de a nu părăsi localitatea.

Înalta

Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. combinat cu

art. 385

6

și art. 385

7

alin.

(1) C. proc. pen., constată că recursul

declarat de inculpat este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin

rechizitoriul din 5 aprilie 2007 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a

inculpatului V.V. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat,

prevăzută de art. 20 raportata la art. 174-175 lit. i) C. pen.

Tribunalul

București, secția

I

penală, la termenul din 14 iulie 2008,

prin sentința penală nr. 803 a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de

5 ani închisoare, pentru săvârșirea faptei mai sus enunțate, obligându-l

totodată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul

V.V. a formulat apel, cauza aflându-se pe rolul Curții de Apel București, secția

a II-a penală  și pentru cauze  cu minori

și de familie, sub nr.

12397/3/2008 (nr. vechi 1827/2008), cu termen

fixat la 10 noiembrie 2008.

La termenul din 20 octombrie 2008, instanța de control judiciar,

verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a

menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu

recurs în prezenta cauză de către inculpatul V.V.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția

României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

Î

n aceleași texte însă, sunt înscrise totodată și excepții de la regula

generală mai sus-menționată .

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din

CEDO ratificată prin Legea nr.

30/1994 se prevede că ,,se

exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a

fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia

".

Î

n raport de reglementările internaționale menționate, cu referire

expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre

altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele

legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform

convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual

penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și

menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor

generale, înscrise în legea procesual penală,

fiind subordonate dovedirii

interesului superior pe care îl deservesc .

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive".

Î

n cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control

judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual

penală și a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept,

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în

continuare privarea de libertate a inculpatului V.V., respectiv că infracțiunea

dedusă judecății este una gravă, ce a pus în primejdie viața părții vătămate,

pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea mai mare de 4 ani și că există

probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Toate aceste aspecte coroborate și cu circumstanțele personale ale

inculpatului, care nu are antecedente penale , dar care, în același timp nu are

nicio sursă legală de subzistență, neavând nicio ocupație, justifică pe deplin

dispoziția instanței de control judiciar, în sensul menținerii arestării

preventive a inculpatului V.V., neidentificându-se, astfel, niciun temei pentru

a se dispune înlocuirea

măsurii arestării

preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea.

Așadar, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul V.V. împotriva încheierii din 20 octombrie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie, în dosarul nr. 12397/3/ 2007 (nr. vechi 1827/2008).

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte

îl va obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat , recursul declarat de inculpatul V.V. împotriva încheierii din 20

octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 12397/3/ 2007 ( nr. vechi

1827/2008).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de

cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 noiembrie 2008.