ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1571/2010

Asupra recursului de față;

În baza actelor din dosar,

constată următoarele:

I. Prin încheierea din 22 martie 2010 a Curții de

Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 214/59/2008, în baza art.

29 din Legea nr. 47/1992 s-a respins cererea inculpatului intimat F.C.D. privind

sesizarea Curții Constituționale.

S-a reținut că potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională

decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau

arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea

cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Așadar, pentru sesizarea

Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a

unor dispoziții legale dintr-o lege în vigoare, în cazul dedus spre

soluționare, se impune a fi îndeplinite mai multe condiții cumulativ, una

dintre acestea fiind ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea

cauzei.

Ipoteza contrară, ar da

posibilitatea oricărui justițiabil să invoce în orice cauză excepții de

neconstituționalitate a oricăror dispoziții legale, care nu sunt aplicabile în respectivul

litigiu, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului la adoptarea Legii nr. 47/1992,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Invocarea prevederilor art. 10

din Legea nr. 143/2000 de către inculpat nu vizează încălcarea Constituției, ci

aplicarea acestor prevederi legale de către organele judiciare.

În cauza I. c. României (8

septembrie 2005) Curtea face trimitere de asemenea la jurisprudența potrivit

căreia dreptul de a sesiza un tribunal pe calea unei întrebări prejudiciale nu

poate fi absolut, chiar dacă o legislație rezervă un domeniu juridic

competenței unei jurisdicții unice și prevede pentru alte jurisdicții obligația

de a înainta, fără excepție, toate chestiunile supuse expres acestei proceduri.

Este în conformitate cu funcționarea acestui mecanism ca judecătorul să poată

verifica dacă se impune adresarea unei întrebări prejudiciale, asigurându-se că

aceasta trebuie soluționată înainte de a se pronunța în litigiu pe care este

chemat să-l judece.

De altfel, inculpatul a mai

invocat o excepție de neconstituționalitate în acest dosar, iar prin invocarea

acesteia, fără legătură cu obiectul cauzei, se tinde la încălcarea art. 6 din C.E.D.O.,

privind judecarea cauzei în termen rezonabil, prezentul recurs, după admiterea

contestației în anulare, vizând fapte din cursul anului 1996.

II. Împotriva acestei

încheieri de ședință a declarat recurs inculpatul F.C.D. criticând-o ca

netemeinică, solicitând casarea ei

și, pe fond, admiterea cererii de sesizare a Curții

Constituționale, arătând că instanța nu a analizat cererea din perspectiva

îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1) din Legea

nr. 47/1992, în special legătura cu soluționarea cauzei, care este îndeplinită,

și că, de asemenea, confundându-se instituțiile juridice s-a făcut o anologie

cu instituția „întrebărilor prejudiciale”, străină cauzei, invocându-se greșit

hotărârea C.E.D.O. în cauză I. c. României.

Examinând actele și

lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de motivul de critică

invocat, cât și din oficiu sub toate aspectele așa cum prevăd dispozițiile art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere potrivit

dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) teza I C. proc. pen. incidența în

cauză a cazului de casare prev.de art. 385

9

alin. (1) pct. 9 teza I C.

proc. pen. întrucât prin încheierea atacată primele trei considerente

evidențiază chestiuni teoretice real reproduse din dispozițiile art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 modificată, privind organizarea Curții

Constituționale, indicând îndeplinirea cumulativă a unor condiții pentru

sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate

și în mod similar considerentul penultim, în esență, face trimitere la cauza I.

c. României (8 septembrie 2005) fără a se evidenția în concret trimiterea la

hotărârea C.E.D.O. nominalizată.

De altfel, unica chestiune

iterată în considerentele încheierii recurate și anume „invocarea prevederilor art.

10 din Legea nr. 143/2000 de către inculpat nu vizează încălcarea Constituției,

ci aplicarea acestor prevederi legale de către organele judiciare” este

insuficientă pentru aprecierea ca motivată a soluției respingerii cererii de

sesizare a Curții Constituționale întrucât nu prezintă criteriile de referință

avute în vedere pentru stabilirea

«

relevanței»

adică a legăturii între excepția de neconstituționalitate pretinsă a unor

dispoziții normative legale și soluționarea cauzei pendinte pe rolul instanței

Curtea de Apel Timișoara.

Urmare a incidenței cazului

de casare deja indicat recursul de față se privește ca fondat și urmează a fi

admis în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. c) teza a III-a

C. proc. pen., dispunându-se casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecarea cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000

formulată de inculpatul F.C.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul F.C.D. împotriva încheierii din 22 martie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 214/59/2008.

Casează încheierea atacată

și trimite cauza spre rejudecarea cererii privind sesizarea Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10

din Legea 143/2000 formulată de inculpat.

Cheltuielile judiciare rămân

în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 aprilie 2010.