ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4084/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4084/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului penal de față;

Prin

încheierea din 2 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a menținut starea de arest a

inculpatului S.J.P.F.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că prin rechizitoriul

nr. 5165/P/2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus

trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatului pentru

săvârșirea infracțiunii

prev.

de

art. 174 lit. a) -

art. 176 lit. b) C. pen., în prezent inculpatul fiind condamnat în primă

instanță, prin sentința penală nr. 325/F din 19 martie 2008.

Instanța de

apel, analizând temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului, a

constatat că acestea se

mențin și în prezent, astfel cum ele sunt prevăzute de disp. art. 148 lit. f) C.

proc. pen.

Astfel,

condițiile referitoare la cuantumul pedepselor prevăzute de lege pentru

infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și cele

referitoare la existența probelor certe din care rezultă faptul că lăsarea

inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, sunt

îndeplinite cumulativ în cauza de față.

Instanța de

apel s-a raportat și la dispozițiile art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, constatând că

și în raport de aceste norme legale obligatorii, temeiurile care au determinat

arestarea inițială a inculpatului impun privarea în continuare de libertate a

acestuia.

Împotriva

încheierii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

invocând motive de nelegalitate și netemeinicie, vizând cazul de casare

prev. de

art. 385

9

pct. 3 C. proc. pen., respectiv

incompatibilitatea unuia dintre membrii completului de judecată care s-a

pronunțat asupra stării de arest a inculpatului.

Se susține de

recurent că prin sentința penală nr. 325/F din 19 martie 2008, Tribunalul

București l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 25 ani închisoare,

dispunând expulzarea, obligarea la plata despăgubirilor civile și instituirea

unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului.

În apel, s-a

modificat componența completului inițial investit cu soluționarea acestei căi

de atac, noul membru al completului formulând cerere de abținere motivată de

faptul că în cursul urmăririi penale a soluționat o propunere de prelungire a

arestării preventive a inculpatului, respinsă ca nefondată.

La termenul

din data de 02 decembrie 2008, același judecător a făcut parte din completul de

judecată care s-a pronunțat asupra menținerii stării de arest a inculpatului.

Recurentul

apreciază că în cauză este aplicabilă dispoziția prevăzută de art. 48 lit. a) C.

proc. pen., privind incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunțat asupra

propunerii de prelungire arestării preventive a inculpatului, ceea ce duce la

nulitatea absolută a încheierii de menținere a stării de arest, fiind încălcate

normele care reglementează compunerea instanței.

Dat fiind că

această măsură s-a pronunțat în apel, cale de atac care presupune cu necesitate

o judecată asupra fondului cauzei, toate încheierile premergotăare judecării

căii de atac trebuie să respecte normele de procedură referitoare la

compunerea instanței, sub sancțiunea nulității absolute a tuturor

actelor procesuale efectuate de judecătorul incompatibil.

Se susține că

situațiile prevăzute de lege, care atrag incompatibilitatea unuia dintre

membrii completului de judecată, trebuie analizate în toate fazele procesului

penal, nu numai la fondul cauzei, în caz contrar încălcându-se principiul

ubi

lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

, pentru că s-ar ajunge la

situația inadmisibilă ca un judecător să poată participa la soluționarea cauzei

în căile de atac, deși se află în una din situațiile

prev. de

art. 48 lit. a) – i) C. proc. pen.

Se solicită

casarea încheierii, în parte, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

apel pentru discutarea stării de arest a inculpatului de către un complet legal

compus.

Examinând

hotărârea în raport de criticile recurentului, ca și sub toate aspectele de

fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor expune

în continuare.

Soluționarea

recursului presupune rezolvarea succesivă a următoarelor probleme de drept:

situația dată se poate vorbi de existența unui caz de incompatibilitate?

dacă există, este o cauză de nulitate absolută?

Pentru

rezolvarea acestor probleme controversate trebuie să se recurgă la o

interpretare sistematică a textelor de lege cu relevanță cauzală.

Potrivit art.

48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. judecătorul este incompatibil de a judeca,

dacă in cauza respectivă a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de

prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale.

Această

prevedere legală se constituie într-o modalitate de concretizare în plan

legislativ a principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal,

principiu consacrat implicit, atât de Convenția europeană a drepturilor omului

și jurisprudența în materie, cât și de normele înscrise în Codul de procedură

penală român. Chiar dacă legiuitorul român s-a arătat timid în promovarea

principiului, el preia prevederi clare din sistemele de drept europene care

delimitează competențele funcționale ale organelor judiciare și elimină

juxtapunerea funcțională.

Concretizarea

acestui principiu al separării funcțiilor judiciare în planul dreptului

procesual penal duce la separarea funcției de acuzare și de instrucție de

funcția de judecată. Cumularea acestor funcții de către o persoană angajată în

soluționarea unei cauze penale pune sub semnul îndoielii imparțialitatea

acesteia.

Reglementând

incompatibilitatea ca un remediu procedural de credibilizare a actului de

justiție, legiuitorul român a căutat să ofere exemplificativ și la modul foarte

general situațiile în care un judecător sau un alt component al organelor

judiciare devine inapt să soluționeze o cauză penală

Referindu-ne

la cauza de fată, observăm că unul din judecători a soluționat propunerea de

prelungire a arestării preventive a inculpatului, după care, a fost desemnat să

participe la soluționarea cauzei în faza de judecată. Sesizând acest aspect,

judecătorul în discuție a formulat declarație de abținere, demers juridic

apreciat ca neîntemeiat de un alt complet de judecată. Prin acest procedeu

nelegal judecătorul a fost constrâns să participe la judecată, deși realiza,

nepermis, un cumul de funcții judiciare, respectiv, funcția de judecător care

deliberase în faza de urmărire penală și-și spusese părerea cu privire la

învinuire și funcția de judecător învestit cu judecarea fondului cauzei, dar și

a cererilor premergătoare judecății.

Este adevărat

că potrivit art. 52 alin. (6) C. proc. pen. încheierea prin care s-a respins

abținerea, nu este supusă niciunei cai de atac, dar acest text de lege nu poate

fî interpretat ca putând acoperi o situație juridică inacceptabilă în care un

judecător exercită, atât funcții specifice urmăririi penale, cât și funcții de

judecată.

Mai mult,

absența unei că de atac separate cu privire la încheierea prin care se

soluționează declarația de abținere nu poate acoperi nelegalitatea unei

hotărâri pronunțate de un judecător vădit incompatibil. Prin reglementarea din

art. 52 alin. (6) C. proc. pen. s-a urmărit celeritatea procedurilor, dar nu în

detrimentul legalității acestora. Un act procesual nu poate fi menținut ca

valabil, atâta timp cât adoptarea sa a fost rezultatul încălcării unor norme

procedurale care afectează însăși valabilitatea sa.

Trebuie

arătat că un judecător care a exercitat activități în timpul urmăririi penale

devine incompatibil să efectueze orice act specific fazei de judecată derulată

cu privire la fondul cauzei pentru că numai astfel se asigură efectivitatea

principiului separării funcțiilor judiciare, pentru că numai în acest mod se

asigură înlăturarea prezumției de lipsă de imparțialitate determinată de

calitatea procesuală pe care a avut-o anterior în cauză și a riscului unei

păreri preconcepute spre o anumită soluție (

judex inhabilis

).

În acest sens

este de semnalat și Decizia nr. XV din 22 mai 2006 pronunțată în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, care statuează că

prin admiterea plângerii, desființarea rezoluției sau ordonanței de netrimitere

în judecată și prin reținerea cauzei spre judecare, judecătorul a preluat

funcții procesuale specifice urmăririi penale, iar participarea aceluiași

judecător, în continuare, la judecarea aceleiași cauze încalcă principiul

separării funcțiilor de urmărire de cele de judecată și contravine totodată

principiului dreptului oricărei persoane la un proces echitabil, instituit prin

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, la care România este parte.

Sintetizând

cele de mai sus Înalta Curte reține că în cauză s-au încălcat normele de

procedură ce vizează incompatibilitatea judecătorului, astfel că judecătorul

care a soluționat o propunere de prelungire a arestării preventive a

inculpatului nu mai poate participa la activitatea de soluționare în fond a

cauzei, iar prezența sa în completul de judecată afectează valabilitatea

actelor îndeplinite.

În continuare

trebuie arătat că nerespecterea dispozițiilor legale referitoare la

incompatibilitate afectează legalitatea compunerii instanței de judecată, cauză

expresă de nulitate, indiferent dacă se referă la soluționarea fondului cauzei

ori la chestiuni premergătoare.

Instituția

incompatibilității judecătorului este strâns legată de instituția compunerii

instanței de judecată .

„Compunerea

instanței" semnifică de fapt compunerea completului de judecată, privită

dintr-o dublă perspectivă, respectiv, aceea a numărului de judecători ce

participă la soluționarea cauzei penale, dar și a abilitării acestora de a

alcătui un complet de judecată. Sfera instituției juridice este conturată, atât

de norme procedurale cadru înscrise în Legea de organizare judecătorească, cât

și de norme speciale cum ar fi normele ce vizează completele specializate

pentru judecarea cauzelor cu infractori minori. Codul de procedură penală

instituie și cerința soluționării cauzelor penale de către judecători a căror

imparțialitate trebuie să se situeze dincolo de orice bănuială.

Prin

prescrierea unor cazuri de incompatibilitate legiuitorul a urmărit să înlăture

de la judecată pe judecătorii care, din cauza unor calități procesuale pe care

le-au avut anterior în derularea pricinii ar putea fi dirijați de o orientare

preconcepută spre o anumită soluție sau, din cauza unor împrejurări personale,

ar putea să favorizeze una din părțile litigante.

Această

finalitate încadrează perfect instituția incompatibilității între coordonatele

de delimitare a categoriei juridice de compunere a instanțelor de judecată.

Potrivit art.

197 alin. (2) C. proc. pen. dispozițiile relative la compunerea instanței de

judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, sancțiune confirmată

și de dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 3 care înscriu între

cazurile de casare ce vizează nulități de ordine publică și încălcarea normelor

legale ce prescriu compunerea instanței de judecată, indiferent dacă se referă

la componența numerică sau la cerințele de ordin calitativ ce trebuie întrunite

de membrii completului de judecată.

Considerentele

de mai sus pun în lumină nelegalitatea încheierii atacate în ceea ce privește

compatibilitatea judecătorului care a soluționat propunerea de prelungire a

arestării preventive de a mai îndeplini vreun act de judecată în aceeași cauză

penală, astfel că, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen. Înalta Curte

va admite recursul, va casa încheierea și va trimite cauza la aceeași instanță

pentru a se proceda la verificarea legalității și temeiniciei arestării

preventive a inculpatului în complet constituit cu respectarea normelor privind

incompatibilitatea judecătorilor.

Onorariul de

apărător din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției, iar

onorariul de interpret se va plăti din fondul Înaltei curți de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

încheierii din 2 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 42420/3/2006,

privind pe inculpatul S.J.P.F.

Casează

încheierea atacată și trimite cauza pentru verificarea legalității și

temeiniciei măsurii arestării preventive în complet legal constituit la Curtea

de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

O

norariul în sumă de 100 lei, pentru

apărătorul desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul

interpretului de limbă franceză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică,

azi 9 decembrie 2008.