ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4084/2008

Asupra recursului penal de față; Prin încheierea din 2 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a menținut starea de arest a inculpatului S.J.P.F. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că prin rechizitoriul nr. 5165/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 174 lit. a) - art. 176 lit. b) C. pen., în prezent inculpatul fiind condamnat în primă instanță, prin sentința penală nr. 325/F din 19 martie 2008. Instanța de apel, analizând temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, a constatat că acestea se mențin și în prezent, astfel cum ele sunt prevăzute de disp.

art. 148 lit. f) C. proc. pen. Astfel, condițiile referitoare la cuantumul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și cele referitoare la existența probelor certe din care rezultă faptul că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, sunt îndeplinite cumulativ în cauza de față. Instanța de apel s-a raportat și la dispozițiile art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, constatând că și în raport de aceste norme legale obligatorii, temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului impun privarea în continuare de libertate a acestuia.

Împotriva încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie, vizând cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 3 C. proc. pen., respectiv incompatibilitatea unuia dintre membrii completului de judecată care s-a pronunțat asupra stării de arest a inculpatului. Se susține de recurent că prin sentința penală nr. 325/F din 19 martie 2008, Tribunalul București l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 25 ani închisoare, dispunând expulzarea, obligarea la plata despăgubirilor civile și instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului. În apel, s-a modificat componența completului inițial investit cu soluționarea acestei căi de atac, noul membru al completului formulând cerere de abținere motivată de faptul că în cursul urmăririi penale a soluționat o propunere de prelungire a arestării preventive a inculpatului, respinsă ca nefondată.

La termenul din data de 02 decembrie 2008, același judecător a făcut parte din completul de judecată care s-a pronunțat asupra menținerii stării de arest a inculpatului. Recurentul apreciază că în cauză este aplicabilă dispoziția prevăzută de art. 48 lit. a) C. proc. pen., privind incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunțat asupra propunerii de prelungire arestării preventive a inculpatului, ceea ce duce la nulitatea absolută a încheierii de menținere a stării de arest, fiind încălcate normele care reglementează compunerea instanței. Dat fiind că această măsură s-a pronunțat în apel, cale de atac care presupune cu necesitate o judecată asupra fondului cauzei, toate încheierile premergotăare judecării căii de atac trebuie să respecte normele de procedură referitoare la compunerea instanței, sub sancțiunea nulității absolute a tuturor actelor procesuale efectuate de judecătorul incompatibil.

Se susține că situațiile prevăzute de lege, care atrag incompatibilitatea unuia dintre membrii completului de judecată, trebuie analizate în toate fazele procesului penal, nu numai la fondul cauzei, în caz contrar încălcându-se principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus , pentru că s-ar ajunge la situația inadmisibilă ca un judecător să poată participa la soluționarea cauzei în căile de atac, deși se află în una din situațiile prev. de art. 48 lit. a) – i) C. proc. pen. Se solicită casarea încheierii, în parte, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru discutarea stării de arest a inculpatului de către un complet legal compus. Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului, ca și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Soluționarea recursului presupune rezolvarea succesivă a următoarelor probleme de drept: 1. În situația dată se poate vorbi de existența unui caz de incompatibilitate? 2. Incompatibilitatea, dacă există, este o cauză de nulitate absolută? Pentru rezolvarea acestor probleme controversate trebuie să se recurgă la o interpretare sistematică a textelor de lege cu relevanță cauzală. Potrivit art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. judecătorul este incompatibil de a judeca, dacă in cauza respectivă a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale.

Această prevedere legală se constituie într-o modalitate de concretizare în plan legislativ a principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal, principiu consacrat implicit, atât de Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența în materie, cât și de normele înscrise în Codul de procedură penală român. Chiar dacă legiuitorul român s-a arătat timid în promovarea principiului, el preia prevederi clare din sistemele de drept europene care delimitează competențele funcționale ale organelor judiciare și elimină juxtapunerea funcțională. Concretizarea acestui principiu al separării funcțiilor judiciare în planul dreptului procesual penal duce la separarea funcției de acuzare și de instrucție de funcția de judecată.

Cumularea acestor funcții de către o persoană angajată în soluționarea unei cauze penale pune sub semnul îndoielii imparțialitatea acesteia. Reglementând incompatibilitatea ca un remediu procedural de credibilizare a actului de justiție, legiuitorul român a căutat să ofere exemplificativ și la modul foarte general situațiile în care un judecător sau un alt component al organelor judiciare devine inapt să soluționeze o cauză penală Referindu-ne la cauza de fată, observăm că unul din judecători a soluționat propunerea de prelungire a arestării preventive a inculpatului, după care, a fost desemnat să participe la soluționarea cauzei în faza de judecată. Sesizând acest aspect, judecătorul în discuție a formulat declarație de abținere, demers juridic apreciat ca neîntemeiat de un alt complet de judecată.

Prin acest procedeu nelegal judecătorul a fost constrâns să participe la judecată, deși realiza, nepermis, un cumul de funcții judiciare, respectiv, funcția de judecător care deliberase în faza de urmărire penală și-și spusese părerea cu privire la învinuire și funcția de judecător învestit cu judecarea fondului cauzei, dar și a cererilor premergătoare judecății. Este adevărat că potrivit art. 52 alin. (6) C. proc. pen. încheierea prin care s-a respins abținerea, nu este supusă niciunei cai de atac, dar acest text de lege nu poate fî interpretat ca putând acoperi o situație juridică inacceptabilă în care un judecător exercită, atât funcții specifice urmăririi penale, cât și funcții de judecată.

Mai mult, absența unei că de atac separate cu privire la încheierea prin care se soluționează declarația de abținere nu poate acoperi nelegalitatea unei hotărâri pronunțate de un judecător vădit incompatibil. Prin reglementarea din art. 52 alin. (6) C. proc. pen. s-a urmărit celeritatea procedurilor, dar nu în detrimentul legalității acestora. Un act procesual nu poate fi menținut ca valabil, atâta timp cât adoptarea sa a fost rezultatul încălcării unor norme procedurale care afectează însăși valabilitatea sa.

Trebuie arătat că un judecător care a exercitat activități în timpul urmăririi penale devine incompatibil să efectueze orice act specific fazei de judecată derulată cu privire la fondul cauzei pentru că numai astfel se asigură efectivitatea principiului separării funcțiilor judiciare, pentru că numai în acest mod se asigură înlăturarea prezumției de lipsă de imparțialitate determinată de calitatea procesuală pe care a avut-o anterior în cauză și a riscului unei păreri preconcepute spre o anumită soluție ( judex inhabilis ). În acest sens este de semnalat și Decizia nr. XV din 22 mai 2006 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, care statuează că prin admiterea plângerii, desființarea rezoluției sau ordonanței de netrimitere în judecată și prin reținerea cauzei spre judecare, judecătorul a preluat funcții procesuale specifice urmăririi penale, iar participarea aceluiași judecător, în continuare, la judecarea aceleiași cauze încalcă principiul separării funcțiilor de urmărire de cele de judecată și contravine totodată principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România este parte.

Sintetizând cele de mai sus Înalta Curte reține că în cauză s-au încălcat normele de procedură ce vizează incompatibilitatea judecătorului, astfel că judecătorul care a soluționat o propunere de prelungire a arestării preventive a inculpatului nu mai poate participa la activitatea de soluționare în fond a cauzei, iar prezența sa în completul de judecată afectează valabilitatea actelor îndeplinite. În continuare trebuie arătat că nerespecterea dispozițiilor legale referitoare la incompatibilitate afectează legalitatea compunerii instanței de judecată, cauză expresă de nulitate, indiferent dacă se referă la soluționarea fondului cauzei ori la chestiuni premergătoare.

Instituția incompatibilității judecătorului este strâns legată de instituția compunerii instanței de judecată . „Compunerea instanței" semnifică de fapt compunerea completului de judecată, privită dintr-o dublă perspectivă, respectiv, aceea a numărului de judecători ce participă la soluționarea cauzei penale, dar și a abilitării acestora de a alcătui un complet de judecată. Sfera instituției juridice este conturată, atât de norme procedurale cadru înscrise în Legea de organizare judecătorească, cât și de norme speciale cum ar fi normele ce vizează completele specializate pentru judecarea cauzelor cu infractori minori. Codul de procedură penală instituie și cerința soluționării cauzelor penale de către judecători a căror imparțialitate trebuie să se situeze dincolo de orice bănuială.

Prin prescrierea unor cazuri de incompatibilitate legiuitorul a urmărit să înlăture de la judecată pe judecătorii care, din cauza unor calități procesuale pe care le-au avut anterior în derularea pricinii ar putea fi dirijați de o orientare preconcepută spre o anumită soluție sau, din cauza unor împrejurări personale, ar putea să favorizeze una din părțile litigante. Această finalitate încadrează perfect instituția incompatibilității între coordonatele de delimitare a categoriei juridice de compunere a instanțelor de judecată. Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

dispozițiile relative la compunerea instanței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, sancțiune confirmată și de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 3 care înscriu între cazurile de casare ce vizează nulități de ordine publică și încălcarea normelor legale ce prescriu compunerea instanței de judecată, indiferent dacă se referă la componența numerică sau la cerințele de ordin calitativ ce trebuie întrunite de membrii completului de judecată. Considerentele de mai sus pun în lumină nelegalitatea încheierii atacate în ceea ce privește compatibilitatea judecătorului care a soluționat propunerea de prelungire a arestării preventive de a mai îndeplini vreun act de judecată în aceeași cauză penală, astfel că, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen. Înalta Curte va admite recursul, va casa încheierea și va trimite cauza la aceeași instanță pentru a se proceda la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului în complet constituit cu respectarea normelor privind incompatibilitatea judecătorilor. Onorariul de apărător din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul de interpret se va plăti din fondul Înaltei curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 42420/3/2006, privind pe inculpatul S.J.P.F. Casează încheierea atacată și trimite cauza pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive în complet legal constituit la Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. O norariul în sumă de 100 lei, pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limbă franceză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 9 decembrie 2008.